Peneș Curcanul, pe nume său adevărat, Constantin Țurcanu, eroul român din Războiul pentru independență s-a născut la 1 martie 1854, în Vaslui, fiind singurul copil al Mariei și Gheorghe Țurcanu.
A urmat primele cinci clase primare la Huși, fiind primul copil din mahala care a învățat să citească. Pentru a se putea întreține, la vârsta de 18 ani, s-a angajat ca lucrător la șoseaua ce se repara între Vaslui și Solești. Și-a satisfăcut stagiul militar la Batalionul 2, care făcea parte din Regimentul 7 Dorobanți, cu sediul la Iași. După un an de instrucție a devenit caporal și a fost numit comandantul unei grupe de recruți și în 15 mai 1875 a intrat în rândurile Regimentului 13 Dorobanți.
La 20 iulie 1877, Divizia a IV-a a primit ordin să treacă toate trupele la sud de Dunăre. Regimentul vasluian trece Dunărea drept în fața Nicopolului și se apropie de întăriturile otomane de la Grivița 1. Remarcându-se, comandantul de grupă Constantin Țurcanu a fost avansat la gradul de sergent.
În ziua de 27 august 1977, împreună cu ostașii săi participă la atacul asupra redanului din fața Griviței 1, iar a doua zi, 28 august 1877, Regimentul 13 Dorobanți primește înalta distincție „Steaua României”. Este decorat cu Ordinul „Steaua României cu spade”.
După patru atacuri sângeroase a cucerit reduta Grivița 1, apoi prin lupte grele, s-au îndreptat spre cucerirea redutei Grivița 2, unde 41 de vasluieni au plătit cu viața pentru curajul și vitejia lor, iar Constantin Țurcanu este rănit și adus în țară cu un grup de răniți și internat la Spitalul din Turnu Măgurele.
La sfârșitul războiului, eroul din Vaslui purta pe piept: ordinul „Steaua României cu spade”, medaliile „Trecerea Dunării”, „Independență”, „Comemorativă rusă”.
În octombrie 1878 participă la parada ce primise numele „Întoarcerea triumfală a armatei române”, iar la 10 septembrie 1880 este lăsat la vatră, se întoarce la Vaslui și este numit în funcția de pichier pe șoseaua Vaslui-Solești.
Pe lângă Războiul de independență (1977-1878), deși la o vârsă înaintată a participat la alte trei campanii purtate de armata română: Al doilea război balcanic (1913), Primul război mondial (1916-1918) și Campania din Ungaria (1919).
La primul război mondial, a participat pe frontul din Oituz, iar la sfârșitul războiului, alături de decorațiile din 1877-1878, eroul Constantin Țurcanu primește alte decorații: „Virtutea militară”, cl.I, „Medalia serviciului credincios”, cl. I, iar în 1931 i s-a conferit medalia „Mihai Vitezul” și „Virtutea Militară”.
Rămâne în rândul cadrelor militare active până la sfârșitul vieții, care survine la 15 noiembrie 1932 (la vârsta de 78 de ani) și este înmormântat la Vaslui.
În memoria eroilor vasluieni care au luptat în Războiul de Independență și Primul Război Mondial, a fost construit, în anul 1934, Mausoleul Peneș Curcanul, situat în Cimitirul Eternitatea din Vaslui, realizat din marmură, piatră și bronz. Este opera sculptorului I. Scutari și a meșterilor italieni Luise Severiano și Victor Bibuitto. În partea centrală a monumentului se află crucea memorială a eroului Peneș Curcanul, ce-și doarme acolo somnul de veci, pururea aureolat de faptele eroice rămase în memoria multor generații.
Prin poezia dedicată de Vasile Alecsandri lui Constantin Țurcanu, intitulată „Peneș Curcanul” (atribuindu-i această poreclă) i-a înscris definitiv pe „Cei nouă din Vaslui și cu sergentul zece” în marea carte de istorie a eroilor neamului.
Să ne reamintim și poemul:
PENEȘ CURCANUL
Plecat-am nouă din Vaslui,
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.
Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!
Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa ţară.
Aşa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.
Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-ademenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vro nuntă?
Noi răspundeam în hohot: „Ba,
Zburăm la luptă cruntă!”
„Cu zile mergeţi, dragii mei,
Şi să veniţi cu zile!”
Ziceau atunci bătrâni, femei,
Şi preoţi, şi copile;
Dar cel sergent făr’ de musteţi
Răcnea: „Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă!”
Ah! cui ar fi trecut prin gând
Ş-ar fi crezut vrodată
Că mulţi lipsi-vor în curând
Din mândra noastră ceaţă!
Priviţi! Din nouă câţi eram,
Şi cu sergentul, zece,
Rămas-am singur eu… şi am
În piept inima rece!
Crud e când intră prin stejari
Năprasnica secure,
De-abate toţi copacii mari
Din falnica pădure!
Dar vai de-a lumii neagră stea
Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Şi când securea-i coasă!
Copii! aduceţi un ulcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Şi jalea mea adâncă.
Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
Şi mult cumplit mă doare
Când mă gândesc la fraţii mei,
Cu toţi pieriţi în floare.
Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a bombei şuier.
Deodat-o schijă de obuz
Trăsnind… mânca-o-ar focul!
Retează capul lui Cobuz
Ş-astfel ne curmă jocul.
[…]
