FORMAREA, PREGĂTIREA ŞI PERFECȚIONAREA PROFESIONALĂ

1. Concepte privind formarea, pregătirea şi perfecționarea profesională

Particularităţi:

În trecut se obișnuia ca tinerii care dobândeau o profesie, pe baza cunoştinţelor obţinute în timpul școlii, să o exercite pe toată durata vieţii dar în zilele noastre cunoştinţele se perimează foarte rapid. În perioada actuală de schimbări majore și rapide prin care trece România, este necesar ca formarea şi perfecţionarea să devină un proces continuu şi organizat care să ţină seama atât de schimbările care au loc în trecerea spre economia de piaţă, cât şi de schimbările ce pot fi anticipate.

În condiţiile în care inovaţiile modifică tehnologia şi managementul de la o zi la alta, companiile şi societăţile comerciale se văd obligate să-şi reconsidere permanent politica de resurse umane şi semnificația valorii muncii. Astfel, formarea şi perfecţionarea salariaţilor a devenit o cerinţă obligatorie a perioadei în care trăim deoarece nici o firmă nu poate obține rezultate comparabile cu cele de pe plan mondial dacă nu-şi va instrui permanent angajaţii, asigurând în acelaşi timp lucrul în echipă, întărirea relaţiilor dintre angajaţi, comunicarea internă, și antrenarea angajaţilor în dezvoltarea instituţiei la care lucrează.

Formarea şi perfecţionarea se întrepătrund, uneori fiind dificil de apreciat dacă anumite activităţi sunt de formare sau de perfecţionare.

Deosebiri între formarea şi perfecţionarea profesională

Formarea profesionala	Perfectionarea profesionala
calificarea iniţială însuşirea unei noi meserii	însuşirea de către lucrători deja calificaţi într-un anumit domeniu a unor noi cunoştinţe, priceperi şi deprinderi de muncă, recunoscute ca fiind parte din conţinutul meseriei policalificare recalificare

a) Formarea profesională:

• reprezintă ”un ansamblu logic şi sistematic de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice acumulate prin pregătire profesională, supuse procesului de extindere şi înnoire permanentă prin perfecţionarea pregătirii profesionale, cunoştinţe şi deprinderi necesare pentru a exercita o anumită profesiune” (Fleșeriu, A, Managementul Resurselor Umane, Ed. Cartimpex, Cluj, 2003);
• presupune “un proces sistematic de schimbare a comportamentului, cunoştinţelor şi motivaţiei angajaţilor existenţi în scopul îmbunătăţirii echilibrului între caracteristicile angajatului şi cerinţele locului de muncă“ (I.O. Pânişoară, G. Pânişoară, Managementul resurselor umane,. Editura Polirom, Iaşi, 2005);
• urmăreşte dezvoltarea unor capacităţi noi;
• include calificarea profesională, perfecţionarea, specializarea, formarea prin experienţă şi informarea profesională.

b) Perfecţionarea profesională:

• este ”procesul de transformare a “materialului”pe care îl reprezintă omul, iar rezultatul prestaţiei oferite, prin acest proces, este forţa de muncă, aptitudinile fizice şi intelectuale “prelucrate” în materialul nativ, capacitatea de muncă la un anumit nivel de calificare” (Câmpeanu-Sonea,E.; Osoian, C.L., Managementul resursei umane. Recrutarea, selecţia şi dezvoltarea profesională, Ed. Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 2004);
• poate fi considerată ca un stadiu al formării, care constă în acumularea cunostinţelor referitoare la profesia de bază;
• vizează îmbunătăţirea capacităţii existente;
• se are în vedere, de obicei, un rezultat concretizat într-o meserie cu o anumită utilitate. Dar pentru a ajunge aici este absolut necesar un proces complex şi îndelungat, care începe cu educaţia în familie a noilor-născuţi, continuă şi se împleteşte cu educaţia şcolară elementară, gimnazială şi liceală. Procesul educaţional nu se încheie niciodată, iar startul procesului de pregătire pentru o meserie anumită este foarte greu de precizat ca moment în timp.

