Comunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane, grupuri, ca relaţie mijlocită prin cuvant, imagine, gest, simbol sau semn. Prin comunicare, indivizii îşi împărtăşesc cunoştinţe, interese, atitudini, idei, şi, mai ales, pot să se transforme, să-şi schimbe mentalitatea, să-şi însuşească un sistem de valori necesare vieţii zi de zi. Comunicarea interpersonală, cu tot caracterul ei social, nu se poate reduce doar la funcţia supravieţuirii, ci trebuie să-şi propună un scop mult mai înalt: eficientizarea acţiunilor în raport cu standardele vieţii, impuse de o societate integrată în sistemul de valori democratice.
Privită ca proces în desfăşurare, comunicarea constă în transmiterea şi schimbul de informaţii între persoane, în circulaţia de impresii şi comenzi, în împărtăşirea de stări afective, de decizii şi judecăţi. Comunicarea gîndurilor, sentimentelor este singura soluţie de supravieţuire pe pămant a oamenilor şi colectivităţilor. Istoria ne arată că au supravieţuit doar acele popoare şi culturi care au găsit căile de comunicare şi de impunere a valorilor, şi nu acelea care doar au profitat de condiţiile climaterice favorabile, de bogăţii, etc.
Polemica este o discuţie în contradictoriu, o controversă pe diferite teme. Argumentarea este o formă de comunicare instrumentală, care se bazează pe raţionamente şi dovezi pentru a influenţa convingerile şi comportamentul cuiva prin folosirea de mesaje orale sau scrise. În mod tradiţional, argumentarea este considerată totalitatea mijloacelor pe care le folosim pentru a ne fundamenta opiniile şi pentru a le împărtăşi altora. Un domeniu de argumentare reprezintă un context social sau profesional în interiorul căruia oamenii pledează pentru a lua decizii sau pentru a constitui un corpus de cunoştinţe.
Pentru a deveni conştienţi de prezenţa argumentării, tot ce trebuie să facem e să identificăm încercările care se fac zilnic pentru a ni se influenţa convingerile şi comportamentul. Unele dintre acestea vor avea drept ţintă afectele, prejudecăţile şi superstiţiile noastre, însă altele vor folosi date şi raţionamente pentru a vă influenţa.
Majoritatea oamenilor cu care venim în contact – prieteni, membri ai familiei, profesori, creatori de publicitate, politicieni – ne prezintă argumente ambalate în tentative persuasive, prin care ne îndeamnă să gîndim la fel ca ei sau să ne comportăm după cum doresc ei. De la chestiunea aparent trivială de a alege ce marcă de cereale mancăm la micul dejun la decizia vitală privitoare la ce profesie să ne alegem în viaţă, suntem expuşi în mod constant argumentării celorlalţi.
Comunicarea umană are multe feţe şi poate însemna foarte multe lucruri, de la două persoane care stau de vorbă pană la campaniile electorale ale candidaţilor ce se înfruntă pentru funcţia de preşedinte. Argumentarea ca activitate socială are loc în situaţii în care oamenii se află în dezacord cu privire la ceva sau nu cunosc, dar doresc să afle, ce anume reprezintă un anumit lucru.
Cand ne referim la argumentare, auditoriul este acea categorie de oameni formată din una sau mai multe persoane care au puterea ori capacitatea de a asigura influenţa ulterioară, dorită de către vorbitor, a unei anumite convingeri sau a unui anumit tip de comportare. Atunci cand vine vorba de argumentare, există două tipuri de auditoriu. Primul tip este reprezentat de orice persoană care recurge la argumentare cånd doreşte să afle cunoştinţe ori soluţii la o anumită chestiune ce pot fi obţinute prin analizarea sau evaluarea argumentelor sau dovezilor.
