INFLUENȚA INTERNETULUI ASUPRA TINERILOR

1. Comunicare, influențare. Modalități, sisteme moderne de comunicare în societatea contemporană

Internetul a devenit mediul de comunicare preferat al tinerilor, în condițiile în care majoritatea își petrec pe web, în medie, cel puțin 2 ore pe zi. Tinerii au o nevoie puternică de distracție, ei doresc să se evidențieze în lumea virtuală, să fie prezenți în rețelele de socializare, să influențeze comportamentele altor utilizatori, să se facă plăcuți și apreciați.

În prim planul motivației lor se remarcă necesitatea întreținerii relațiilor cu diverse persoane (fie cunoscute sau necunoscute), de a aparţine comunității utilizatorilor, nevoia crescută de divertisment şi nevoia de auto-prezentare în fața unei audiențe cât mai largi. Aceste trăsături distinctive se reflectă în timpul îndelungat petrecut pe Internet, în defavoarea altor activități specifice vârstei.

Se poate spune, fără teama de a greși, că Internetul participă la definitivarea tinerilor ca individualități, modelându-le personalitatea aflată în formare. Prin intermediul Internetului se dezvoltă interacțiuni specifice între tineri, aceștia afișează anumite comportamente, desfășoară activități diverse cu colegii și alte cunoștințe, comentează diverse aspecte din viața lor cotidiană.

Însă normele și legile lumii Internetului sunt diferite de normele sociale ale lumii reale. Pe web, tinerii interacționează „la distanță”, ei își construiesc profilul așa cum doresc (de regulă acesta este un profil ideal, care arată nu cum sunt ei în realitate, în viața de zi cu zi, ci așa cum și-ar dori să fie).

 De exemplu, deținătorii de profiluri Facebook își gestionează cât mai profitabil identitățile autoatribuite, pentru a se afișa ca fiind persoane de succes. Reglementările flexibile ale lumii virtuale fac ca Internetul să permită anonimatul, emiterea unor judecăți diverse, fără constrângeri sociale și fără inhibiții.

Privit din această perspectivă, Internetul ca mediu modern de comunicare pare a fi un organism viu, evolutiv. Criteriile de acceptare/excludere din forumuri ori chat-uri sunt permanent revizuite în raport cu dorințele grupurilor de persoane care frecventează respectivele forumuri sau chat-uri. Mai mult, grupurile de tineri se fac și se desfac în funcție de prezența sau absența unor preocupări și interese comune.

Date fiind toate caracteristicile menționate, credem că înţelegerea corectă a relaţiei care se stabilește între tineri şi noua tehnologie este o provocare importantă a prezentului, căreia trebuie să-i răspundă atât psihologii, sociologii, profesorii, cât și specialiștii în comunicare și marketing.

Studiul interacțiunii personalitate – cogniţie – comportament – tehnologie poate ajuta la explicarea modului în care noile tehnologii intervin tot mai pregnant în comunicarea interindividuală și în formarea identității tinerei generații.

O analiză aprofundată a proceselor de comunicare, în contextul utilizării noilor tehnologii informaționale, poate avea un impact direct asupra teoriilor psihologiei sociale și a modelelor psihologice care explică comportamentul indivizilor pe Internet și îndeosebi accesarea site-urilor de social networking. Totodată, sudiul noilor forme de comunicare mediate de tehnologie este susceptibil să ofere informații importante despre particularităţile individuale şi culturale cu privire la utilizarea Internetului, în funcție de vârsta utilizatorului şi de tehnologiile folosite.

S-a demonstrat, de pildă, că acei oameni care comunică uşor faţă în faţă pot avea aptitudini similare şi în ceea ce priveşte comunicarea pe Internet, ceea ce le crează sentimentul eficacității personale.

Noile interacţiuni sociale mediate de computer influenţează atât construcţia personalităţii tinerilor, cât şi manifestarea trăsăturilor ei, adeseori prin comportamentele afişate în reţea.

Toate aceste aspecte au devenit direcţii semnificative de cercetare nu numai pentru psihologi şi pentru inginerii implicaţi în proiectarea şi dezvoltarea interfeţelor web, ci şi pentru specialiştii în marketing interesaţi de reuşita unor campanii de promovare a produselor proprii în rândul unui public-ţintă cu vârste fragede, pentru pedagogi, profesori, părinţi interesați de modul cum gândesc copiii, de identificarea preocupărilor acestora. 

Pe teritoriul psihologiei Internetului mai pot fi studiate gestionarea identităţilor umane în interacţiunile la distanţă, efectele de anonimat, funcționarea grupurilor virtuale de prieteni, precum și comportamentele violente sau chiar penale ale unor utilizatori, cum ar fi furtul de identitate, cyberintimidarea, sextingul, cyberbullyingul, flaming-ul, sau cybersuicidul.

Menționăm că investigarea pericolelor la care sunt expuși copiii și tinerii care petrec mult timp în mediul virtual și implicit inițierea unor relații periculoase cu necunoscuții sunt teme de interes în întreaga lume.