            Începerea învăţării unei meserii se bazează pe mai multe considerente:

• orice meserie necesită anumite aptitudini ce pot fi depistate și care evoluează în timp, se conturează în jurul vârstei de 13 ani; dar nu există o limită clară a momentului în care aceste aptitudini se pot manifesta (ex.: talentul pentru muzica poate fi manifestat la 4-5 ani, abilitatea de-a lucra cu cifrele se depistează de la 7-8 ani sau chiar mai curând, pregătirea pentru dans clasic sau gimnastica ritmică începe pe la 6 ani, etc.);
• cei mai mulţi tineri dotaţi pentru un anumit gen de activitate, încep să “practice” meseria respectivă, imitând persoane din preajmă sau remarcându-se de timpuriu în cadrul unor activităţi şcolare;
• educaţia şcolară, chiar dacă nu are ca obiectiv un profil profesional concret, contribuie la dezvoltarea inteligenţei cu caracter global, la capacitatea omului de-a se orienta, de-a se adapta şi de a se integra în mediul social economic; procesul este util pentru practicarea şi, mai ales, pentru învăţarea oricărei meserii.
• în orice meserie este utilă cultura generală şi este dovedit că un absolvent de liceu poate fi cu uşurinţă “adaptat” la un anumit domeniu de pregătire, poate fi recalificat sau policalificat, mult mai uşor decât un absolvent de gimnaziu sau de şcoală profesională;

c) Pregătirea profesională continuă:

• reprezintă experienţa dobîndită în procesul utilizării meseriei învăţate prin perfecţionarea continuă şi prin specializarea cerută de fiecare întreprindere angajatoare şi de fiecare loc de muncă ocupat prin promovări succesive pe tot parcursul vieţii active.

Din acest punct de vedere pregătirea profesională cuprinde mai multe etape:

• pregătirea iniţială sau formarea profesională – este un proces educaţional de creare a forţei de muncă ,ce durează din primii ani de viaţă şi până la dobândirea unei calificări, și care:
• are ca obiectiv obţinerea unei meserii cu profil larg.
• se adresează unui grup mai mare de elevi şi care dau certificare de absolvire utile;
• se desfăşoară în instituţii de învăţământ cu un grad de specializare mai larg, şcoli;
• este util pentru angajarea într-un domeniu larg, la un număr mare de firme;
• pregătirea sau perfecţionarea efectuată de firme în şcoli proprii sau în diferite alte sisteme instituite cu scopul specializării, recalificării sau policalificării celor care trebuie să răspundă unor nevoi specifice concrete:
• reprezintă ”un ansamblu coerent şi sistematic de cunoştinţe ştiinţifice, generale de specialitate teoretice şi practice care asigură dezvoltarea în lărgime şi profunzime a capacităţii individuale a omului referindu-se la cunoştinţe teoretice care trebuie însuşite şi la deprinderi practice care trebuie dobîndite” (.D. Purdea, B. Samochiş, M. Jaradat, Managementul resurselor umane, Ed. RISOPRINT, Cluj-Napoca,2003);
• este un proces de însuşire, îmbogăţire, extindere şi consolidare sistematică a cunoştinţelor şi deprinderilor dobîndite prin profesiunea realizată;
• presupune o pregătire continuă, adaptată la nevoile de moment ale firmei şi completată mereu, actualizată pe măsură ce nevoile firmei se modifică;
• trăsăturile perfecţionării profesionale sunt reprezentate de caracterul sistematic şi permanent al acesteia, extinderea şi îmbogăţirea cunoştinţelor, împrospătare şi înnoire a cunoştinţelor, policalificare (reprezintă obţinerea unei calificări într-o meserie pe care muncitorul o va practica în viitor în paralel cu cea anterioară pentru mai buna utilizare a timpului de lucru);
• are obiective şi mai diverse.
• şcoala profesională de pe lângă o întreprindere unde, prin cursuri de 1- 3 ani, se pregătesc promoții întregi de specialişti pentru efectuarea anumitor lucrări, pentru practicarea unor meserii cu un anumit profil;
• ucenicie la locul de muncă pentru pregătirea într-o anumită meserie;
• specializarea sau polificarea pentru a face faţă modernizarii şi retehnologizării firmei;
• interferarea profesională potrivit specificului activităţii din cadrul firmei;
• specializarea sau pregătirea cu profil larg pentru promovarea profesională în funcţii de conducere a firmei.
• pregătirea sau specializarea pentru anumite funcţii din cadrul firmei;

