Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință pe baza criteriilor prevăzute de legislația în vigoare.

Criteriile stabilite de legislația românească sunt: rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

 Formele discriminării

DISCRIMINAREA DIRECTĂ

Survine când o persoană beneficiază de un tratament mai puțin favorabil decât o altă persoană care a fost, este sau ar putea fi într-o situație comparabilă, pe baza oricărui criteriu de discriminare prevăzut de legislația în vigoare.

DISCRIMINAREA INDIRECTĂ

Survine atunci când o prevedere, un criteriu, o practică aparent neutră dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de legislația în vigoare, cu excepția cazurilor în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere acelui scop sunt adecvate și necesare. De asemenea, discriminarea indirectă este orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat, supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de altele care se află în situații egale.

DISCRIMINAREA MULTIPLĂ

Survine atunci când o persoană sau un grup de persoane sunt tratate diferențiat, într-o situație egală, pe baza a două sau a mai multor criterii de discriminare, cumulativ.

HĂRȚUIREA

Este orice comportament care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu.

VICTIMIZAREA

Este orice tratament advers, venit ca reacție la o plângere sau acțiune în instanță sau la instituțiile competente, cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării.

DISPOZIȚIA DE A DISCRIMINA (ORDINUL DE A DISCRIMINA)

Este considerată a fi tot o formă de discriminare și reprezintă un ordin primit de o persoană sau un grup de persoane de la o altă persoană sau grup de persoane pentru a discrimina.

Egalitatea de șanse

 Conceptul de egalitate de șanse

Înțelegem prin șansă o situație favorabilă, un prilej, o oportunitate. Egalitatea, în acest sens, înseamnă că indivizii au șanse egale de acces la ceea ce își doresc: loc de muncă, profesie, statut decizional și economic. Egalitate de șanse are sensul de a crea acces mai mare pentru grupurile vulnerabile (care întâmpină greutăți ca să acceadă) la:

– servicii sanitare,

– educație,

– locuințe,

– locuri de muncă,

 – dreptul la vot,

 – participarea în luarea deciziilor.

Acest acces nu poate fi îngrădit, sub nicio formă, pe baza poziției sociale, clasei, sexului, apartenenței confesionale, etniei sau dizabilității.

De aceea, atât în ocuparea forței de muncă, cât și în educație, au apărut, începând cu anii ’60, măsuri de corectare a unor diferențe întreținute istoric:

 – tratamentul egal din partea factorilor de putere;

– măsurile afirmative (affirmative actions);

Ce sunt măsurile afirmative?

 Sunt măsuri care se iau specific pentru promovarea principiului egalității de șanse pentru o categorie dezavantajată față de majoritate. Măsurile afirmative se inițiază pentru a oferi categoriei defavorizate o serie de avantaje, astfel încât să asigure șanse reale în accesul la anumite drepturi. De obicei, măsurile afirmative sunt stabilite pentru o durată limitată și se opresc după evaluări care arată că dezavantajele au fost eliminate.

Tratamentul egal din partea factorilor de putere a fost introdus în legislația SUA în 1961, apoi în 1964 prin Civil Rights Act și concret, însemna că:

– niciun angajator nu avea dreptul să excludă pe cineva pe motive rasiale, religioase etc.;

– unitățile de învățământ erau obligate să admită pe oricine, indiferent de rasă, religie.

Însă, acesta a fost doar un prim pas, căci tratarea în mod egal, conform legii, nu putea însemna și egalitatea reală de șanse pentru afro-americanii care ieșiseră de curând din sclavie, aveau un nivel de trai sub limita sărăciei, fuseseră în școli segregate. Astfel că, în 1965, Președintele Johnson a introdus politici suplimentare, care presupuneau analiza integrării minorităților în anumite domenii, în profesii de înaltă calificare și măsuri specifice pentru încurajarea participării acestora la educație de calitate și la locuri de muncă mai bune.

