SATISFACŢIA ÎN MUNCĂ

Abordări de noţiuni de satisfacţie în muncă

Satisfacţia în muncă este o stare emotivă pozitivă care rezultă din opinia personală a angajatului asupra muncii sale sau climatului de muncă, o stare de echilibru la care ajunge individul în momentul în care răspunde complet unor nevoi, aşteptări conştiente sau inconştiente.

Satisfacţia în muncă poate viza diferite aspecte, printre care amintim: salariul şi beneficiile materiale, promovările, recunoaşterea, condiţiile de lucru, supravegherea, relaţiile colegiale, politica organizaţională.

Satisfacţia în muncă are o mare importanţă pentru manageri, deoarece se estimează că un angajat satisfăcut va putea fi mai performant. Studiile au demonstrat o legătură directă între lipsa performanţei şi insatisfacţia în muncă. În acelaşi timp, în cadrul angajaţilor care simt insatisfacţie se găsesc un procentaj mai mare de simptome fizice şi/sau psihologice de oboseală, precum şi o rată mai mare a absenteismului.

Importanţa muncii este deosebită pentru dezvoltarea fiecărui individ. În muncă, persoana îşi satisface aspiraţiile, îşi realizează idealurile, îşi întregeşte şi îşi îmbogăţeşte personalitatea.

La baza alegerii carierei stau: aspiraţiile, idealurile, interesele, aptitudinile etc. Astfel, în timp ce unii dintre noi luptă pentru o anumită meserie, deoarece credem că printr-acea muncă ne vom realiza năzuinţele, alţii aleg o altă muncă pentru a obţine un salariu mai bun, sau pentru a-şi satisface nevoia de afiliere, sau pur şi simplu alegem o muncă la întîmplare, fără a şti prea multe despre ceea ce urmează să facem. Motivele care stau la baza alegerii unei cariere sunt extrem de diverse. Motivul este acel fenomen psihic care are rol esenţial în declanşarea, orientarea şi modificarea conduitei.

Motivul este cauza principală a unui comportament, dar nu orice cauză este un motiv. De exemplu: o detunătură puternică ne face să tresărim, ea este cauza reacţiei noastre, dar nu spunem că este „motivul” tresăririi noastre. Motivul este cauza internă care determină conduita noastră. Dacă dorim să înţelegem mai bine obţiunile unei persoane, eventual să înţelegem poziţia pe care o va adopta în diferite situaţii, sau să exercităm o influenţă educaţională asupra ei şi chiar să ne dăm mai bine seama despre „pîrghiile” prin care diferite situaţii ne influenţează, este necesar să cunoaştem două aspecte:

• Mixarea motivelor într-o acţiune;
• Forţa relativă a motivelor.

Asocierea diferitelor motive este generată de polivalenţa obiectelor sau a acţiunilor, de faptul că o acţiune oarecare poate satisface şi frustra simultan mai multe necesităţi.

Forţa relativă a motivelor este dată de cel puţin doi factori:

• Gradul de satisfacere/nesatisfacere;
  • Poziţia motivelor în piramida trebuinţelor.

Aşadar, satisfacţia în muncă este unul dintre factorii eficienţei generale a muncii. Din perspectiva psihosociologică, satisfacţia în muncă apare ca rezultat al diferenţei dintre ceea ce indivizii obţin ca recompensă a muncii şi ceea ce estimează ei că ar trebui să obţină.

Cu cît contribuţia oamenilor în muncă este mai mare (cantitate, calitate, nivel de calificare, efort de perfecţionare, importanţă socială etc.), cu atît compensaţia aşteptată va fi mai ridicată. În aprecierea echitabilităţii sau a inechitabilităţii recompensei pentru muncă oamenii îşi iau ca sistem de referinţă alţi oameni sau alte grupuri umane. Cînd proporţia contribuţie/compensaţie în muncă este diferită în raport cu alţii, se produce o stare de tensiune, de insatisfacţie generată de absenţa echităţii.

Compoziţia psihologică a satisfacţiei în muncă

Satisfacţia în muncă poate fi analizată pe mai multe dimensiuni:

Satisfacţia economică produsă de stimuli financiari şi importanţa pentru intrarea, rămînerea în profesie sau părăsirea ei. Ea conferă sentimentul securităţii, satisfăcînd nevoile de stimă, de putere, de prestigiu şi de poziţie socială. Totuşi, oamenii muncesc nu numai pentru a cîştiga bani, ci şi pentru că le place ceea ce fac sau condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea, pentru că stabilesc contacte sociale, relaţii afective cu semenii lor.