Cel de al doilea tip de audienţă este reprezentat de un arbitru, o terţă parte, voit dezinteresată, ce stabileşte care dintre vorbitori a prezentat un caz mai convingător. Cel ce argumentează are răspunderea de a cerceta principiile morale ce au drept obiectiv binele societăţii. Răspunderea de a stabili ce anume reprezintă interesul general este o chestiune delicată din punct de vedere moral. Ceea ce cuiva îi poate apărea drept bun, poate să îi apară altcuiva drept rău. Există motive bine întemeiate care justifică folosirea metodelor de argumentare în multe din situaţiile cotidiene, deoarece convingerile şi comportamentele au adeseori consecinţe serioase. În viaţa de zi cu zi, folosim argumentarea pentru a produce judecăţi de ordin practic.
Acest tip de judecată ne înlesneşte procesul alegerii între mai multe variante privitoare la ceea ce trebuie să facem. Folosim argumentarea şi pentru motive de ordin teoretic. Judecata de ordin teoretic ne ajută să decidem ce anume să credem şi ce să nu credem. Indiferent dacă abordarea noastră e de ordin practic sau teoretic, argumentarea ne este necesară pentru a hotărî în multele situaţii în care apar diferenţe de opinie, întrebări, incertitudini.
Odată cu evidenţierea necesităţii de ordin practic şi de ordin teoretic a studiului argumentării este însă abia deschis un camp de cercetare. Este clar că în studiul demonstraţiei s-a putut înainta luand drept fir călăuzitor criteriul validităţii formale. O demonstraţie validă sub aspect logic este şi una care izbuteşte, adică convinge. În cazul argumentării lucrurile stau diferit : o argumentare poate fi validă sub aspect logic – adică ea poate să satisfacă anumite reguli logice – dar ea să nu fie persuasivă sau convingătoare. Căci argumentarea izbuteşte doar în condiţiile în care sunt satisfăcute şi o seamă de criterii de natură practică.
Este, fireşte, limpede că studiul argumentării reprezintă o performanţă pragmatică, fiind o cale de lărgire a contactului logicii cu practica întemeierii tezelor. Condiţiile argumentării sunt tot atîtea aspecte care sunt cercetate de teoria argumentării: aspectul cognitiv, aspectul retoric, aspectul logic şi aspectul reflexiv. Argumentarea este un set de concepte sau de idei care ne permit să înţelegem cum raţionăm şi cum transmitem raţionamentele noastre celorlalţi cu scopul de a-i influenţa. Argumentarea ne cere să ne adunăm gîndurile, să ne structurăm ideile şi să oferim motivele ce le avem pentru a fi examinate de alţii.
Găsirea de soluţii cu ajutorul argumentării reprezintă un proces de încercări succesive care avansează o dată cu trecerea timpului. Cînd se ajunge la o decizie prin argumentare, sunt mult mai multe şanse să fiţi mulţumiţi de ea, deoarece ea rezistă analizei voastre şi criticii celorlalţi.
Argumentarea reprezintă un proces care ne umanizează şi ne civilizează, deoarece cel care o practică trebuie să respecte atît raţionalitatea sa personală, cît şi pe cea a celui care îl ascultă sau îl citeşte. Argumentarea îi tratează pe oameni ca pe nişte fiinţe raţionale, şi nu ca pe nişte obiecte incapabile de gîndire. Una dintre modalităţile prin care individul poate evolua este prin confruntarea cu idei noi şi cu procesul de schimbare. Acceptarea riscului de a ne angaja în argumentare nu e doar o modalitate de a face ca ideile noastre să devină acceptabile pentru alţii, permiţîndu-ne astfel realizarea unor scopuri interpersonale, ci este, în egală măsură, şi o cale de creştere intrapersonală, prin faptul că ne permite verificarea ideilor proprii, astfel încît să le putem respinge pe acelea pe care le descoperim a fi neîntemeiate sau irelevante.