2. Etapele procesului de formare profesională

1. Stabilirea cerinţelor imediate şi de perspectiva de formare profesională

Se porneşte de la nivelul de pregătire existent, evaluat prin testarea cunoştinţelor la începerea programului de perfecţionare. Această etapă cuprinde:

• determinarea cerinţelor generale, realizată pe baza:
• analizei organizării şi funcţionării organizaţiei;
• analizei situaţiei actuale privind resursele umane din cadrul organizaţiei (nivelul calitativ şi cantitativ al acesteia, circuaţia, fluctuaţia etc.);
• evidenţierii diferenţelor dintre cerinţele organizării şi funcţionării eficiente a organizaţiei şi potenţialul profesional real al resurselor umane existente;
• determinarea cerinţelor individuale, realizate în funcţie de:
• cerinţele generale de pregătire şi profesionare;
• performanţele realizate de angajați;
• cerinţele activităţii angajatului reieşite din fişa postului;
• standardele de performanţă pregătite pentru angajaţi;
• diferenţele dintre cerinţele de viitor şi performanţele prezentate.

Metode, tehnici şi mijloace folosite pentru stabilirea cerințelor de formare profesională:

• analiza activităţii angajatului, a performanţelor sale comparativ cu standardele, , a capacităţii sale de a rezolva diferite probleme complexe, a modului în care îşi organizează munca, a comportamentului său;
• fişele de apreciere anuale;
• interviul.
• ancheta pentru consultarea unui grup de muncă;
• lista de control ce cuprinde tematica detaliată a unor programe de formare profesională ce se intenţionează a se organiza, angajaţii trebuind să indice temele care îi interesează;
• folosirea consultanţilor exteriori, specializaţi în probleme de formare profesională;

b) Elaborarea planului şi a programelor de formare profesională – cuprinde 3 faze:

• stabilirea obiectivelor programului
• analiza cerinţelor de pregătire şi perfecţionare
• precizarea căilor de realizare a acestor obiective

Pentru atingerea obiectivelor scontate, realizatorii programelor de instruire îşi vor elabora o strategie adecvată fiecărei situaţii concrete, pornindu-se de la întrebarea: care este concepţia mea în ceea ce priveşte pregătirea? Răspunsul îi va permite instructorul să ştie ce face şi de ce.

Cel care concepe un curs de pregătire profesională trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:

• participarea activă a cursanţilor deoarece experienţa este o componentă importantă a procesului de pregătire profesională ;
• elementele teoretice au valoare în măsura în care ele pot fi aplicate la locul de muncă al cursantului, având rolul de a orienta, de a explicita cauzele şi de a promova realizările și performanțele;
• rezervarea în proiectul planului de pregătire a unui număr adecvat de ore pentru comunicare deoarece aceasta este o problemă dificilă a activităţilor practice;
• schimbările de atitudine care urmează schimbărilor de comportament.

La elaborarea proiectului programului de pregătire profesională:

• se vor stabili metode de învăţare, mijloace de predare, conţinutul, locul de predare şi alte aspecte necesare;
• dacă se asimilează cunoştinţe noi, ritmul va fi mai lent la început şi mai rapid după acumularea unui anumit nivel de cunoştinţe;
• este necesar să participe diferite compartimente, în funcţie de specificul activităţii lor;
• se va ţine seama de numărul orelor şi de lungimea cursului, de nivelul de pornire şi de sistemul de apreciere a rezultatelor.

