Idealul educațional al vieții
„Viaţa omului numai atunci este preţioasă când urmăreşte un ideal” spune L. Rebreanu şi prin aceasta sublinia importanţa deosebitaă a acestuia pentru om. De fapt, omul nici nu poate trăi fără această „stea călăuzitoare” care dă sens şi semnificaţie vieţii.
Nevoia de ideal şi de model spre care să aspire, apare la vârsta adolescenţei. Tanarul trece printr-o epocă de transformări, simte acut nevoia unui model pe care să-l imite, după care să se conducă pe drumul vieţii. Acesta poate fi găsit în persoana apropiatilor, a unei rude, frate mai mare, educator sau, când aceştia nu-l satisfac, în eroi din literatură sau filme. Desigur că idealul de viaţă nu îl constituie imaginea sau portretul acestora, ci faptele, conduita şi realizările lor, adică ceea ce tanarul consideră la cei pe care îi ia ca model de urmat şi de realizat prin propria sa persoană. De multe ori idealul nu are un corespondent concret, un model, ci o sinteză a însuşirilor mai multor persosane.
Formarea modelului de viaţă şi elaborarea unui plan de viaţă care să îl ajute pe tanar să-şi realizeze idealul nu este un proces uşor. Uneori tinerii îşi formează idealuri minore, false, care îi angajează pe drumuri greşite. De aceea este necesar ca adulţii să-i ajute să-şi formeze idealuri valoroase, indicându-le direcţiile şi sensul în care evoluează viaţa noastră, valorile majore ale epocii şi normele morale care le guvernează.
În această activitate de sfătuire şi sprijinirea tanarului în formarea idealului de viaţă un rol important îl are formarea concepţiei despre lume şi viaţă şi mai ales a unei morale sănătoase în care munca să fie considerată valoarea permanentă, inestimabilă.
Asemenea modele, care să fie valorificate ca ideal de viaţă, sunt oferite în mod sistematic în emisiunile de radio şi TV şi de presa noastră. Am corelat conceptul de ideal de viaţă cu ideea de muncă, deoarece idealul de viaţă este de neconceput în afara idealului profesional. De obicei, tinerii îngemănează cele două idealuri, căci nimeni nu-şi poate imagina viaţa în afara unei profesiuni. O profesiune care să le asigure nu numai experienţa de viaţă ci mai ales să le producă şi satisfacţii. Marile personalităţi din toate domeniile de activitate, pe care le putem oferi ca modele de urmat, au fost de obicei oameni obişnuiţi care şi-au făcut din profesie ideal de viaţă, consacrându-i întreaga activitate.
Aceştia, fie că lucrează în industrie, în agricultură, la catedră, în spitale sau în laboratoare, constituie modele profesionale şi modele de viaţă pentru fiecare tanar. Preocuparea sistematică şi perseverentă pentru a le urma exemplul este o modalitate de polarizare a forţelor şi energiei în vederea realizării unui ideal de viaţă valoros.
Nevoia de ideal
Idealul de viaţă se impune ca o necesitate vitală a omului, îi este indispensabil, fără de el omul nu poate exista ca om. Gândirea şi îndeosebi idealul îi acordă omului putere nemărginită. Din acest atribut fundamental al omului – raţionalitatea – izvorăşte şi nevoia de ideal.
Capacitatea, dar şi dorinţa de cunoaştere generează, de asemenea nevoia de ideal. Trăind, de fapt, în prezent, omul este totodată, singura fiinţă capabilă să trăiască atât în trecut cât şi în viitor. Idealul este cheia cu ajutorul căreia omul deschide porţile viitorului, satisfăcându-şi apetitul de cunoaştere (temporar, întrucât idealul fiind el însuşi perceptibil, nu se poate satisface decât pentru o anumită perioadă de timp – cu întindere variabilă de la individ la individ – dorinţă, practic nelimitată în timp şi spaţiu, de cunoaşterea omului).
Idealul de viaţă este reclamat şi de o altă însuşire proprie a omului – sociabilitatea sa. El dă expresie şi acordă relief sociabilităţii specifice umane. Nu există ideal care să nu implice raportarea la oameni, nu există ideal care să nu condenseze în sine trăsăturile definitorii ale coexistenţei umane.
Omul are nevoie de ideal pentru că acesta îi ordonează şi îi tonifică existenţa în societate, îl apropie de semenii săi, de gândurile, trăirile şi acţiunile lor, îl umanizează.
Ca determinare a esenţei umane strâns legate de precedenta, comunicabilitatea solicită la rândul său idealul, care odată cristalizat, se instituie ca mijloc de comunicare între oameni, direct sau indirect (oamenii comunică între ei cu ajutorul idealului). Idealul de viaţă cenzurează relaţiile interumane, catalizează întrepătrunderea lor dialectică, facilitează şi amplifică comunicarea interumană.
Nevoia de ideal este dictată şi de o altă caracteristică a fiinţei umane, valorificabilitatea (capacitatea subiectului uman de a valoriza, de a da valoare obiectivelor şi faptelor, de a produce el însuşi valori materiale şi ideale).