Toate studiile din domeniile comunicării mediate de calculator, care sunt din ce în ce mai numeroase, vor avea un impact direct și asupra înțelegerii problemelor privind noile comportamente ale persoanelor dependente de Internet, care se asociază cu probleme de sănătate mintală și cu probleme şcolare, cu consumul excesiv de alcool, tutun sau droguri.

În acest sens sunt de remarcat studiile care arată că nu toți copiii și tinerii riscă să ia „boala Internetului”, ci numai aceia cu anumite trăsături de personalitate, cum ar fi cei singuraticii, introvertiții, timizii, cei care practic se ascund în spatele calculatorului din cauza fricii de a iniția relații apropiate în lumea reală. 

Nu în ultimul rând, studiul comunicării mediate de noile tehnologii poate genera aplicații pedagogice importante vizând utilizarea calculatoarelor, tabletelor, smartphone-urilor și a altor aplicații IT&C în cadrul procesului instructiv-educativ, dar şi în contextul altor activităţi umane, în vederea sporirii eficienței şi performanţei acestora.

Sistematizând informațiile prezentate anterior, studiul influenței Internetului asupra tinerilor permite:

• identificarea activităților preferate de tineri pe Internet și elaborarea unor profiluri de utilizatori;
• reexaminarea critică a modelelor tradiţionale ale psihologiei sociale, cu privire la definirea individului ca personalitate în epoca noilor tehnologii, în funcție de tipurile de interacţiuni interpersonale moderne, preferate de tineri;
• identificarea cognițiilor tinerilor și a modului în care aceștia interacționează cu egalii lor și cu adulții;
• formarea abilităților de gândire critică ale tinerilor, însușirea de către aceștia a unor măsuri de protecţie împotriva comportamentelor indezirabile social promovate pe Internet, împotriva tehnicilor de marketing nepotrivite sau dăunătoare;
• înțelegerea motivațiilor complexe ale tinerilor care utilizează rețelele de socializare;
• influența personalității tinerilor asupra modului în care sunt concepute aceste rețele (dinamism, interactivitate, prezența de gadget-uri etc.);
• educarea părinților în sensul dezvoltării unei conduite parentale optime, de natură a elimina utilizarea problematică a calculatoarelor de către copii;
• educarea profesorilor cu privire la integrarea noilor tehnologii în procesele de instruire şi educaţie, îmbunătățirea abilităților acestora de folosire a noilor tehnologii.

1.1. Definiție, caracterizarea generală a comunicării

Comunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane, grupuri, ca relaţie mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii îşi împărtăşesc cunoştinţe, experienţe, interese, atitudini, simţăminte, opinii și idei.

În cadrul comunicării se realizează transmiterea şi schimbul de informaţii (mesaje) între persoane. Mai precis, un emiţător (un individ, un grup sau o organizație) transmite o informaţie receptorului (care poate fi, la rândul său, un individ, un grup sau o organizație), prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.

Prin transmiterea acestui mesaj, emițătorul dorește să informeze, să explice, să educe, să convingă, să impresioneze, să fie înțeles, să fie acceptat, să-și atingă anumite scopuri, să provoace o reacție etc. La nivelul receptorului se realizează decodarea mesajului recepționat, descifrarea sensului acestuia (idem).

Un element deosebit de important în cadrul oricărui proces de comunicare este feedback-ul, o informație trimisă înapoi la emițător, care ne arată măsura în care mesajul a fost înţeles, crezut şi acceptat. Procesul de comunicare mai presupune existența unui canal de comunicație prin intermediul căruia să fie difuzat mesajul și un context (un cadru fizic și psihosocial) în care are loc transmiterea de informații dintre emițător și receptor.

Există variate forme ale comunicării, descrise în literatura de specialitate – comunicarea intrapersonală (comunicarea cu noi înșine), comunicarea interpersonală (formală sau informală, în care dialogăm cu alte persoane), comunicarea în grup restrâns (cu trei sau mai multe persoane), comunicarea publică (cu grupuri mari), comunicarea organizațională, comunicarea în masă (prin mijloacele mass-media), comunicarea verbală (are în centrul demersului său limbajul articulat – vorbirea și limbajul vocal nearticulat sau paralimbajul), comunicarea nonverbală, comunicarea scrisă și, mai nou, comunicarea online sau comunicarea realizată prin intermediul Internetului.

Privită dintr-o altă perspectivă, comunicarea poate fi considerată ca fiind acel proces simbolic prin care se construiesc sensul atitudinilor şi comportamentul oamenilor. 

Comunicarea crește substanţial eficienţa vieţii de relaţie, facilitând înțelegerea și buna cooperare dintre oameni. Din această perspectivă, psihologia socială se oprește asupra analizei competențelor sociale (social skills) implicate în comunicarea eficientă.