Cauzele nereuşitei unui program de pregătire profesională pot fi:

• nu există condiţii materiale şi didactice pentru a realiza programe specifice de pregătire;
• instructorul nu are cunoştinţele necesare sau nu poate să şi le exprime;
• cursanţii nu au nevoie de pregătirea respectivă;
• cursanţii au nevoie de pregătire, însă nu ştiu acest lucru sau nu vor să-l admită;
• cursanţii au nevoie de pregătire, ştiu că au nevoie de ea, însă ei se opun din diferite alte motive ;
• materialul predat este foarte general sau prea abstract pentru a putea fi aplicat la locul de muncă al cursantului;
• cursantul reântors la locul de muncă, nu este lăsat de superiori să aplice cunoştinţele dobândite.

c) Desfăşurarea programelor

• de pregătire pentru postul ocupat,
• de perfecţionare pe postul ocupat  și
• de formare în vederea promovării într-un post superior are la bază derularea următoarelor etape:
• stabilirea obiectivelor programului, a tematicii acestuia şi a metologiei de desfăşurare;
• organizarea propriu-zisă, care constă în stabilirea modalităţilor de realizare, recrutare a participanţilor, asigurarea mijloacelor şi materialelor didactice necesare;
• desfăşurarea programului, care cuprinde coordonarea cursurilor, susţinerea acestora, aplicarea diferitelor metode de instruire;
• finalizarea, respectiv aprecierea cursanţilor, evaluarea programului şi identificarea direcţiilor de îmbunătăţire.

d) Controlul şi evaluarea programelor

• se desfăşoară continuu, în trei etape semnificative:
• pe parcursul desfăşurării programului, când are caracter obiectiv;
• la sfârşitul programului când are un caracter constatativ, obiectul său fiind nivelul cunoştinţelor dobândite de participanţi;
• în perioada ulterioară încheierii programului, când are ca scop evaluarea schimbării nivelului de competenţă la locul de muncă, a aptitudinilor şi a atitudinilor participanţilor la program.

e) Evaluarea eficienţei activităţii de formare profesională

• acest proces nu trebuie să fie rezultatul final al unui curs, ci veriga ce asigură informaţiile necesare pentru etapele următoare de perfecţionare a angajaţilor.
• este vitală pentru cunoaşterea influenţelor pozitive şi negative pe care aceste programe le au asupra rezultatelor şi asupra cursanţilor ce le frecventează;

Evaluarea pregătirii profesionale

Costuri	Beneficii
salariile instructorilor materiale pentru pregătire cheltuielile instructorilor echipamentele folosite în procesul de instruire cheltuielile efectuate de către cei care se instruiesc producţia pierdută ca urmare a absenţei celor care participă la programele de pregătire	creşterea producţiei/vânzărilor ca urmare a metodelor folosite îmbunătăţirii procedurilor şi de instruire reducerea erorilor în aprecierea situaţiilor reducerea rebuturilor ca urmare a îmbunătăţirii sistemului de organizare reducerea posturilor şi a activităţilor cu caracter birocratic crearea unor noi locuri de muncă îmbunătăţirea climatului organizaţional

Cerinţe pentru evaluarea eficienţei activităţii de formare profesională :

• compararea rezultatelor după pregătire cu obiectivele şi standardele stabilite (pregătirea este consumatoare de timp şi de mijloace financiare şi materiale este necesar a se face evaluarea rezultatelor eforturilor de pregătire a personalului);
• stabilirea şi examinarea costurilor asociate cu pregătirea şi beneficiile obţinute sau alte efecte, pe baza raportului: Costuri/Beneficii;
• este indicat a se compara rezultatele înainte şi după instruire;
• trebuie avut în vedere că unele rezultate superioare sunt determinate de îmbunătăţirea pregătirii profesionale, dar uneori măsurarea costurilor şi a efectelor este dificilă.

Criteriile folosite în evaluare variază în funcţie de obiectivele programelor, de specificul acestora şi de categoriile de personal cărora li se adresează, astfel:

• pentru executanţi (comparaţia performanţelor realizate după absolvirea programelor şi anterior participării la programe):
• performanţele realizate;
• productivitatea;
• procentul de depăşire a normelor;
• nivelul calitativ al lucrărilor executate şi al serviciilor prestate;
• nivelul rebuturilor;
• pentru manageri:
• în îmbunătăţirea cunoştinţelor;
• în îmbunătăţirea comportamentului;
• dezvoltarea aptitudinilor de conducere.