Plăsmuit din valorile existente, prin reordonări şi/sau decantări succesive idealul de viaţă devine el însuşi o valoare, cu ajutorul căreia omul îşi poate exercita capacitatea care îi este specifică – valorificabilitatea.
Întrucât în ideal îşi găseşte însăşi forma de expresie, prospectivitatea, ca determinare esenţială a esenţei umane aflată în indisolubilă legătură cu capacitatea de a proiecta, impune şi ea idealul ca pe o necesitate. Subietului uman îi este proprie, pe de o parte, posibilitatea de a re-face drumul parcurs şi pe de altă parte, posibilitatea de a pre-face drumul care îl aşteaptă.
Idealul este instrumentul optim cu care omul prospectează, scrutează viitorul pentru a-şi putea lansa ulterior, propriile sale proiecţii.
Totodată, nevoia de ideal este generată de atributul principal al omului, modul său fundamental de existenţă – munca. De altfel, în şi prin muncă se afirmă toate celelalte atribute care ţin de esenţa umană. Solicitat de munca omului şi inspirator al muncii acestuia, idealul de viaţă acordă sens şi semnificaţie, diminuează şi face eficientă întreaga viaţă umană.
Dar nevoia de ideal poate fi evidenţiată şi din alte unghiuri de vedere: având forme variate de corectitudine, idealurile de viaţă sunt imagini ale unor situaţii viitoare. Ele îi orientează pe oameni pe distanţa şi în timpul dintre realul prezent şi realul viitor. Oamenii resimt necesitatea completării acestui interval. Idealurile sunt cele care realizează legătura dintre realul prezent şi realul viitor.
Nevoia de ideal izvorăşte numai la un anumit moment al evoluţiei psihoindividuale, numai după ce a fost acumulat un minim de experienţă de viaţă, numai după ce au fost activate, tensionate şi validate într-un anumit grad însuşirile specifice esenţei umane. Ea este rezultatul acestei experienţe, valorizarea şi, în acelaşi timp negarea ei.
Are proprietatea de a o motiva, mobilizându-l pe om la acţiune. În anumite situaţii, omul are nevoie de un ideal ca de un refugiu, îi dă omului un sentiment de securitate, îi asigură o anumită imunitate faţă de necunoscut şi faţă de posibile forţe potrivnice evoluţiei sale. Produs al gândirii umane, idealul devine o armă de apărare, după cum, dar numai în cazuri extreme, se poate transforma în contrariul acesteia, căci, subliniind şi mai mult hiatusul dintre un real prezent şi un real proiectat, poate declanşa tensiuni distructive pentru însuşi fiinţa umană care l-a generat.
Idealul răspunde necesităţii unui sprijin în căutarea de sine şi îl ajută pe om să-şi precizeze locul şi rolul ca individ în societate.
Este un puternic factor de inovare, orietând omul spre nou, către căutarea permanentă a alternativelor posibile.
Fiind cerut (de) şi totodată satisfăcând o multitudine de atribute ale esenţei umane, idealul de viaţă se dovedeşte a fi o componentă organică a subiectivităţii acesteia. Idealul de viaţă este o dimensiune cardinală a personalităţii.
Întrucât determină precizarea poziţiei şi rolului individual în angrenajul social şi întreaga evoluţie ulterioară a acesteia, idealul de viaţă constituie axul principal al structurii şi dezvoltării personalităţii, chiar şi din punct de vedere moral. Idealul profilează şi reprofilează permanent personalitatea.
Ideal şi valoare
Idealul de viaţă este ideal numai în măsura în care cineva intenţionează să-l concretizeze. Concretizarea se realizează prin raportarea activă a subiectului, a tanarului, la normele şi valorile morale ale societăţii. Raportarea este un proces de valorizare, omul acţionează ca subiect axiologic.
El valorizează realitatea şi reţine pentru sine şi pentru idealul său moral anumite determinări – valorile morale. Concretizarea idealului de viaţă se înfăptuieşte prin modul de autorealizare a omului, prin modul de manifestare al comporatmentului său. Aşadar, validarea idealului de viaţă al personalităţii sa face în muncă şi în viaţă.
Odată constituit, idealul de viaţă al personalităţii devine o realitate, o valoare printre celelalte ale lumii materiale şi spirituale ce-i impulsionează mişcarea ideatică şi activitatea umană spre continua lui redimensionare şi concretizare. Idealul este un instrument valoric, pe care subiectul axiologic îl utilizează în toate raportările sale la real.
Ca instrument axiologic (critic, tensional – prospectiv) idealul de viaţă pune în evidenţă aspectul contradictoriu al realităţii, facilitează cunoaşterea contradicţiilor pe care le are de traversat subiectul uman, descifrează sensurile acestora, valorizează şi le reţine pe cele profitabile pentru progresul personalităţii, generând el însuşi apariţia unor noi contradicţii, astfel fiind un motor al dezvoltării. Prin capacitatea de a ajuta subiectivitatea umană să depăşească meandrele evoluţiei este un factor de echilibru al personalităţii.