• Potrivit lui S. Moscovici, competenţele sociale sunt pattern-uri ale comportamentului social care dau indivizi competenţi din punct de vedere social, cu alte cuvinte indivizi capabili să producă efectele dorite asupra persoanelor din jurul lor. Autorul citat şi-a orientat demersurile în direcţia detectării componentelor competenţei sociale şi a distins: asertivitatea (capacitatea de a-l influenţa pe celălalt);
• gratificaţia, sprijinul (chei ale prieteniei şi atracţiei interpersonale);
• comunicarea nonverbală și comunicarea verbală (aflată în centrul competenţei sociale);
• empatia, cooperarea şi atenţia acordată celorlalţi (numeroase slăbiciuni de la nivelul competenţei sociale au drept cauză lipsa de cooperare).

În opinia lui S. Moscovici, competenţele sociale variază în funcţie de situaţii (relaţiile sociale necesită competenţe diferite pentru prieteni, soţi, copii), cresc odată cu vârsta (tinerii întâmpină greutăţi în a înfrunta situaţiile sociale), iar femeile au competenţe verbale superioare (dezinvoltură mai mare, gramatică mai bună, discursuri mai cultivate, o expresivitate verbală mai sugestivă). De asemenea, competenţele sociale corelează pozitiv cu extraversia şi stabilesc corelaţii negative cu nevrotismul şi cu alte tulburări mentale.

Stabilirea unei legături profunde cu interlocutorul, din punct de vedere al atitudinilor dezvoltate, înlesnește la rândul ei procesul comunicării interpersonale. Potrivit lui J.-C. Abric (2002), o persoană poate dezvolta cinci tipuri de atitudini în cadrul comunicării interindividuale:

• atitudinea de interpretare (interpretul verbalizează pentru celălalt ceea ce acesta nu ştie, iar interpretantul se prezintă ca deţinător al unei presupuse cunoaşteri şi prin aceasta are un ascendent asupra celuilalt);
• atitudinea de evaluare (concretizată în formularea unor judecăţi pozitive sau negative cu privire la mesajul recepționat);
• atitudinea de ajutor sau de consiliere (iniţiativa în căutarea soluţiilor aparţine consilierului, nu celui consilat);
• atitudinea de chestionare sau de anchetă (accentuează diferenţele de statut şi poate contribui la blocarea comunicării);
• atitudinea de comprehensiune (care îl privilegiază pe interlocutor).

Pentru reușita comunicării interpersonale sunt esențiale nu numai atitudinile coerente, care ușurează și stimulează schimburile verbale, ci și aptitudinile pentru comunicare, arată psihologii.

Această interacţiune complexă dintre aptitudini și atitudini în procesul de comunicare este redată sugestiv în cadrul modelului Sursă-Mesaj-Canal-Receptor (SCMR) al lui Berlo, reprodus de J. Lohisse (2002). Astfel, atunci când un emitent doreşte să comunice informații către un auditoriu, acest lucru depinde de:

• abilităţile comunicaţionale ale sursei – aptitudinea pentru codarea şi decodarea mesajului;
• capacitatea de a analiza raţional situaţia de comunicare;
• atitudinile sale – autoritarismul faţă de interlocutor blochează comunicarea, la fel şi atitudinea ezitantă faţă de ea însăşi şi în faţa situaţiei;
• cunoştinţele sale în legătură cu subiectul tratat, precum şi cu sistemul social şi cultural.

Însă, majoritatea studiilor din domeniul comunicării arată că este necesar, dar nu şi suficient, ca o persoană să posede aptitudini speciale pentru comunicare (fluenţă verbală, flexibilitate a asocierilor, inteligenţă, empatie etc). Fără a dezvolta atitudinile corespunzătoare în cadrul relaţiilor interindividuale, persoana în cauză poate înregistra eşec în comunicare.

O astfel de aptitudine, decisivă în orice tip de comunicare, este empatia, mai precis transpunerea în persoana celui cu care vorbim, pentru a-i înțelege din interior sistemul de semnificații și valori.

Analizând aptitudinea empatică manifestată în cadrul comunicării, Abric (2002) susţine că ea trebuie să fie activă şi transmisă celuilalt. Cu alte cuvinte, individul care comunică trebuie nu numai să fie receptiv la sentimentele interlocutorului său, ci și să aibă capacitatea verbală și senzorială de a transmite această înțelegere. O empatie care nu se exprimă nu este decât o atitudine internă, al cărei efect asupra calităţii comunicării este extrem de redus.

Interacţiunea inteligenţă/capacitate de adaptare – empatie în procesul de comunicare este reliefată de S. Duck (2000). Acesta arată că relaţiile cu interlocutorii sunt experienţe variabile, care presupun un continuu proces de adaptare bazat pe înţelegerea semnificaţiilor comune ale partenerilor şi pe identificarea unei legături între aceştia, cu care să se poată lucra (procedeu folosit în cadrul negocierilor). Astfel, persoana care relaţionează trebuie să înţeleagă din interior sistemul de semnificaţii al celeilalte persoane, şi nu să atribuie din exterior cauze pentru un anumit comportament.