Satisfacţia legată de muncă, de conţinutul acesteia şi de particularităţile sale de desfăşurare. Munca în sine are o serie de caracteristici relevante pentru satisfacţia umană, incluzînd aici condiţiile muncii, dotarea tehnică şi conţinutul efectiv al muncii. Studiile au evidenţiat mai multe caracteristici importante pentru starea de satisfacţie, cum ar fi: varietatea muncii, capacităţile profesionale ridicate, inovaţia, atribuţii de conducere şi, nu în ultimul rînd, corespondenţa între muncă şi aptitudinule indivizilor. La polul opus, monotonia muncii şi rutina, capacităţile profesionale scăzute şi, mai ales, neconcordanţa dintre muncă şi aptitudini, se poate transforma în resurse ale insatisfacţiei profesionale.

Satisfacţia psihosocială, care derivă din faptul că, în procesul muncii, omul se raportează nu numai la activitatea sa, ci şi la semenii săi, la colegi, la grupul căruia aparţine, la partenerii de muncă. Atmosfera de grup favorabilă, relaţiile pozitive între membrii grupului şi între aceştia şi conducere reprezintă factori determinanţi ai satisfacţiei.

Dacă primele două dimensiuni ale satisfacţiei au efecte individuale, ultima dimensiune are extensie mai mare, cuprinzînd întreaga colectivitate, iar unele cercetări au scos în evidenţă faptul că satisfacţia psihosocială şi stimulii capabili de a o evoca se plasează pe primele locuri. Din acest motiv, trebuie să i se acorde o atenţie specială.

O altă componentă a satisfacţiei în muncă ce merită o atenţie deosebită este motivarea. Motivarea este o modificare psihologică şi fiziologică care se produce în fiinţa umană ori de cîte ori apare o nevoie. Pentru satisfacerea acelei nevoi, individul adoptă un comportament care vizează refacerea echilibrului psihologic şi/sau fiziologic.

Activitatea omului este plurimotivată. Putem vorbi de un complex motivaţional care variază de la individ la individ sau de la situaţie la situaţie. Motivaţia muncii poate fi divizată în motivaţie intrinsecă, care conţine motivele provenite din înseşi activitatea depusă (omul munceşte din plăcere, fără vreo presiune exterioară) şi motivaţie extrinsecă, care cuprinde motivele ce stau în afara muncii propriu-zise şi a autorului ei. Motivaţia extrinsecă poate fi pozitivă (stimularea economică, promovarea, aprecierea celoralţi, prestigiul etc.) sau negativă (penalizarea economică, critica din paretea şefului sau a colegilor, retrogradarea etc.).

Studiile psihosociologice despre motivaţie au consacrat superioritatea şi eficacitatea motivaţiei intrinseci, în raport cu cea extrinsecă. S-a formulat chiar o lege psihologică în acest sens care afirmă că, cu cît munca este mai complexă, presupunînd un grad criticat de superioritate şi performanţe calitative mai înalte, cu atît motivaţia interioară este mai eficientă decît cea exterioară.

În ceea ce priveşte relaţia dintre motivaţie şi satisfacţie, nu există un acord deplin între părerile autorilor, explicabil prin complexitatea fenomenelor respective şi prin natura lor, uneori foarte asemănătoare. Totuşi, M. Zlate consideră că relaţiile dintre motivaţie şi satisfacţie pot fi surprinse în următoarele enunţuri:

• Starea de satisfacţie/insatisfacţie este un indicator al motivaţiei, al modului ei eficient sau ineficient de realizare; omul se simte satisfăcut atunci cînd şi-a realizat scopul şi nesatisfăcut atunci cînd realizarea nu a avut loc.
• Motivaţia şi satisfacţia apar într-o dublă calitate, atît de cauză, cît şi de efect. Motivaţia este o cauză, iar satisfacţia o stare finală. Sunt însă şi cazuri cînd satisfacţia trăită intens, durabil, se poate transforma într-o sursă de motivare.
• Atît motivaţia, cît şi satisfacţia se raportează împreună la performanţa activităţii pe care o pot influenţa pozitiv sau negativ.

