ORGANIZAREA POLITICII DE MEDIU

1. Cadrul institutional

Principalii actori instituţionali ai politicii de mediu din România sunt Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile (MMDD) şi Parlamentul României. MMDD este direct responsabil pentru iniţierea strategiilor naţionale de mediu şi crearea cadrului de implementare a acestora, fiind constituit din 3 direcţii generale: Direcţia „Agricultură şi Păduri”, Direcţia „Ape” şi Direcţia „Mediu” – dintre acestea numai ultimele două fiind de interes major pentru politica naţională de mediu.

MMDD are in subordonare 3 unitati: Agentia Nationala pentru Protectia Mediului, Garda Nationala de Mediu si Administratia Rezervatiei Biosferei „Delta Dunarii”, 4 unitati in coordonare: Institutul National de Cercetare – Dezvoltare pentru Protectia Mediului – ICIM Bucuresti, Institutul National de Cercetare – Dezvoltare”Grigore Antipa” – INCDM Constanta, Institutul National de Cercetare si Dezvoltare „Delta Dunarii” – INCDDD Tulcea si Administratia Fondului pentru Mediu – AFM Bucuresti si alte 2 unitati sub autoritate: Administratia Nationala Apele Romane si Administratia Nationala de Meteorologie Meteorologie şi Hidrologie.

2. Legislatia de mediu

Protecţia mediului este reglementată în România printr-o serie de acte normative (legi, hotărâri de guvern, ordine are diverselor ministere, decrete etc.) care creează cadrul juridic necesar pentru protecţia factorilor de mediu, a consumatorilor şi respectarea principiilor dezvoltării durabile.

Legea cadru, care stabileşte principalele direcţii de acţiune în sensul protecţiei mediului, este Legea nr.137/1995. În baza acesteia sunt sau vor fi emise alte acte normative speciale, pentru a reglementa domenii specifice.

Legea Protecţiei mediului este structurată pe şase capitole (12 secţiuni şi două anexe), fiind abordate: reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului, protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii. Obiectul legii îl constituie reglementarea protecţiei mediului, considerate a fi obiectiv de interes public major, în sensul realizării dezvoltării durabile. Principiile şi elementele strategice pentru asigurarea unei dezvoltări durabile a societăţii sunt:

• Principiul precauţiei în luarea deciziei;19
• Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
• Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;
• Principiul „poluatorul-plăteşte”;
• Înlăturarea, cu prioritate, a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor (de exemplu, deşeurile radioactive, metalele grele, fluorul etc.);
• Crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
• Utilizarea durabilă;
• Menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;
• -Crearea unui cadru de participare a O.N.G.-urilor şi a populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor;
• Dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.

Dreptul la un mediu sănătos este garantat de: accesul la informaţiile privind calitatea mediului; posibilitatea asocierii în organizaţii de protecţie a mediului; dreptul de consultare; dreptul de a se adresa autorităţilor administrative sau judecătoreşti; dreptul de despăgubire pentru prejudiciul suferit.

Legea stabileşte, de asemenea, instituţiile care trebuie să-şi asume răspunderea pentru aplicarea prevederilor în domeniul protecţiei mediului. Astfel, această răspundere revine autorităţii centrale pentru protecţia mediului

(A.C.P.M.), reprezentată la nivel de minister, şi autorităţilor locale pentru protecţia mediului (A.L.P.M.), reprezentate la nivel de judeţ/sector de Agenţiile pentru Protecţia Mediului (A.P.M.).

Prevederile legii privind activităţile economice şi sociale cu impact asupra mediului reprezintă cadrul juridic al modalităţii de autorizare din punct de vedere al protecţiei mediului a activităţilor menţionate în Anexa 2 a legii. Astfel, aceste activităţi vor fi autorizate în baza acordului de mediu şi a autorizaţiei de mediu.

Regimul substanţelor şi al deşeurilor periculoase are ca obiect fabricarea, comercializarea, utilizarea, transportul, tranzitul, depozitarea, distrugerea şi manipularea acestora. În ceea ce priveşte importul şi exportul, se menţionează că este interzis importul de deşeuri de orice fel, cu excepţia celor care pot deveni resurse secundare de materii prime.

Supravegherea şi controlul revine A.C.P.M., A.P.M., precum şi autorităţilor vamale.Regimul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor vizează producţia, transportul, utilizarea, depozitarea îngrăşămintelor chimice, pesticidelor şi a altor substanţe folosite în profilaxia fitosanitară.