De ce avem nevoie de egalitatea de șanse? Discriminarea în educație și pe piața muncii creează indivizi neadaptați condițiilor sociale, care nu fac față cerințelor, fie că este vorba despre femei, romi, persoane cu dizabilități sau alte grupuri vulnerabile. Pentru un stat, asta înseamnă că, în loc să formeze cetățeni care să contribuie la dezvoltare, formează cetățeni care devin cazuri sociale. Așadar, există un avantaj economic al aplicării principiilor egalității de șanse.

În altă ordine de idei, segregarea celor care fac parte din grupuri dezavantajate, care, așa cum am arătat, a fost o practică frecventă în istoria discriminării, a dus, în timp, la conflicte sociale, date fiind necunoașterea dintre grupuri, distanțele sociale și neînțelegerea culturilor, nevoilor și caracteristicilor de grup.

Așadar, prezența celor care fac parte din grupurile vulnerabile alături de ceilalți, ghidată de autoritate, este de natură să creeze o mai bună cunoaștere a diversității, curiozitate față de necunoscut în detrimentul fricii de necunoscut, curajul de a explora alte culturi sau situații de viață.

Egalitatea de șanse, la nivel educațional înseamnă oferirea de “opţiuni multiple pentru capacităţi şi aptitudini diferite, „o educaţie pentru toţi şi pentru fiecare” (Reuchlin, 1991), o educaţie deschisă pentru toate persoanele, indiferent de vârstă şi condiţii socio-economice, dar şi o educaţie pentru fiecare, în funcţie de nevoile sale specifice – evitându-se omogenizarea şi încurajându-se diversitatea – care să creeze premisele egalităţii şanselor de acces în viaţa socială.

Politicile de egalizare de șanse mizează pe formarea unor competențe de bază pentru toți copiii, combătând excluziunea socială și selecția ca mod de departajare între copii, și aduc în educația formală tehnici non-formale pentru a întări procesul de învățare. De asemenea, aceste politici au urmărit extinderea învățării dincolo de educația considerată până atunci standard, prin apariția programelor de tip a doua șansă pentru cei care au abandonat școala timpuriu sau nu au făcut-o deloc.

Incluziunea în clasă și în școală

 Incluziunea presupune un set de politici, măsuri sau acțiuni al căror scop este ca cel dezavantajat/ grupul defavorizat să se simtă și să devină egalul tuturor.

Putem realiza incluziunea copiilor dezavantajați sau din grupurile vulnerabile prin intervenții / acțiuni de tip:

Comportamental

 De exemplu, prevederi de tip “cod de conduită” în regulamentul clasei, dacă există, sau al școlii; acestea ar trebui să se refere la comportamentul acceptat față de copiii care fac parte din grupurile vulnerabile, la utilizarea sau neutilizarea unor termeni considerați jignitori (“nebun”, “handicapat”, “poponar”, “bozgor”) și ar trebui să se aplice atât cadrelor didactice și personalulului auxiliar, cât și elevilor.

 Orice copil din grupul vulnerabil va fi în mod obligatoriu implicat în activitățile clasei, în rezolvarea sarcinilor de grup, în jocuri, iar rezultatele sale vor fi valorizate în fața grupului. Învățătorul, dirigintele, psihologul școlii, profesorii de civică, dar și orice alt profesor sau angajat din personalul auxiliar poate propune exerciții de creștere a coeziunii de grup, menite să ducă la mai buna înțelege între membrii grupului clasei.

Comunicațional

 În timpul interacțiunii cu elevii din grupuri vulnerabile sau în interacțiuni cu terți profesorii vor evita orice elemente de limbaj sau termeni care ar putea răni sau jigni copilul, precum și orice categorisire în funcție de sex, rasă, etnie, clasă socială, nivel de venit, religie sau orientare sexuală, astfel încât copilul să se simtă valorizat pentru ceea ce realizează, nu pentru ceea ce nu a ales și nu poate controla. Colegilor tipici nu trebuie să li se ascundă problema unui copil atipic (de pildă, cu dizabilități), se va discuta deschis cu ei, li se va răspunde la întrebări, însă ideal este să nu se insiste asupra problemelor și profesorul / dirigintele, de comun acord cu părinții, să mute accentul de pe problemă pe progrese și realizări. În cazul unor copii care provin din medii sărace, de pildă, se poate acentua progresul, în ciuda unor condiții dificile de viață.