Aşadar, elementele de apropiere dintre motivaţie şi satisfacţie în muncă sunt următoarele:

• Amîndouă se bazează pe aceleaşi teorii;
  • Amîndouă încearcă să explice performanţa;
  • Amîndouă au condus la numeroase demersuri de management care au vizat creşterea nivelului de satisfacţie sau de motivare.

Elementele de diferenţiere dintre aceste două concepte sunt următoarele:

• Deşi greu de demonstrat, situaţiile în care motivaţia duce la performanţă sunt mai frecvente decît cele în care performanţa este determinată de satisfacţia în muncă. Sunt multe cazuri în care întreprinderile unde există o satisfacţie generală dau dovadă de incapacitatea de a reacţiona la provocările mediului în care funcţionează.
  • Dacă parcurgem teoriile privind motivarea şi satisfacţia în muncă, putem crede că, în mod necesar, persoanele trebuie să fie motivate sau să atingă o stare de satisfacţie în muncă. Cu toate acestea, există numeroase persoane care par să nu-şi pună problema motivării sau satisfacţiei în muncă.

Impactul stării de satisfacţie în muncă asupra nivelului de productivitate profesională

Productivitatea profesională ţine de implicarea în muncă, care, la rîndul ei, este o atitudine sau un comportament generat de o puternică încredere şi o deplină acceptare a scopurilor şi valorilor întreprinderii, o dorinţă de a face eforturi considerabile pentru organizaţie şi de a aparţine acesteia.

Între satisfacţie în muncă şi productivitate profesională există unele elemente de apropiere

• Ambele se referă la stări ale individului;
• Mulţi dintre factorii care determină satisfacţia în muncă pot fi priviţi şi ca factori ce determină productivitatea muncii.

Elementele de diferenţiere sunt următoarele:

• Satisfacţia e o stare, în timp ce productivitatea muncii este mai degrabă un proces.
  • Satisfacţia este o stare pasivă rezultată, în timp ce productivitatea profesională sugerează o acţiune.
  • Satisfacţia nu conduce la acţiuni specifice, în timp ce implicarea şi productivitatea muncii determină anumite comportamente [21].

Specialiştii s-au străduit să identifice elemente sau condiţii care pot determina o sporire a satisfacţiei muncii şi, respectiv a productivităţii profesionale. Printre acestea se numără: alegerea profesiunii şi a locului de muncă în funcţie de propriile aptitudini şi înclinaţii, îmbunătăţirea condiţiilor fizice şi a calităţii estetice a locului de muncă, a organizaţiei, îmbunătăţirea relaţiilor interumane, a climatului muncii prin dezvoltarea unor relaţii pozitive, de colegialitate şi prietenie între membrii grupului de muncă etc.

Sociologii americani, care au lucrat la proiectul General Social Survey, în anul 2005 au chestionat 27 de mii de persoane pentru a afla ce profesii aduc cea mai mare satisfacţie în muncă şi îi fac fericiţi. „Majoritatea locurilor de muncă ce provoacă satisfacţie mai mare sunt cele legate de îngrijire, de predare şi de protejarea altor oameni”, a declarat Tom Smith, directorul GSS.

Conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului emisă de Organizaţia Naţiunilor Unite, „dreptul la muncă” este unul dintre cele mai importante drepturi ale unui om. Însă acest drept nu este întotdeauna asigurat. Siguranţa locului de muncă depinde de mai mulţi factori, începînd cu situaţia economică pe piaţa locală şi terminînd cu piaţa mondială.

Munca este importantă din mai multe cauze. Ea aduce nu numai venit, ci şi influenţează liniştea psihologică a angajatului. Munca satisface dorinţa de a deveni un membru util al societăţii şi de a avea un sens în viaţă. De ea mai depinde şi nivelul respectului de sine. De aceea, cineva care are bani suficienţi de a-şi satisface necesităţile sau cineva care are dreptul de a ieşi la pensie, totuşi preferă să muncească. Munca este atît de importantă, încît lipsa ei atrage probleme sociale serioase.

Pe de altă parte, uneori angajaţilor munca le propune o groază de griji şi neplăceri, ceea ce nu mai provoacă satisfacţie. De exemplu, din cauza concurenţei acute pe piaţa actuală, multe companii sunt nevoite să-şi reducă numărul de angajaţi, pentru a reduce cheltuielile. În rezultat, pe locurile rămase se adaugă responsabilităţi suplimentare.