3. Metode de pregătire profesională

a) în cadrul funcţiei

• se realizează de către angajaţii cu experienţă, supervizori şi manageri. Aceştia trebuie să fie capabili să predea şi să-i înveţe cât mai bine pe angajaţii care participă la pregătire;
• planificat sau nu, angajaţii învaţă prin experienţă în cadrul îndeplinirii funcţiei lor;
• este tipul cel mai comun.

       Probleme:

• caracterul întâmplător;
• este posibil ca instructorii să nu aibă experienţa necesară, să nu aibă timp să o facă sau chiar să nu dorească să participe la procesul de pregătire profesională.

Pregătirea instrucţională în funcţie este o formă specială de pregătire în cadrul funcţiei

• metoda a fost dezvoltată în S.U.A. în timpul celui de-al doilea război mondial fiind folosită pentru a pregăti personalul civil cu o anumită experinţă pentru funcţii din sectorul industriei producătoare de echipament militar (este folosită şi în prezent).

b) pregătirea prin simulare

• presupune folosirea unui duplicat al activităţii reale de muncă, în acest fel cursantul se poate pregătii, poate învăţa în condiţii similare, apropiate de cele reale, dar fără presiunile determinate de îndeplinirea sarcinilor concrete de producţie;
• uşurează pregătirea pentru funcţie, fără elemente stresante ale condiţiilor reale de muncă, cu un număr mai mic de greşeli şi cu cheltuieli scăzute;
• se poate folosi pentru variate funcţii sau profesii.

Observaţie: simularea trebuie să fie realistă, iar echipamentele utilizate să fie similare celor existente în activitatea practică.

c) pregătirea prin cooperare

• se poate realiza în două modalităţi care îmbină experienţa pregătirii în clasă cu cea a pregătirii în cadrul funcţiei și anume:
• ucenicia – este formă de pregătire, pe baza unui program, a unor persoane în curs de formare, de regulă tineri. Persoana care se pregăteşte prin această formă este repartizată pe lângă un angajat sau specialist cu experienţă, calificat şi atestat în mod corespunzător. Această modalitate permite combinarea pregătirii teoretice cu cea practică, fiind utilizată, în mod fregvent, în cazul persoanelor care desfăşoară activităţi meşteşugăreşti.
• pregătirea internă – este o forma de pregătire în cadrul funcţiei, constând din combinarea îndeplinirii practice a sarcinilor funcţiilor cu instruirea în clasă, în şcoli de meserii, şcoli superioare, colegii sau universităţi;

d ) pregătirea prin experienţa comportamentală

• angajaţii pot învăţa despre un anumit comportament prin îndeplinirea, jucarea unui rol, în care persoana îşi asumă o anumită identitate, funcţie şi acţionează ca atare.
• se bazează pe învăţarea emoţională şi comportamentală;

e) pregătirea de laborator

• studiază evoluţia comportamentului în cursul procesului de învăţare, rezultatele obţinute la un moment dat fiind considerate drept punct de plecare pentru pregătirea ulterioară.

f) incidentele critice

• sunt utilizate în scopul exerciţiului, pentru ca angajaţii să perceapă şi să înţeleagă mai bine rolul jucat de eventualele situaţii nepotrivite sau neplăceri, pe care să le poată depăşi în activitatea profesională.

g) pregătirea în clasă şi conferinţe

• pot fi folosite atât în legatură cu funcția, cât şi pentru dezvoltarea pregătirii profesionale generale.
• cuprinde cursuri şi prezentare de lecţii, seminarii, conferinţe etc.;

h) instruirea programată

• este o metodă de orientare a auto-învăţării, care prevede studiul, învăţarea pas cu pas şi confirmarea ei imediată;
• materia care trebuie să fie studiată şi învăţată este divizată în module;
• folosind un curs, o carte sau alte mijloace, anumite segmente ale informaţiilor sunt prezentate prin diferite forme de verificare a cunoştiintelor progresiv, în raport cu dificultatea lor;
• cursantul este pus să răspundă după fiecare segment, prin diferite forme de verificare a cunoştinţelor.