1.2. Modele teoretice ale comunicării

Vom prezenta, în cele ce urmează, trei dintre modelele teoretice ale comunicării, care redau particularitățile proceselor clasice de comunicare – comunicarea interpersonală, organizațională și mediatizată. Vom evidenția principalele asemănări, dar mai ales deosebirile dintre comunicarea din lumea reală și cea desfășurată prin intermediul calculatorului.

Modelul comunicării interpersonale

În cadrul comunicării interpersonale din lumea reală, atitudinile actorilor comunicării reprezintă predispoziţii acţionale care influenţează decisiv calitatea relaţiei care se stabileşte între aceștia (Abric J.-C.). Fiecare atitudine exprimată de interlocutor poate fi considerată, fără teama de a greși, o „cheie de boltă” a reprezentării situaţiei de comunicare.

În comunicarea online, dezvoltarea atitudinilor care favorizează comunicarea este una trunchiată. Reprezentarea situației reale de comunicare se face cu aproximație, ea este întotdeauna plină de subiectivism. Intuiția celui care comunică online și presupunerile lui trebuie să suplinească atât detalii care țin de contextul exprimării comunicării, cât și detalii importante privitoare la interlocutori. După cum am arătat deja, comunicarea online este practic „amputată” din cauza lipsei fizice a interlocutorilor și a informațiilor provenite de la organele de simț, ceea ce îngreunează adoptarea unor atitudini care ar facilita comunicarea.

În comunicarea online, rolul empatiei ca facilitator al comunicării este unul redus. Neavând informații intime despre interlocutor, neputându-l simți, înțelege pe deplin, aptitudinea empatică a comunicatorului este una mult redusă, ceea ce afectează capacitatea de adaptare la situația de comunicare. Emoticoanele disponibile pe web nu reușesc să redea plenar compasiunea, bucuria, plăcerea, furia etc., astfel încât capacitatea senzorială de a transmite înțelegerea persoanei cu care ne aflăm în discuție pe forumuri, chaturi sau în rețelele de socializare comportă limite majore.

În cadrul comunicării interindividuale, desfășurate în lumea reală, individul trebuie să posede aptitudini nu numai pentru comunicare, ci şi pentru metacomunicare. Metacomunicarea indică o cunoaştere a factorilor legaţi de persoanele aflate în interacţiune, a comportamentului lor verbal și nonverbal, a sarcinii de îndeplinit şi a strategiei locutorului. Metacomunicarea implică deci stăpânirea aspectelor nespecific lingvistice ale comunicării.

Or, comunicarea web pune accent pe aspectele strict lingvistice ale comunicării, pe sensul propriu al mesajelor, comportamentul nonverbal și metacomunicarea fiind astfel defavorizate. Ansamblul situației de comunicare online nu poate fi înțeles deci pe deplin, atâta vreme cât lipsesc date ale nonverbalului și nu putem simți interlocutorul.

Comunicarea realizată pe Internet, spre deosebire de comunicarea clasică, prezintă încă două particularități deloc neglijabile.

Prima dintre particularități se referă la structura mesajelor emise. Aceasta este diferită de structura mesajelor transmise prin interacţiunile orale şi scrise tradiţionale (majoritatea comunicărilor online nu afișează mesaje de deschidere şi închidere convenţionale).

Cea de-a doua particularitate se referă la faptul că interacțiunile de pe Internet oferă accesul la comunicare unor oameni care reușesc foarte greu să inițieze convorbiri în lumea reală. Acestor „însingurați“ din viața adevărată fie le lipsesc aptitudinile pentru comunicare, fie prezintă atitudini de natură a bloca stabilirea unor relații cu ceilalți oameni. Pe Internet însă, toate aceste bariere dispar și respectivele persoane pot avea o comunicare efervescentă cu semenii. În această categorie găsim persoane depresive (triste și izolate), narcisiști (cu un simţ crescut al propriei importanţe și animați de nevoia profundă de a capta admiraţia celorlalţi) și histrionici (caracterizați prin teatralism și dorinţa de a atrage atenţia). Internetul reprezintă deci un mediu propice pentru ascunderea temerilor și a complexelor acestor oameni, a fobiei sociale, a fricii de publicul real. Mulți dintre cei care se refugiază în online sunt, de asemenea, oameni introvertiți în viața reală, care ascund traume sufletești marcante sau anumite boli/infirmități care îi împiedică să socializeze în lumea adevărată.

În general, toate situațiile de comunicare reprezintă ansamblul alcătuit din relaţiile de rol, cadrul şi momentul interacţiunii. Între aceşti parametri este necesar să subziste o anumită compatibilitate, alminteri situaţiile devine incongruente și comunicarea se blochează. Congruenţa situaţiilor poate fi salvată printr-un comportament verbal coerent, adaptat contextului (M. Dinu, 1999).

Însă, în comunicarea online, privată de metacomunicare și de nonverbal, adaptarea la context este mult îngreunată, astfel încât comunicarea se blochează mult mai ușor. La rândul lor, relațiile dintre oameni se deteriorează pe baza acestei comunicări deficitare.