Tehnologiile moderne, menite să uşureze viaţa şi să mărească productivitatea muncii, deseori doar măresc stresul. Aşa cum computerul, fax-urile şi Internetul permit a-ţi lua munca la domiciliu după serviciu, în consecinţă şterg limita dintre birou şi casă, iar telefonul este un fir invizibil unde de celălalt capăt trage şeful.

Studiu GSS a evidenţiat următorii factori care provoacă satisfacţie în muncă:

1. Cel mai important, cu 21%, este considerat salariul. Atunci cînd suntem plătiţi adecvat pentru munca noastră, ne simţim valoroşi şi apreciaţi. Problemele băneşti sunt cauză a stresului şi pot provoca presiuni în viaţa personală.
2. Mediul de muncă şi condiţiile acestuia sunt la fel de importante, obţinînd 20% din voturi. Aici sunt incluse condiţiile fizice de muncă precum amenajarea, temperatura, mirosul şi atmosfera socială. Ne petrecem foarte mult timp la locul de muncă, de aceea dorim să ne simţim confortabil şi într-o atmosferă plăcută.
3. Cu 18% competiţia la locul de muncă se află pe locul trei. Cu toţii aspirăm să fim aşi în ceea ce facem. Avem nevoia de a fi motivaţi de stimuli creativi, intelectuali sau psihologici la locul nostru de muncă. Îndeplinind aceleaşi sarcini zi de zi, fără un pic de dinamism şi varietate, ajungem la monotonie.
4. 15% din persoanele chestionate consideră avansarea la locul de muncă un factor important de satisfacţie. E la fel ca o relaţie care nu duce nicăieri, a avea o muncă fără perspective de avansare devine frustrant, mai ales pentru persoanele ambiţioase. Poate fi acceptabil pentru început, dar nicidecum nu duce la satisfacţie.
5. În final, 12% dintre chestionaţi consideră interacţiunea dintre colegi ca factor de satisfacţie, 8% – sesiunile de pregătire continuă a angajaţilor şi 6% – distracţia la locul de muncă.

După cum vedem, nu există o diferenţă semnificativă între rezultate. În concluzie, nu există un singur factor care să producă satisfacţie, ci doar o combinaţie de aceşti factori ar putea să ne facă fericiţi şi satisfăcuţi la locul de muncă. Este o balanţă pe care oricare dintre angajatori ar trebui să o ia în consideraţie pentru ca campaniile să prospere

Factorii care duc la satisfacţie, numiţi şi satisfaiers sau factori de conţinut sunt:

• Munca însăşi, privită ca ansamblu de activităţi;
• Posibilitatea de a învăţa sau de a stăpîni bine o activitate;
• Remunerarea cu toate formele sale;
• Promovările sau posibilităţile de evoluţie profesională;
• Recunoaşterea rezultatelor bune;
• Avantaje sociale;
• Condiţiile de muncă;
• Stilul de management;
• Relaţiile interpersonale şi lucrul în echipă;
• Politicile şi cultura întreprinderii;
• Amplasarea locului de muncă faţă de locuinţă;
• Renumele şi importanţa întreprinderii.

Rezumat

            Satisfacţia muncii este o emoţie plăcută, pozitivă, rezultată din evaluarea muncii depuse. Ea este un factor motivaţional foarte important şi este direct implicată în variaţiile productivităţii muncii. Satisfacţia muncii depinde de caracteristicile individului, de caracteristicile postului de muncă dar şi de cele ale contextului în care se desfăşoară munca. Sursele care determină satisfcţia la locul de muncă sunt: facilităţile (economice, socio-profesionale, orarul de lucru, etc.), condiţiile fizice ale muncii (periculozitatea muncii, caracteristicile fizice ale locului de muncă), conţinutul muncii (calificarea, caracterul rutinier al muncii, variaţia sau monotonia muncii, concordanţa dintre aptitudini-abilităţi şi interese pentru activitate), aspectele relaţionale şi cadrul organizaţional al muncii (stilul de conducere a instituţiei, comunicarea în cadrul instituţiei, etc.). Creşterea satisfacţiei muncii poate fi asigurată prin: reducerea riscului de accidente, folosirea uneltelor, utilajelor si maşinilor adaptate la posibilităţile umane, îmbunătăţirea relaţiilor umane, a condiţiilor sociale ale muncii, participarea în procesul de luare a deciziilor, pregătirea şi perfecţionarea profesională continuă.