După însuşirea cunoştinţelor necesare şi obţinerea de răspunsuri bune la fiecare segment de pregătire, cursantul poate trece la următorul segment. În cazul unei insuficiente însuşiri sau răspunsuri incorecte, cursanţii sunt orientaţi pentru a repeta modulul, segmentul respectiv.

i) instruirea asistată de calculator

• permite instruirea cursantului prin interacţiunea om-calculator, aplicându-se mai ales metode de simulare.

Nivele de evaluare a pregătirii:

a) Învăţarea

• reprezintă extinderea învăţării de către cursant a principiilor, abordărilor şi faptelor care au fost incluse în pregătire;
• nivelul de învăţare se măsoara prin cât de bine și-au însuşit cursanţii noțiunile, ideile, conceptele, teoriile, faptele şi atitudinile prezentate în programul de pregătire;
• testele bazate pe materiale folosite în pregătire se folosesc pentru evaluarea învăţării şi pot fi administrate înainte şi după pregătirea profesională, pentru a se putea compara rezultatele;
• dacă rezultatele indică unele probleme dificile de învăţare, se va realiza un feedback sau corectarea cursurilor pentru ca modul de realizare şi conţinutul lor să fie mai eficient.

b) Reacţia

• presupune a vedea cât de mult le place şi agrează cursanţii pregătirea. Evaluarea nivelului reacţiei cursanţilor se poate realiza prin interviuri sau răspunsuri ale cursanţilor la anumite chestionare, totuşi, reacţia imediată se poate observa prin măsura în care le place oamenilor să se pregătească, mai degrabă decât cum a beneficiat de aceasta.

c) Comportamentul

• se urmăresc modificările survenite în comportament ca urmare a programului urmat;
• comportamentul este mai dificil de măsurat decât reacţia şi învăţarea. Uneori chiar dacă se schimbă comportamentul, rezultatele aşteptate pot să nu apară;
• evaluarea nivelului comportamental constă în a determina efectele pregătirii reflectate în performanţele în funcţie;
• acest lucru se poate constata prin interviuri cu persoanele instruite sau cu colegii acestora.

d) Rezultatele

• sunt evaluate prin măsurarea efectelor pregătirii asupra îndeplinirii obiectivelor organizaţiei;
• în acest scop se pot compara rezultatele, privind calitatea productiei, vânzarile şi costurile înainte şi după pregătire, productivitatea, circulaţia şi fluctuaţia personalului, folosirea timpului de muncă. Este dificil de determinat în ce măsură pregătirea și instruirea profesională au provocat modificări asupra rezultatelor.

Programul de instruire trebuie să fie evaluat din două puncte de vedere:

• iniţiatorul acestui program trebuie să fie şi primul său evaluator, la această evaluare adăugându-se evaluările primite de la cei ce au participat la curs;
• criteriile fixate pentru evaluarea programului trebuie să fie de două categorii :
• criteriile interne, care se asociază obiectivelor de scurtă durată și privesc comportamentele angajaţilor dezvoltate de conţinutul efectiv al cursului;
• criteriile externe, evidenţiate în obiectivele de lungă durată ce reprezintă ţinta finală a programului de instruire – rezultate la nivelul organizaţei, cum ar fi creşterea producţiei, a vânzărilor, reducerea costurilor etc.

4. Forme de stimulare a pregătirii profesionale

Oamenii învaţă în diferite perioade ale vieţii şi activităţii lor profesionale, fiind capabili să aplice în mod diferit ceea ce învaţă. Abilitatea de a învăţa trebuie să fie însoţită de motivaţia sau intenţia de a învăţa.

Disponibilitatea individului pentru învăţare este în stânsă legătură cu importanţa informaţiilor profesionale pentru el, precum şi cu îndeplinirea unor obiective cum ar fi: împlinirea profesională, autoritatea, avansarea, influenţa, recunoaşterea şi statutul profesional, creativitatea, curiozitatea, frica de eşec, responsabilitatea şi altele.