Modelul comunicării organizaționale

Rolul comunicării în companii a devenit tot mai important în ultimul deceniu, comunicarea fiind acum plasată pe acelaşi loc valoric cu funcţii vitale pentru agenţii economici precum decizia şi organizarea muncii. Comunicarea organizațională este acel proces prin care se realizează transmiterea informațiilor în companii și instituții publice.

Informațiile pot fi transmise de manager către subordonați (pe verticală) și viceversa sau între subordonați (pe orizontală). Scopul final al oricărui proces de comunicare managerială este „influenţarea comportamentului angajaţilor, în vederea atingerii obiectivelor organizaţionale” (J. Greenberg și R.A. Baron, 1993). Managerul transmite ordine, regulamente și directive, fixează responsabilitățile salariaților. Comunicarea dintre subordonați este, la rândul ei, una formală, desfășurată în vederea atingerii obiectivelor comune de muncă sau una informală (se vehiculează informații care țin de viața privată a oamenilor sau de cultura organizațională).

Vitale pentru existenţa şi performanţa oricărei companii sunt însă nu doar strategiile şi fluxurile de comunicare din interiorul organizaţiilor, ci și transmiterea informațiilor către mediul extern (idem). Astăzi mai mult decât oricând, într-o lume aflată în schimbare rapidă şi profundă, adaptarea organizaţiilor la turbulenţa schimbării se realizează, înainte de orice, prin comunicare.

Necesitatea înțelegerii clare, fără distorsiuni, a informațiilor care circulă într-o organizație a făcut ca în multe firme și instituții comunicarea față în față să fie înlocuită tot mai mult cu comunicarea realizată prin intermediul calculatorului (via e-mail – Internet sau prin Intranet – rețeaua proprie a instituției). De asemenea, poziționarea pe piață a companiilor, menținerea legăturilor dintre acestea și publicul lor se realizează prin intermediul Internetului.

Într-o companie, există așadar atât o comunicare prin canale formale, stabilite prin structura şi politicile firmei, cât şi o comunicare informală. Astfel, comunicarea formală este reglementată de norme bine precizate, iar informaţia circulă în cadrul lanţului de comandă definit prin organigrama firmei. Comunicarea formală activează activează statutele şi rolurile formale ale membrilor organizaţiei, implicit sistemul de drepturi şi îndatoriri ale acestora, exprimate în comportamente dezirabile şi acceptate. Comunicarea formală, la rândul ei, se subdivide în comunicarea descendentă (între şefi şi subalterni) şi comunicarea ascendentă (de jos în sus). Prima formă de comunicare îşi propune schimbarea comportamentului subordonaţilor, tradusă prin creşterea performanţei în muncă.

Dezavantajul acesteia este alterarea informaţiei pe măsură ce aceasta parcurge nivelurile ierarhice. Comunicarea descendentă se realizează prin instrucţiunile posturilor, manuale, memo-uri, proceduri şi rapoarte. Cea de-a doua formă de comunicare, ascendentă, are loc între subordonaţi şi şefii lor ierarhici; prin intermediul ei sunt vehiculate informaţii de care managerii au nevoie în procesul decizional, în cel al planificării, organizării şi conducerii activităţii, arată M. Zlate. Comunicarea descendentă se realizează atât prin şedinţe periodice, cât şi prin rapoarte și informări. 

În ceea ce priveşte comunicarea informală, aceasta coexistă în organizaţii cu cea formală, amplasând în prim plan nevoile psihologice ale oamenilor şi sărind “nodurile” ierarhice. Informaţiile circulă în toate sensurile şi în toate direcţiile (ascendent, descendent, orizontal, pe diagonală, încrucişat). Pentru unele organizaţii, de pildă în cazul celor de tip creativ (mass-media, publicitate, arhitectură etc.), valorizarea comunicării informale poate fi mult mai benefică decât utilizarea comunicării formale, remarcă B.M. Bass şi B.J. Avolio.

Comunicarea organizaţională poate fi afectată însă de unele vicii de proiecţie, de transmitere a mesajelor şi de înţelegere. Aceste vicii privesc în primul rând calitatea foarte scăzută a informaţiei (datele sunt imprecise pentru obiectivele sau aşteptările organizaţiei). Cel mai adesea, organizaţiile construiesc sisteme de informare, crezând că astfel asigură o bună comunicare internă, când de fapt nu fac altceva decât să reglementeze rolurile de emiţător, respectiv receptor. Aceste sisteme de informare la rândul lor suferă din cauza proiectării defectuoase. Pe lângă calitatea scăzută a informaţiei, alte hibe ale comunicării organizaţionale privesc lipsa de adecvare între timpul emiterii informațiilor și momentul recepționării lor (adeseori, informaţiile ajung prea târziu la beneficiar, ceea ce are un impact negativ asupra eficienţei organizaţiei); propagarea deficitară a informaţiei (privarea de informaţii a persoanelor care trebuie să ducă la îndeplinire scopurile organizaţiei etc.) şi, nu în ultimul rând, decodarea incorectă a informaţiilor de către anumite persoane (greşelile de interpretare).