Zilnic, fiecare dintre noi produce zeci de mesaje scrise şi orale menite să influenţeze convingerile altora. O caracteristică a argumentării este aceea că ea reprezintă un comportament de comunicare guvernat de anumite reguli. Atunci cînd comunicăm, adoptăm un comportament guvernat de anumite reguli. Un set de astfel de reguli este gramatica limbii ce o folosim. În afară de regulile pe care le învăţăm atunci cînd deprindem propria noastră limbă, diferitele contexte specifice de comunicare au propriile lor reguli, care pot să aibă aplicabilitate fie la nivel general, cum sunt regulile ce ţin de vorbitul în public, fie la nivel restrîns, cum ar fi cele care guvernează procesul comunicării într-un anumit grup.
Argumentarea este o metodă credibilă pentru a ajunge la adevărul probabil al unei chestiuni aflate în dispută. Atunci cînd decidem să ne schimbăm punctul de vedere, ca urmare a unui argument pe care l-am auzit, acţionăm din propria voinţă, nu pentru că autorul argumentului şi-a impus voinţa asupra noastră. Argumentarea este un proces care funcţionează în ambele sensuri, altfel spus, un dialog între noi şi cei ale căror convingeri sau comportamente dorim să le influenţăm. Un pledant animat de principiile morale respectă atît drepturile altor pledanţi, cît şi pe cele ale publicului, pentru a ocroti libertatea de exprimare în societatea democratică.
Una dintre uzanţele comunicării susţine că, deşi critica şi respingerea reprezintă părţi componente importante ale procesului de argumentare, ele trebuie îndreptate împotriva raţionamentelor şi dovezilor pledantului, nu a persoanei sale. Denigrarea persoanei nu reprezintă o argumentare de calitate, deoarece abate atenţia de la chestiunile aflate în discuţie şi nu contribuie cu nimic la creşterea nivelului de raţionalitate a poziţiei pe care o apăraţi.
Discursul. Experienţacomunicării interumane arată că există patru motive pentru care se formulează un discurs:
- Dorinţa explicării sau informării asupra unei probleme;
- Dorinţa de a convinge pe cineva de ceva;
- Dorinţa de a descrie ceva;
- Dorinţa de a povesti ceva.
Aceste dorinţe natural sau intenţii determină cele patru forme de discurs definite de retorica convenţională, după cum urmează:
- Expunere;
- Argumentare/persuasiune;
- Descriere;
- Povestire.
Dintre acestea, expunerea răspunde intenţiei de a informa, de a explica în scopul clarificării unei idei, analizării unei situaţii, de a da indicaţii, etc. Argumentarea, persuasiunea reprezintă putere. Persuasiunea şi argumentarea au acelaşi scop: de a convinge, de a lamuri. Diferenţa constă în metoda utilizată: în timp ce persuasiunea face uz de apelul emotional implicînd un minim necesar de logică şi subliniind comuniunea cu auditoriul pentru a obţine o schimbare de atitudine, de punct de vedere, de sentimente, argumentarea utilizează logica pentru a obţine această schimbare. Toate discursurile sunt realizate din perspectiva celor ce le vor asculta, sau citi alţii. Cu alte cuvinte, analiza retorică ia în considerare totdeauna cum un anumit auditoriu dă formă compoziţiei unui text sau răspunde la acesta, adică auditoriul căruia îi este destinat discursul.
În oratoria clasică, de auditoriu se leagă stabilirea ocaziei în care este ţinut un discurs. Teoreticienii de mai tîrziu iau în considerare numeroşii auditori cărora le este prezentat un discurs, în mod intenţionat sau nu, de exemplu, auditoriul secundar la care ajunge versiunea tipărită a discursului, la distanţă în timp sau spaţiu sau auditoriul multiplu prezent într-un teatru: cei de pe scenă care ascultă discursul unui anumit personaj şi cei din public care ascultă tot ce se întîmplă pe scenă. Preocuparea retoricii pentru auditoriu poate fi privită în contrast direct cu discursul filosofic a cărui preferinţă este orientarea spre adevăr şi nu doxa sau opinia unui auditoriu neiniţiat.