Fizic

 Accesibilizări fizice în cazul copiilor cu anumite tipuri de dizabilități

 Educațional

 Consultarea familiilor și a specialiștilor care îngrijesc copiii cu anumite tipuri de dizabilități în procesul educativ. Utilizarea resurselor specializate, de tip ONG, pentru probleme specifice ale copiilor cu dizabilități, pentru abordarea educației de gen sau a educației copiilor aparținând minorităților etnice, religioase sau sexuale. ONG-urile pot ajuta cadrul didactic să înțeleagă mai bine anumite probleme, nevoi și au experiență în a aborda obstacole de diverse tipuri. Utilizarea materialelor educaționale, metodelor de intervenție școlară, tehnicilor de testare și urmărire a evoluției specific pentru copiii cu CES, dar și în cazul copiilor care provin din medii sărace, ai căror părinți / aparținători sunt analfabeți. Acești copii au nevoie de îndrumare suplimentară de la școală pentru a recupera “handicapul cultural” și au nevoie de o predare atractivă, de metode creative de transmitere a informațiilor.

Cazul copiilor cu dizabilități

Dizabilitatea este un termen generic pentru afectări, limitări ale activităţii şi restricţii în participare. El denotă aspectele negative ale interacţiunii dintre individ (care are o problemă de sănătate) şi factorii de context în care se regăseşte (factori de mediu şi personali).

Atât la nivel mondial, cât şi la nivel european, cercetările arată că aproximativ 10% din populaţie are o anumită formă de dizabilitate. În România, în schimb, conform statisticilor oficiale procentul celor cu dizabilități este de sub 5%, iar numărul copiilor cu dizabilități este de 73.216. Dintre aceștia numai 23.948 frecventează școlile de masă, 20.460 urmează forme de învățământ special, integrat sau la domiciliu, iar 28.808 nu sunt încadrați în nicio formă de învățământ.

Dizabilitățile pot fi de tip senzorial (deficiențe de văz sau auz), de tip motor (incapacitatea de a folosi parțial sau total membrele), neurologic, psihic, intelectual sau pot fi deteminate de anumite afecțiuni genetice sau de sindroame ale căror cauze de apariție nu sunt încă determinate. Multe dizabilități sunt invizibile, astfel că uneori interacționăm, în viața de zi cu zi cu persoane despre care nu știm că au o dizabilitate.

Dat fiind că în România startul pentru normalizarea traiului persoanelor cu dizabilităţi a avut loc mai târziu în raport cu majoritatea țărilor Uniunii Europene, implicarea mediului școlar devine fundamentală în integrarea lor în viaţa socială. Dacă, pe lângă condiţia pe care o au deja, se adaugă şi stigma, atunci copiii cu dizabilități sunt supuși unei duble suferinţe, ceea ce le va face progresele academice, adaptarea și traiul infinit mai dificile.

Ce este un copil cu dizabilități?

 În primul rând, este un copil. Atunci când faptul că progresele lui sunt mai lente, atunci când nu înțelege la fel de rapid, atunci când refuză sau nu poate face anumite lucruri pe care colegii tipici le realizează ușor, trebuie să ne amintim că e un copil. Ca și ceilalți, copiii cu dizabilităţi se diferenţieză prin nevoile, capacităţile şi interesele pe care le au. Prin urmare, dacă îi vom privi și aborda astfel, vom descoperi natural căile de lucru eficiente cu ei, astfel încât să-și poată depăși anumite limite sau dificultăți.

Copilul cu dizabilități în societate

Dizabilitatea atrage atenţia celor din jur, însă informarea corectă a comunităţii locale și școlare poate transforma această atenţie într-una pozitivă, care serveşte ca punct de pornire pentru acţiunile de includere socială și școlară pentru copil. Adaptarea copilului cu dizabilităţi la mediu este cu atât mai uşoară cu cât cei din jur mențin atenția pe nevoile lui şi există un efort comun în a crește confortul acestuia. Efortul este cu atât mai mic, cu cât el este împărtășit de cât mai mulți membri ai comunității: familia, prietenii, copiii, cadrele didactice, specialiștii și comunitatea locală în general.