Privită din această perspectivă, comunicarea online atât între manageri și subordonați, cât și între angajați, poate înlătura multe dintre neajunsurile enumerate. Un mesaj scris este întotdeauna clar, nu există riscul ca sensul lui să fie distorsionat, ajunge la timp la destinatari și poate fi utilizat drept probă. Comunicarea online asigură, în plus, o anume permanenţă şi fluiditate a comunicării.

Dezavantajul majorității mesajelor online este acela că ele sunt mai mult informări decât comunicări. Informarea ţine exclusiv de transferul de conţinut al informației (emisie şi receptare), în timp ce comunicarea se referă la schimburile verbale reciproce.

În cadrul informării, emițătorul are rolul activ, în timp ce comunicarea îi privilegiază pe toți participanții la relație, fie ei emițători sau receptori. Informările online au deci ca limită importantă absența unui feedback adecvat din partea receptorilor.

Compatibilitatea psihologică dintre actorii comunicării este esenţială în orice proces de transmitere a mesajelor la nivel organizaţional, fie acestea mesaje clasice sau mesaje online (D. Goleman, A. Mckee şi R. Boyatzis, 2007). Într-o organizație, managerul trebuie să exercite o influenţă interpersonală puternică, bazată pe comunicarea directă și sinceră; să posede arta influenţării oamenilor prin persuasiune sau prin exemplu personal şi să inspire încredere.

Aceste reguli de bază ale comunicării organizaționale se pot aplica și pentru organizațiile școlare (școli gimnaziale, licee și facultăți), în care studiază tinerii zilelor noastre. Profesorii au rolul de manageri, îndrumând clasele de elevi către atingerea obiectivelor prevăzute în planurile de învățământ și programele școlare, iar elevii vor da feedback-ul scontat prin rezultatele obținute la învățătură sau prin alte performanțe școlare și extrașcolare.

Comunicarea școlii poate fi, de asemenea, una clasică (comunicarea didactică) sau una modernă (prin intermediul mijloacelor IT&C). Această ultimă formă de comunicare va fi prezentată, în detaliu, în capitolul 3 al lucrării.

Modelul comunicării mediatizate

Comunicarea mediatizată presupune o „vânzare” a informației către un public sau o audiență, de către instituţiile media. Acest tip de comunicare poate fi inclusă în rândul formelor de influență socială, deoarece prin intermediul mass-media se produc importante procese de schimbare atitudinală.

În centrul proceselor de comunicare de masă (mediatizată) se află televiziunile, ziarele, radiourile și, mai nou, publicațiile online. „Comunicarea mediatizată este un proces prin care profesioniştii comunicării folosesc un suport tehnic pentru a difuza mesaje, într-o manieră amplă, rapidă şi continuă, cu scopul de a atinge o audienţă largă”. În comunicarea de masă, emiţătorii nu sunt numai profesionişti ai comunicării, ci trebuie să aibă acces privilegiat la informaţie, să dispună de mijloace organizaţionale şi economice (un organ de presă, un canal TV) şi de „maşini de comunicare” (camere video, camere foto, studiouri, tipografii etc.). Din această perspectivă, mass-media sunt „suporturi tehnice care servesc la transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi separaţi”.

În comunicarea mediatizată sunt introduse așadar „maşinile” care reproduc scrisul (tipografia) sau care prelucrează simţurile văzului şi auzului, TV, radioul. Același lucru se întâmplă și în comunicarea pe Internet, unde între emițători și receptori se interpune tehnologia, reprezentată de calculatoare.

Pentru comunicarea mediatizată au fost elaborate mai multe modele care explică circulaţia mesajelor şi a simbolurilor, sintetizate în continuare:

• Modelul liniar al lui H. D. Lasswell (1948). Comunicarea se stabileşte întotdeauna în acelaşi sens, plecând de la emiţător către receptor. Receptorul este pasiv, iar transmiterea mesajelor – unidirecţională.

• Procesul de comunicare se reduce la şapte întrebări: cine, ce, unde, cu ce mijloace, de ce, cum, când. Întrebarea „cine” trimite la emiţător şi la studiul forţelor care motivează actul de comunicare, la analiza statutului, a profilului şi a rolurilor „comunicatorilor”.

Observație: comunicarea online permite interactivitatea, mai precis deplasarea mesajelor în toate sensurile și schimbarea permanentă a rolurilor emițătorilor și receptorilor;

Modelul liniar al lui C. E. Shannon (1948) este bazat pe statistica matematică. Procesul de comunicare constă în transmiterea de semnale de la o sursă de informaţii către un destinatar, fără a fi luate în calcul conţinutul şi semnificaţia mesajului. Destinatarul este o ţintă pasivă, întrucât nu există retroacţiune sau feed-back, iar influenţa contextului este total ignorată. 