În spaţiul anglo-saxon prin analiza discursului se înţelege o activitate interacţională. În prezent analiza de discurs este nu doar parte componentă a retoricii şi teoriei comunicării, ci o disciplină independentă. Ca disciplină independentă, analiza de discurs este disciplina care vizează articularea enunţării textului la un anumit loc social, încercînd să analizeze problematica genurilor discursului, fie că e vorba de apartenenţa la anumite cîmpuri discursive (politic, ştiinţific), fie la relaţia funcţională cu spaţiul social (instituţii, organizaţii).
Cei care încearcă transformarea analizei de discurs într-o ştiinţă socială neglijează o diferenţă importantă, anume cea dintre analiza de discurs şi analiza de conţinut. Analiza de discurs îşi propune să înţeleagă funcţionarea discursului în sine ca instituţie discursivă, iar analiza de conţinut urmăreşte extragerea de informaţii dintr-un text, pentru ei discursul e o sursă de informaţii. Datorită faptului că termenul în cauză presupune relaţia limbajului cu realităţi nonlingvistice, determină ca discursul să fie un domeniu al cercetărilor interdisciplinare, exact ca şi comunicarea.
Discursul poate fi definit ca ansamblu de enunţuri ale unui emiţător, care se referă la un subiect unic. Din perspectivă pragmatică, discursul reprezintă o enunţare ce presupune un locator şi un auditor, precum şi intenţia locutorului de a-l influenţa pe celălalt. În general, interpretările asupra discursului sunt concentrate în următoarele accepţiuni:
- Înţelegerea discursului ca un text, în care perspectiva comunicaţională şi cea tematică coincid;
- Ca ansamblu de texte, care descrie interacţiunea dintre două sau mai multe discursuri, care sunt formulate în baza unei teme comune.
Tipologia discursurilor. Clasificarea discursurilor este o parte fundamentală a analizei de discurs. Problema clasificării discursurilor este dificilă, în special datorită multiplelor criterii care sunt luate în considerare şi a imposibilităţii de a le cuprinde pe toate. Tipologia discursului se bazează adesea pe noţiunea de formaţiune discursivă. În analiza discursului, formaţiune discursivă desemnează orice sistem de reguli care stabilesc unitatea unui ansamblu de enunţuri circumscrise într-un cadru social şi istoric.
Din perspectivă cronologică şi constitutivă deosebim discursul fondator şi discursul prim, discursul raportat. Discursul fondator este acel discurs care se constituie prin tematizarea propriei constituiri şi joacă un rol fondator în relaţie cu celelalte tipuri de discurs. În acest cadru se înscriu aşa tipuri de discurs cum ar fi cel religios, ştiinţific, filosofic, juridic, etc., care au în comun un număr variabil de proprietăţi în ceea ce priveşte condiţiile lor de apariţie şi funcţionare. Fiecare dintre discursurile constitutive se află în relaţii conflictuale cu celelalte discursuri şi mobilizează comunităţi discursive specifice, care determină înscrierea enunţurilor sale într-o memorie colectivă, într-o manieră culturală.Discursul prim/iniţial este atunci cînd se observă existenţa unui decalaj cronologic sau/şi calitativ între două discursuri. În sens strict termenul desemnează textul care reprezintă o sursă pentru alte discursuri.
Discursul raportat reprezintă termenul atribuit conceptului de reprezentare într-un discurs a unor elemente care aparţin unor surse diferite de emiţător. Acest tip de discurs se referă atît la tipurile tradiţionale de discurs (direct, indirect) cît şi la trimiterea la alt discurs, la diverse forme de aluzie la discurs anterior, etc. În sens strict, discursul raportat se referă la cazul în care emiţătorul are ca obiect al enunţului său un alt enunţiativ. Acest tip de discurs este esenţial în înţelegerea discursului ca atare, deoarece lucrînd asupra altor discursuri reprezintă o negociere permanentă a propriei limite.