Motivaţia de a învăţa este în legătură cu: importanţa funcţiei pentru individ; importanţa cunoştinţelor şi a deprinderilor care trebuiesc învăţate; cum îl vor ajuta pe individ cunoştinţele şi deprinderile ce trebuiesc învăţate; ce reprezintă învăţarea pentru individ şi altele.

Pentru a stimula pregătirea profesională a angajaţilor, firmele pot aplica diverse forme de motivare:

• motivarea pozitivă se realizează atunci când angajatul primeste recompensa dorită. Dacă un executant respectă cu stricteţe disciplina tehnologică şi disciplina muncii, el poate primi drept recompensă o primă, deci o motivare pozitivă pentru comportamentul lui;
• motivarea negativă apare atunci când muncitorul reuşeşte să evite o sancţiune. De ex.: un angajat vine la timp la serviciu numai pentru a evita observaţiile supraveghetorului. Posibilitatea de a fi criticat a determinat o anumită acţiune şi anume, venirea la timp a angajatului.
• motivarea intrinsecă rezultă din angajarea şi interesul persoanei pentru îmbogăţirea cunoştinţelor;
• motivaţia extrinsecă este rezultatul unor recompense şi penalizări exterioare cum ar fi mărirea sau reducerea salariului. Cu cât motivaţia angajatului este mai puternică, cu atât apare un grad mai ridicat de asimilare a cunoştinţelor. Motivaţia de a studia este determinată de răspunsul la o serie de întrebări, cum ar fi: Cât de important este să acumulez aceste cunostinte?; Dacă le învăţ, mă vor ajuta?; Ce va însemna aceasta pentru mine?;
• recompensa – pentru reuşita unui program de formare, angajaţii trebuie să aibă atât motive să înveţe, cât şi posibilitatea de a aplica ceea ce au învăţat. Cele învăţate îi pot ajuta pe cursanţi, fie pentru atingerea unui scop, fie pentru evitarea unei situaţii nedorite.

Recompensarea acumulării de noi cunoştinţe poate fi:

• exterioară (ex.:dacă un programator învată un nou limbaj, el primeşte o recompensă externă, concretizată printr-un certificat care atestă acest lucru).
• interioară (ex.:dacă un mecanic învaţă să lucreze la un strung nou, el ştie că la început va face multe greşeli, dar treptat va devenii din ce în ce mai bun. În momentul în care va deveni un bun specialist, va fi mulţumit de el însuşi, aceasta constituind o recompensă internă);

Modificarea comportamentului angajaţilor poate constitui un alt obiectiv al formării profesionale, prin:

• stagiile de practică au drept scop consolidarea şi dezvoltarea în procesul muncii a cunoştinţelor, dexterităţilor şi deprinderilor dobândite anterior. Practica se poate organiza în mai multe moduri, putând exista practica activă sau pasivă, efectuată în mod fragmentat sau comasat. Aplicarea uneia sau alteia dintre aceste forme depinde de tipul de instruire folosit. Dacă instruiţii învaţă lucruri fizice se recomandă fragmentarea;

pedeapsă – are drept scop evitarea repetării de către o persoană a unor acţiuni sau atitudini nedorite. Managerul poate pedepsi un lucrător, prin diminuarea salariului, dacă acesta a lăsat locul de muncă în dezordine, a întârziat la program etc.

5.Rolul formării și al perfecţionării profesionale

Rolul formării profesionale poate fi explicat astfel:

• creșterea continuă a complexității activităţilor desfăşurate a necesitat nu numai actualizarea cunoştinţelor existente ci şi acumularea de cunoştinţe în domenii noi, cum ar fi computerele, planificarea, negocierea și multe altele;
• datorită creşterii accentului pus pe cultura organizaţiei a crescut necesitatea ca angajaţii să fie familiari cu valorile culturale fundamentale ale organizaţiei şi să se comporte în concordanţă cu acestea.