Observație: în comunicarea online feedback-urile sunt emise cu promptitudine, iar unele elemente ale contextului sunt luate în considerare de către utilizatori, deși și aceștia sunt văduviți în procesul de comunicare de informațiile provenite de la organele de simț;

Modelul concentric al lui R. Hiebert, D. Ungurait şi T. Bohn. Potrivit acestui model, procesul de comunicare nu se reduce la o schemă liniară simplă, legăturile dintre emiţător şi receptor fiind mult mai complexe şi variate. Comunicarea de masă este privită ca un ansamblu de elemente concentrice, implicate în acţiuni şi reacţii. În acelaşi fel cum o piatră aruncată în apă provoacă o serie de unde concentrice, tot aşa un mesaj emis de un comunicator se extinde treptat până la maginile audienţei pentru a reveni progresiv, în unele cazuri, spre centru. Retroacţiunea este neîntreruptă.

 Mass-media se situează în centrul procesului; ele constituie canalul de transmitere a unui mesaj către o audienţă. Mesajele constau în informaţii scrise sau audiovizuale şi se transmit de către comunicatorii reprezentaţi prin întreaga redacţie. Conţinutul şi randamentul mesajelor sunt influenţate de cei care reglează procesul, adică de grupurile de presiune sau de instituţii. Alte filtre informaţionale sunt de ordin fizic (de exemplu oboseala reporterului) sau psihologice (centrele de interes proprii receptorului). Ulterior, mesajele trec prin diferite stadii de codare.

Înainte ca mesajele să ajungă la canalul propriu-zis, pentru a fi difuzate, ele sunt filtrate de către controlori (gatekeeper-ii), adică profesioniştii care decid să selecţioneze mai curând un mesaj decât altul (reprezentaţi prin şefii de secţie, redactorul şef). Aceştia aplică un nou filtru, selectează, ierarhizează, stabilesc dimensiunea articolului şi locul ocupat de acesta în ziar. Modelul HUB ţine seama de: zgomotul de fond al comunicării (perturbări tehnice şi semantice, cum ar fi, de pildă, utilizarea cuvintelor prea complicate); retroacţiunea (răspunsul receptorului, imediat sau întârziat, faţă de comunicator – apelul telefonic la redacţie, sondajul de opinie, ratingul etc.), precum şi de efectul de amplificare (a acorda mai multă importanţă unei anumite informaţii sau personalităţi decât altora).

Observație: modelul cercurilor concentrice poate fi aplicat, în parte, în cazul comunicării prin Internet. Retroacțiunea în cazul acestei comunicări este însă mult mai rapidă. De asemenea, pe Internet nu există teama utilizării unor cuvinte prea complicate, deoarece utilizatorii – îndeosebi cei tineri – simplifică întotdeauna informația transmisă (așa numitul jargon al Internetului);

• Modelul interactiv al comunicării, elaborat în anii 1990. Cercetătorii recunosc faptul că procesul dinamic al comunicării este întotdeauna unul de construire, de inventare sau de autoorganizare, care se inserează într-un context cultural dat. Rolurile emiţătorului şi receptorului se pot schimba între ele. Emiţătorul (sursa) difuzează mesajul către un receptor care, prin retroacţiune, devine la rândul său un emiţător (o nouă sursă) care retrimite un mesaj prelucrat la primul emiţător, asimilat astfel cu un nou receptor; ulterior, ciclul se reia după acelaşi proces.

Observație: acest model este în întregime valabil pentru comunicarea online.

Esenţa tuturor acestor modele este redată astfel de P. Marinescu, care arată că „n-am greşit foarte mult dacă am afirma că presa înseamnă tehnologie. Evident, tehnologie fără om nu înseamnă nimic. Dar nici omul fără tehnologie, în cazul nostru”.

Comunicarea online înseamnă, la rândul ei, tehnologie, însă transmiterea informațiilor în cadrul ei nu este unidirecțională (dinspre emițător spre receptori), așa cum se întâmplă în cazul comunicării mediatizate. Această formă de comunicare presupune interactivitate, interacțiune între interlocutori, mediată de computere.

Prin intermediul comunicării online, individul își poate satisface nevoia de autoprezenţă socială, își poate afirma plenar competențele de comunicare.

Relaţia dintre caracteristicile de personalitate şi modul de a folosi reţelele sociale a fost examinată în cadrul unui studiu pe 300 de subiecţi, ale cărui rezultate au arătat că extraversiunea şi deschiderea la experienţă corelează pozitiv cu comportamentul de socializare online, precum şi cu cel de căutare şi schimb de informaţii. Acești oameni sociabili și populari au o nevoie de a comunica mult mai mare decât a altor semeni, accesând mai mult site-urile de social-networking.

1.3. Internetul ca mediu specific de comunicare

Așa cum am arătat anterior, tinerii zilelor noastre își petrec din ce în ce mai mult timp în fața calculatorului. Interacțiunile virtuale suplinesc relațiile de comunicare din viața reală, ieșirile cu prietenii, discuțiile intime. Comunicarea efervescentă de pe Internet se poate desfășura cu mii de „prieteni” pe care nu-i cunoști personal, dar fără de care ajungi, aproape pe nesimțite, să nu mai poți trăi.