În funcţie de raportul dintre emiţători şi receptori deosebim discursuri închise, pentru care există o coincidenţă calitativă şi cantitativă între ansamblul emiţătorilor şi cel al receptorilor. Ca exemplu de acest tip de discurs pot fi considerate discursurile ştiinţifice în care cei care citesc sau ascultă aceste discursuri, la rîndul său sunt cei care şi elaborează aceste tipuri de discurs; discursuri deschise, pentru care există diferenţă mare între ansamblul emiţătorilor şi cel al receptorilor. De pildă cum sunt publicaţiile scrise de un număr relativ mic de persoane, dar citite de un public mare.
Discursurile pot fi clasificate şi după domeniul în care sunt folosite. În acest cadru distingem între discursurile nespecializate şi discursurile specializate. Cel de-al doilea tip de discurs se referă la modul în care limba este utilizată într-un domeniu de activitate. Astfel există discursul ştiinţific, profesional, tehnic, politic, etc.
Din perspectiva relaţiilor ce se pot stabili în, şi între discursuri se poate vorbi despre metadiscurs, intradiscurs şi interdiscurs. Toate aceste concepte caracterizează starea discursului care se află într-un continuu proces de negociere în cadrul unui spaţiu saturat de cuvinte şi enunţurile celorlalţi. Reprezentarea discursului ca un ansamblu format din două universuri distincte, unul interior – intradiscursul, şi unul exterior – interdiscursul – poate fi făcută doar la nivel teoretic. În realitate, intradiscursul şi metadiscursul se intersectează cu interdiscursul.
Metadiscursul se referă la posibilitatea pe care o are locutorul de a-şi comenta enunţul, chair în cadrul enunţării sau poate avea ca obiect şi discursul partenerului, pentru a-l confirma, sau a-l reformula. Interdiscursul desemnează relaţiile discursului cu ansamblul unităţilor discursive. În funcţie de tipul dominat de relaţie interdiscursivă se pot delimita discursuri citate, anterioare, contemporane aparţănînd genurilor diferite. Intradiscursul desemnează conceptul opus interdiscursului şi se referă la relaţiile ce se stabilesc între elementele constitutive ale unui discurs.
În determinarea tipurilor de discurs, Gheorghe Mihai utilizează termenul de specii de discurs retoric. Stabilind mai multe criterii de clasificare a discursurilor, autorul menţionat, identifică următoarele specii ale discursului:
- După natura limbajului utilizat: poetic (literatură), categorial (în ştiinţe), conceptual (în filosofie), cotidian (ziaristică).
- După materia scopului urmărit de autor: demonstrativ, deliberativ, judiciar.
- În raport de public: extensional, care poate fi nedeterminat, cum ar fi cel poetic sau cotidian, şi determinat, cum ar fi discursul demonstrativ sau cel conceptual, intenţional, care la rîndul său poate fi omogen (judiciar) şi neomogen (eseul).
- După forma de adresare avem: discurs oral şi citit.
- După criteriul contactului cu publicul: direct şi indirect.
- După intenţia utilizatorului discursului: persuasiv, seductiv, incitativ .
Sigur că toate aceste tipuri de discurs nu sunt bine determinate ca areal şi nu putem vorbi despre fiecare tip în mod strict, deoarece ele se completează reciproc.
