Sărăcia este una dintre problemele majore ale României contemporane.
Potrivit datelor Eurostat pe anul 2013, România se află pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește rata sărăciei relative, cu un procent de 25,4%. Date ale INS arată că în România sunt 8,5 milioane de persoane în risc de sărăcie sau excluziune socială. De asemenea, o treime din populație este afectată de privare materială severă, în sensul că nu-și poate permite să achiziționeze articole considerate dezirabile sau chiar necesare pentru a duce un trai decent.
Mai mult, România este de departe țara cu cea mai mare inegalitate între bogați și săraci din Uniunea Europeană, în condițiile în care cei mai prosperi 20% dintre români au venituri de peste șapte ori mai mari decât cei mai săraci 20% dintre locuitorii țării, potrivit statisticilor publicate de Eurostat.
Zonele urbane afectate de sărăcie includ orașe mici care se confruntă cu îmbătrânirea demografică și depopularea, orașele mono-industriale (de exemplu orașele miniere), orașe agricole sau orașe nou înființate. Orașele mici concentrează sărăcia din cauza infrastructurii fizice sărace (transport, sănătate, educație), în plus, acestea au fost puternic afectate de restructurarea industrială și sunt foarte vulnerabile la reforma industrială și economică, care are ca principal efect o rată scăzută de ocupare și, prin urmare, venituri instabile și mici.
Statisticile sărăciei din România sunt dramatice. Peste șase milioane de cetățeni, aproximativ o treime din cât se estimează că au mai rămas în România, trăiesc în zona excluziunii sociale. Un copil din zece se duce nemâncat la culcare, iar fiecare al treilea este parte a unei familii expuse riscului sărăciei. Un sfert din populația României are grupul sanitar în afara locuinței. Media europeană este de doi dintr-o sută.
În programul său financiar multianual pentru 2014–2020, UE a stabilit un buget în valoare de un trilion de euro pentru a susţine creşterea şi crearea de locuri de muncă şi pentru a reduce sărăcia şi excluziunea socială. Succesul depinde de elaborarea politicilor şi programelor adecvate şi direcţionarea eficientă a resurselor. La fel cum ratele sărăciei şi excluziunii sociale variază mult în statele membre UE, nivelul de trai variază semnificativ şi în cadrul statelor membre. Promovarea convergenţei nivelului de trai pe teritoriul UE necesită cunoaşterea detaliată a discrepanţelor în ceea priveşte nivelul de trai din cadrul fiecărui stat membru, mai ales din acele state membre cu un nivel ridicat de sărăcie şi excluziune socială, cum este România.
Simpla orientare spre zonele sărace are limitele ei.
Cei care stabilesc politicile sunt interesaţi şi de zonele cu sărăcie mare, dar şi de zonele care au cei mai mulţi oameni săraci. Acestea două nu coincid: zonele foarte sărace pot avea, de asemenea, o densitate mică a populaţiei, în vreme ce oraşele mari tind să aibă rate scăzute ale sărăciei, dar un număr mare de oameni săraci datorită populaţiei numeroase. În pofida ratei sale scăzute de sărăcie, judeţul Cluj are mai mulţi oameni supuşi riscului sărăciei decât judeţul Sălaj, iar Bucureştiul are mai mulţi oameni supuşi riscului sărăciei decât 14 judeţe. Harta sărăciei din dreapta sugerează o altă abordare a alocării resurselor pentru reducerea sărăciei, Bucureştiului şi altor zone urbane acordându-li-se o eligibilitate mai mare, întrucât mulţi dintre cei săraci trăiesc în zone relativ bogate.
Hărţile sărăciei nu au răspunsuri la toate întrebările—ele trebuie coroborate cu alte informaţii, inclusiv cu expertiza locală, pentru a informa factorii de decizie. După identificarea zonelor sau populaţiilor celor mai nevoiaşe, este necesar să înţelegem de ce sunt sărace aceste zone. Motivele pot diferi de la o zonala alta şi printre ele se pot număra infrastructura inadecvată, lipsa activităţii economice, o forţă de muncă insuficient calificată sau alte motive. Hărţile sărăciei oferă informaţii mai detaliate decât cele disponibile anterior cu privire la variaţiile intra-judeţene privind sărăcia şi au potenţialul de a contribui la îmbunătătirea alocării de resurse. Hărţile obligă, de asemenea, la o o reflecţie mai profundă a modului de a aloca cel mai bine resursele pentru îmbunătăţirea nivelului de trai – dacă orientarea să fie spre zonele sărace sau spre oamenii săraci. Deşi combinaţia adecvată de abordări va fi diversă de la o ţară la alta, hărţile oferă informaţii importante care să contribuie la găsirea celui mai bun răspuns.
Ultimul raport de ţară al Comisiei Europene pentru România (februarie 2020, care analizează în mare parte situaţia din 2019 şi perspectivele pentru anii ce vin) tratează pe larg angajamentele pe care România şi le-a luat pentru eliminarea decalajelor şi progresele pe termen mediu (în general 5 ani) din 2013 până în 2018.
Avem pe de o parte un avans de luat în seamă al PIB per capita raportat la paritatea puterii de cumpărare, de la 44% din media UE în 2007 (data aderării României la UE) până la 65% din media UE în 2018. Dar regiunea Bucureşti -Ilfov are un PIB/capita de 144% din media UE, iar regiunea Nord-Est (nordul Moldovei) de 39%, o diferenţă prin urmare uriaşă care cântăreşte greu în notarea generală.
Lucrurile s-au mai corectat, iar România a ajuns de la o rată de risc şi excluziune socială de 41,9% în 2013 la 32,5% în 2018, dar este la o distanţă uriaşă faţă de media UE, care este de 22%. De asemenea, rata persoanelor defavorizate material a scăzut în România de la 29,8% în 2013 la 16,8% în 2018, totuşi rata UE este aproape de trei ori mai mică, la 5,8% în 2018.
Deşi a început să mai recupereze din decalajele faţă de media UE în ceea ce priveşte nevoile nesatisfăcute ale îngrijirilor medicale, România avea în 2018 la această categorie un procent de 4,9% din populaţia de peste 16 ani, în comparaţie cu media UE, care avea un procent de doar 2%.