Facebook-ul, Twitter-ul, chat-urile sau forumurile web devin indispensabile tinerei generații, deși interlocutorii nu sunt întotdeauna cine pretind a fi, nu au poze care să le reflecte imaginea adevărată. Foarte multe persoane de pe Internet dau dovadă de nesinceritate sau de ipocrizie ori au interese ascunse.

Transpunerea comunicării virtuale în comunicare clasică, în situațiile din viața reală, poate fi, deseori, dezamăgitoare. Atunci când comunici virtual cu cineva, nu-l poți simți, nu-i poți vedea privirea, nu-i poți aprecia tonalitatea vocii, nu poți deține informații asupra comportamentului său. Abia atunci când are loc întâlnirea cu acest necunoscut îi poți examina atitudinile, îi poți urmări mesajele nonverbale și paraverbale, îi poți testa adevăratele sale intenții.

În ciuda acestor neajunsuri, comunicarea virtuală tinde să acapareze din ce în ce mai mult timpul tinerei generații, care astfel nu mai are resursele temporare – și poate nici disponibilitatea – de a comunica în viața reală, de a participa la întâlniri cu prieteni adevărați, de a empatiza în mod sincer cu aceștia.

Comunicarea virtuală se bazează pe cuvântul scris și eventual pe emoticoane, însă în cadrul ei se pierde mult din ceea ce se transmite prin comunicarea clasică (stări, așteptări, impresii, opinii spontane exprimate verbal).

Din cauza Internetului, tinerii contemporani au uitat practic ce înseamnă jocurile în echipă ori ieșirile în aer liber. Sporturile practicate de ei se desfășoară acum în fața computerelor, sunt cunoscute sub denumirea de e-sport, adică jocuri pe calculator, de fotbal, de baschet sau campionate de Formula 1. Obezitatea (generată de asemenea preocupări statice) a ajuns o epidemie în rândurile lor, deoarece e-sportul nu este sport adevărat.

Mai mult, comunicarea virtuală tinde să-i transforme pe indivizi în persoane tot mai egocentrice, dându-le iluzia că se află în centrul unui univers construit de ei, radical diferit de ambianța externă.

Interpretările realiste și complexe ale unor situații ale vieții cotidiene devin tot mai greu de elaborat, rezolvarea unor situații împreună cu oamenii reali este tot mai complicată.

Pe de altă parte, este adevărat că interacțiunile virtuale nu nasc asemenea probleme și dileme. În rețelele de socializare se comunică efervescent și facil, totul are rapid o rezolvare. Totul se cataloghează ca plăcut sau neplăcut, ca bun sau rău, ca amuzant sau trist. Atât situațiile în sine, cât și cei care le invocă primesc diverse etichete de la populația frecventată pe web.

 Psihologii susțin că online-ul nu amputează numai aptitudinile tradiționale de comunicare cu persoane adevărate, ci și informațiile oferite de analizatori (văz, auz, miros ș.a.) sau sentimentele oamenilor. Astfel, din spatele ecranului calculatorului nu ai cum să-ți dai seama de zâmbetul, reticența, repulsia, ura sau invidia interlocutorului, nu-l poți auzi, privi sau mirosi.

Un loc aparte în analiza accepțiunilor moderne ale comunicării este ocupat de relaţia dintre tineri şi site-urile de socializare. Aceste site-uri permit tinerilor să relaționeze unii cu alții, să-și exprime atitudinile favorabile sau defavorabile unei anumite situații, să-și manifeste opțiunile politice, să se autoprezinte.

Facebook-ul este, de departe, cel mai popular site de social networking al tinerilor, în condițiile în care este accesat de majoritatea elevilor cel puţin 30 de minute pe zi, ca parte din rutina lor cotidiană (idem). Uriașa rețea afișează o constelație de interese ale tinerilor, angajamentele și inter relaționarea lor, măsoară popularitatea în rețea a elevilor și studenților. 

Comunicarea mediată de computer generează noi modele ale interacțiunilor virtuale, transformă web-ul într-un spațiu liber de schimb și transfer de informații, stări și atitudini. Această efervescență virtuală îi încurajează pe tineri să „muncească” pe Facebook la construirea profilurilor lor publice și private, la câștigarea unor grupuri cât mai extinse numeric sau mai semnificative de „prieteni”, la identificarea conținuturilor amuzante sau de divertisment pe care le pot împărtăși cu alții, prin distribuire sau prin postare pe propriii „pereți”.

Rețeaua reprezintă, totodată, nu numai un mijloc care îi ajută pe utilizatori să întrețină relațiile pe care le au în viața reală, ci și un spațiu de manifestare a conflictelor dintre tineri sau de protecție a intimității lor față de „intruși” (părinți, profesori etc.).