Dezbaterea este o activitate de importanţă esenţială în societăţile democratice. Cu mai bine de două mii de ani în urmă, cînd democraţia înflorea la Atena pentru prima oară, cetăţenii se întruneau cu regularitate în adunări publice. Voturile lor hotărau strategia şi acţiunile de întreprins de către statul lor. Ei erau cei care hotărau dacă Atena trebuie să pornească război sau nu şi cum trebuia să lupte. Ei stabileau legi după care se conducea viaţa cotidiană a cetăţenilor. Dar hotărîrile lor erau precedate întotdeauna de dezbatere. Cetăţenii şi conducătorii îşi disputau ce era bine pentru Atena. Ei îşi disputau ce anume era bine din punct de vedere moral, ce anume era bine din punct de vedere juridic; ei îşi disputau care era cea mai bună cale pentru a obţine efectul dorit. Ei îşi disputau ce anume era posibil şi ce anume era prudent.
În zilele noastre, rolul dezbaterii în democraţie a rămas la fel de esenţial. Procesul democratic s-a modificat şi continuă să se dezvolte, fiindcă ţările moderne sînt cu mult mai mari ca populaţie sau mărime geografică decît Atena antică, dar dezbaterile continuă. Unele dezbateri au loc în adunările parlamentare; altele au loc în sălile de curs şi în arena publică; unele au loc în şcoli şi universităţi; altele pot fi citite în coloanele ziarelor şi revistelor sau pot fi ascultate la radio şi televiziune. Ca şi predecesorii lor din secolele anterioare, oamenii îşi dispută care anume ar fi cea mai bună soluţie pentru societăţile lor şi astfel creează cursul pe care îl vor adopta legea, strategiile şi acţiunea.
Poate că această realitate devine mai uşor de înţeles atunci cînd examinăm alte modele de societăţi politice. În unele societăţi, cursul statului este creat de către putere. Cei care deţin puterea absolută – şi nu are importanţă cine sunt aceştia – stabilesc ce curs va urma statul după bunul lor plac. Ei deţin puterea absolută; aceasta înseamnă că ei sînt în măsură să facă exact ceea ce vor să facă. Dezbaterea generală nu are nici un rol semnificativ într-o astfel de societate.
Pe de altă parte, în democraţie, puterea aparţine poporului. Conform celebrei formulări a lui John Locke, guvernele îşi capătă putere legitimă din „consimţămîntul celor guvernaţi”. Cetăţenii hotărăsc cursul treburilor statului; dar cetăţenii nu cad întotdeauna de acord. Se poate ca ei să fie mînaţi de interese care intră în conflict. Se poate ca ei să înţeleagă aceeaşi problemă în feluri diferite; se poate ca ei să aibă priorităţi diferite şi idei diferite privitor la ce anume este mai important. Pe scurt, există astfel de lucruri pe care le putem numi „chestiuni discutabile” – mai exact, chestiuni asupra cărora oamenii rezonabili pot să nu fie de acord.
Acesta este contextul în care dezbaterea este esenţială şi vitală. Dezbaterea nu este doar o formă de exprimare. Ea este, mai degrabă, o formă de persuasiune. Participantul la dezbateri speră să schimbe felul în care gîndesc oamenii; el speră că ascultătorii săi vor ajunge să vadă lucrurile în felul său. dezbaterea nu produce unanimitate imediat. Dar, cu timpul, ea poate produce consens, precum şi o înţelegere diferită a ceea ce este drept. O chestiune care ilustrează acest proces este sclavia. În Grecia antică, sclavia nu era o chestiune disputabilă. Aristotel, de exemplu, credea că sclavia este rezultatul firesc al superiorităţii sociale sau rasiale. Dar, după aproximativ două mii de ani, în Statele Unite, sclavia era o problemă disputată cu ardoare. De o parte se plasau cei care considerau sclavia ca pe o încălcare a dreptului natural al individului la libertate, de cealaltă parte se aflau cei care pledau în favoarea întîietăţii dreptului cetăţeanului de a poseda avere, precum şi a dreptului său de a-şi administra averea personală fără amestec din partea guvernului. În zilele noastre, desigur, problema nu mai este disputabilă, deoarece sclavia este considerată o încălcare categoric inacceptabilă a dreptului la libertate personală. Dar această recunoaştere – acest consens comun acceptat – reprezintă produsul a secole de dezbatere. Conceptele moderne ale libertăţii de expresie, autodeterminării şi a războiului îndreptăţit reprezintă toate produse ale dezbaterii.