Rolul perfecţionării profesionale a angajaţilor din diferite firme poate fi explicat prin:

• preocuparea pentru dezvoltarea aptitudinilor şi trasăturilor de personalitate necesare stimulării activităţii şi succesului;
• creşterea complexităţii sistemelor de producţie ceea ce reclamă cunoştinţe în domenii noi de planificare, informatică, negociere;
• creşterea accentului pus pe cultura firmei, necesitatea ca angajaţii să cunoască valorile culturale ale unităţii şi să se comporte în concordanţă cu acestea;
• capacitatea indivizilor de a înţelege procesele ce se desfăşoară în cadrul firmelor.

6. Concluzie

Resursele umane constituie elementul creator, activ și coordonator al activității din cadrul organizațiilor, ele influențând decisiv eficacitatea utilizării resurselor materiale, financiare și informaționale. A descrie oamenii ca fiind resurse le subliniază importanța și arată faptul că managementul lor cere nivele înalte de preocupare sinceră față de oameni, atenție și profesionalism.

Pe masură ce organizațiile se dezvoltă au de-a face cu o serie de aspecte esențiale ale managementului resurselor umane. Managerii creează un plan de atragere și reținere a persoanelor cu abilitățile de care are nevoie organizația.

Implementarea planului presupune recrutarea, selecția, integrarea, instruirea, recompensarea, alegerea beneficiilor celor mai potrivite și evaluarea permanentă a performanțelor, pentru a se verifica dacă sunt atinse obiectivele organizaționale. Prin urmare, inițierea și desfășurarea cu succes a activităților diferitelor organizații depind într-o măsură covarșitoare de gradul în care este înțeles, motivat și coordonat factorul uman.

Dezvoltarea resurselor umane implică un proces de instruire a oamenilor pentru a îndeplini sarcinile de care este nevoie în organizație. Problema constă însă în recunoașterea tipului de instruire de care angajații au nevoie. Toate deciziile de instruire trebuie să țină cont de motivarea angajatului supus formării.

Pregătirea profesională dă rezultate numai dacă se bazează pe o analiză atentă și realistă a necesităților unei organizații. Succesul pregătirii profesionale depinde de masura în care se știe ce trebuie făcut?, de ce?, pentru cine? și în ce mod? Pregătirea profesională este un proces de instruire pe parcursul căruia participanții dobândesc cunoștințe teoretice și practice necesare desfășurarii activității lor . În activitatea zilnică, persoanele care sunt bine pregătite profesional, indiferent de funcția pe care o îndeplinesc, sunt preferate și recompensate corespunzător.

Pregatirea profesională nu se măsoară prin numărul diplomelor de absolvire sau a atestatelor obținute, deși și acestea își au importanța lor. Măsurarea acesteia este mult mai dificilă pentru că pregătirea se obține pe căi diferite, fiind influențată de o serie de factori.

Prin  formare se urmărește dezvoltarea unor capacități noi, în timp ce prin perfecționare se vizează îmbunătățirea capacității existente. Noțiunea de formare profesională include, după unii autori, calificarea profesională, perfecționarea, specializarea, formarea prin experiență și informarea profesională. Perfecționarea poate fi considerată și ca stadiu al formării care constă în acumularea cunoștințelor referitoare la profesia de bază. Formarea și perfecționarea profesională se întrepătrund, uneori fiind dificil de apreciat dacă anumite activități sunt de formare sau de perfecționare. Experiența acestor două procese este în funcție de preocuparea pentru aplicarea în practică a ceea ce s-a învățat.

Deși managementul resurselor umane și-a imbogățit permanent conținutul și și-a lărgit continuu sfera de cuprindere, creșterea competiției la nivel internațional și intensificarea procesului de globalizare amplifică importanța managementului resurselor umane, determinând apariția necesității de a ține seama într-o măsură din ce în ce mai mare de dimensiunile internaționale ale acestuia.

Extinderea activității companiilor la nivel internațional presupune creșterea complexității acțiunilor pe care le desfășoară, dar mai ales dezvoltarea și diversificarea instrumentelor de management al resurselor umane pe care acestea le utilizează pentru a gestiona variabilele culturale, economice și instituționale care le influențează activitatea, la nivelul fiecărei țări.

Toate aceste evoluții determină regândirea rolului strategic al resurselor umane în cadrul unei companii, acestea fiind abordate ca principalul avantaj competitiv de care dispun organizațiile.