Termenul dezbatere are o utilizare dintre cele mai largi, atât la nivelul simţului comun, cât şi în discursul specializat. Vorbim despre dezbaterile din Parlament, referindu-ne de fapt la luările de cuvânt ale oamenilor politici într-o problemă sau alta, ne sesizăm că un anumit proiect de lege a fost supus dezbaterii publice, cu trimitere directă la precauţia pe care legiuitorul şi-o ia făcând publică intenţia sa legislativă pentru a fi cunoscută de către cei interesaţi, atragem atenţia vecinilor de bloc că o anumită televiziune are în program o dezbatere având ca subiect problema spaţiilor de joacă pentru copii în oraşul în care locuim, având în vedere situaţia că sunt prezentate prin imagini realităţile cu care se confruntă o mare parte a populaţiei şi se discută în legătură cu ele.
Fiecare dintre aceste întrebuinţări, ca şi altele care pot fi aduse în discuţie, chiar dacă pot părea îndepărtate ca sens şi semnificaţie, au câteva aspecte comune care asigură „participarea“ fiecăreia la construcţia conceptului pe care îl investigăm. În fiecare întrebuinţare în parte, termenul dezbatere trimite la prezenţa unei divergenţe de opinie între mai mulţi participanţi la actul discursiv, participanţi care se angajează activ în susţinerea sau respingerea punctelor de vedere avansate: în Parlament, unii sunt de acord cu proiectul de lege supus dezbaterii şi îl susţin, alţii, dimpotrivă, nu sunt de acord şi îl resping; proiectul supus dezbaterii publice este asumat şi susţinut de anumite categorii de cetăţeni şi respins, total sau parţial, de altele; în sfîrşit, televiziunea care se ocupă de problemele cetăţenilor, aducîndu-le în discuţie, nu face decît să pună în conflict discursiv autorităţile locale şi anumite categorii ale populaţiei.
Faptul că în fiecare caz cu care am ilustrat conceptul de dezbatere avem de-a face cu o confruntare de opinii nu este singurul element comun care uneşte întrebuinţările de mai sus. Mai avem unul, poate la fel de important: scopul intervenţiilor discursive ale participanţilor, în fiecare caz în parte, este acela de a rezolva conflictul de opinie, de a da o soluţie rezonabilă şi acceptabilă acestor divergenţe opinabile.
În Parlament se doreşte ajungerea la un consens prin cedări şi dintr-o parte şi din cealaltă pentru ca, pînă la urmă, legea să poată fi votată, în cazul proiectului de lege supus discuţiei publice se urmăreşte evidenţierea punctelor slabe, criticabile ale lui pentru a-l îmbunătăţi şi a-l adopta ulterior, dezbaterile televizate ce au ca temă problemele cetăţenilor urmăresc, fără îndoială, armonizarea punctelor de vedere opuse între populaţie şi autorităţile locale pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă cetăţenii; însă nici aici nu se epuizează esenţa unui act de dezbatere.
O dezbatere este, într-adevăr, o confruntare de opinii în vederea soluţionării unei probleme, dar această soluţionare are ca singură opţiune posibilă raţionalitatea. Dezbaterile pot să-şi atingă scopul numai prin intermediul producerii de probe, singurul mijloc de susţinere sau respingere a unui punct de vedere. Tragem de aici concluzia că orice dezbatere are ca raţiune de a fi şi de a se manifesta întemeierea raţională: dezbaterea înseamnă convingerea participanţilor cu privire la justeţea sau injusteţea unei idei prin administrarea de probe care să exprime temeiul raţional pentru care o teză ar trebui să fie acceptată sau respinsă. Nici o altă formă de autoritate (sau constrîngere) nu poate fi îngăduită într-un astfel de joc discursiv; dezbaterea nu poate ajunge la un rezultat dezirabil (rezolvarea unui conflict de opinie) nici prin intermediul presiunii fizice sau psihice, nici sub impulsul unor trăiri psihologice (simpatie, interes, etc.), nici chiar sub tirania finalităţilor proprii (îndeplinirea cu orice preţ a scopului).
O altă trăsătură a conceptului de dezbatere este că fiecare participant la dezbatere intră în jocul dialogal cu adevărul său asumat, la care ţine cu toată îndîrjirea, pe care îl apără şi îl promovează cu toate eforturile sale. Teoreticianul Jean Bellanger consideră că în dezbatere suntem în faţa unei competiţii dominatoare. Fiecare vine cu concluzia sa, ştie unde vrea să ajungă şi se forţează să îşi atingă scopul, presat de nevoile şi dorinţele proprii. Nu caută un adevăr, ci îl posedă; adevărul este adevărul său. ceea ce contează pentru el este suspendarea opoziţiei nu prin acord, ci prin predarea sau distrugerea ei.
În dezbaterile educaţionale sau formale sunt clar trasate rolurile fiecărui vorbitor, timpul alocat fiecărei secțiuni și regulile care se aplică. De asemenea, echipele au posibilitatea de a interacționa prin schimburi de întrebări sau intervenții punctuale, în funcție de format. Abordarea de tip pro/contra dezvoltă participanților capacitatea de analiză a problemelor controversate și ajută la obținerea unor imagini nedistorsionate de prejudecăți. În acest context, participanții vor fi determinați să emită judecăți asupra unei „moțiuni” folosind criterii obiective și, totodată, să apere o poziție folosind argumente susținute de dovezi, nu doar de opinii. Practica dezbaterilor îi pregătește pe tineri să acționeze și să participe inteligent în viața socială, să investigheze și să analizeze probleme importante ale lumii contemporane, să fie critici și constructivi în abordările asupra unui subiect. Moțiunile pot fi diferite atât prin complexitatea lor, cât si prin maniera de abordare. Discipline precum logică, argumentare şi comunicare, istorie, filosofie, sociologie sau economie se întrepătrund atunci când este vorba de crearea unei moțiuni de debate. Abilitatea de a o propune necesită nu doar bunăcredință și atenție în formulare, ci şi o documentare riguroasă asupra stării de fapt referitoare la chestiunea pusă în discuție și asupra poziționării echilibrate a celor două părți. Indiferent de format, ceea ce este important de subliniat este că tema dezbaterii reprezintă în primul rând un pretext pentru exersarea abilităților de comunicare în spațiul public, de gândire critică și de argumentare logică, și nu o încercare de a stabili valoarea de adevăr a uneia din cele doua poziții expuse. În concluzie, pot afirma că în urma cercetării acestor forme de comunicare realizăm importanţa fiecăreia dintre ele. Acestea fac parte din viaţa noastră de zi cu zi şi uneori le folosim fără a ne da seama. Dar dincolo de orice convingere personală, realitatea cotidiană ne demonstrează că relaţiile dintre oameni depind de capacitatea indivizilor de a se face înţeleşi şi a înţelege pe alţii. Relaţia dintre oameni, la rîndul ei, nu se realizează decît prin comunicare, iar limbajul joacă un rol primordial. Oamenii comunică pentru a avea identitatea dorită în orice situaţie în care se află. Noi dirijăm, convingem, influenţăm prin procesul de comunicare. Bunii oratori întotdeauna au condus pe ceilalţi anume prin faptul că ştiu arta comunicării. Arta de a comunica nu este un proces natural ori o abilitate cu care ne naştem, noi învăţăm să comunicăm, deci atunci: s-o facem cît mai bine!!!