Supravegherea şi controlul sunt în sarcina A.C.P.M., autorităţilor pentru agriculturã, silvicultură şi sănătate.Regimul privind asigurarea protecţiei radiaţiilor ionizante şi a securităţii surselor de radiaţie are în vedere folosirea de proceduri şi echipamente pentru menţinerea dozelor şi riscurilor la nivelul raţional cel mai scăzut.

Sunt considerate instalaţii cu risc nuclear major centralele nuclearo-electrice,reactoarele de cercetare, uzinele de fabricare a combustibilului nuclear şi depozitele finale de combustibili nucleari. Autorizarea acestora va fi avizată şi de Guvern.

Protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice are în vedere menţinerea şi ameliorarea calităţii apelor şi a productivităţii naturale a acestora.Supravegherea şi controlul revin A.C.P.M., autorităţilor pentru gospodărirea apelor şi pentru navigaţie.

Politica naţională de protecţie a atmosferei cuprinde:

• introducerea de tehnici/tehnologii pentru reţinerea poluanţilor la sursă;20
• gestionarea resurselor de aer în limitele posibilităţilor de regenerare naturală a calităţii şi în sensul asigurării securităţii sănătăţii umane;
• modernizarea şi perfecţionarea sistemelor naţionale monitorizare.

Protecţia solului, a subsolului şi ecosistemelor terestre intră în obligativitatea deţinătorilor, cu orice titlu. Cele mai importante prevederi legale în acest sens sunt: prevenirea deteriorării calităţii solurilor, menţinerea suprafeţelor împădurite, a pajiştilor naturale etc., exploatarea resurselor pădurii în limitele capacităţii de refacere, refacerea terenurilor afectate de exploatarea resurselor subsolului .

Reţeaua naţională de arii protejate şi monumente ale naturii urmăreşte conservarea unor habitate naturale, a biodiversităţii care defineşte cadrul biogeografic al ţării, precum şi a structurilor şi formaţiunilor naturale cu valoarea ecologică, ştiinţifică şi peisagistică. Ariile protejate şi monumentele naturii se declară prin acte normative şi amenajamente silvice de A.C.P.M., la propunerea Academiei Române, fiind evidenţiate în planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului. A.C.P.M. elaborează, editează şi actualizează anual „catalogul ariilor protejate şi al monumentelor naturii” şi „Cartea roşie a speciilor de plante şi animale”. Pe lângă atribuţiile care revin A.C.P.M./A.L.P.M. sunt enunţate şi cele care intră în prerogativele altor instituţii, cum sunt: autorităţile administraţiei publice, Ministerului Sănătăţii, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Educaţiei Naţionale, Ministerul Cercetării şi Tehnologiei etc.

Astfel, protecţia mediului înconjurător este reglementată şi de legi specifice, care vizează anumiţi factori de mediu fiind elaborate legi privind protecţia şi utilizarea resurselor de apă, a resurselor pădurii, a fondului piscicol şi cinegetic etc.

Legea Apelor, nr.107/1996, reglementează regimul de folosire al apelor şi albiilor, gospodărirea apelor, controlul activităţii de gospodărirea a apelor, precum şi mecanismele economice în domeniul apelor. În sensul acestei legi, apele reprezintă resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, element indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, materie primă pentru activităţi productive, sursă de energie şi cale de transport, factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic.

Obiectul legii îl constituie: conservarea, dezvoltarea, protecţia resurselor de apă, precum şi asigurarea unei curgeri libere a apelor; protecţia împotriva oricărei forme de poluare şi de modificare a caracteristicilor resurselor de apă, a malurilor şi albiilor sau cuvetelor acestora; refacerea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane, conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice; asigurarea alimentării cu apă a populaţiei şi a salubrităţii publice; valorificarea complexă a apelor ca resursă economică şi repartiţia raţională şi echilibrată a acestei resurse, cu menţinerea şi cu alimentarea calităţii şi productivităţii naturale a apelor; apărarea împotriva inundaţiilor şi oricăror alte fenomene hidrometeorologice periculoase; satisfacerea cerinţelor de apă ale agriculturii, industriei, producerii de energie, a transporturilor, aquaculturii, turismului, agrementului şi sporturilor nautice, ca şi ale oricăror activităţi umane.

Regimul de folosire al resurselor de apă este stabilit de Ministerul competent. Apele din domeniul public sunt administrate de Regia Autonomă „Apele Române”; transportul pe ape este reglementat de Ministerul Transporturilor, iar supravegherea calităţii apei potabile se asigură de către Ministerul Sănătăţi.

Gospodărirea apelor se organizează şi se desfăşoară pe bazine hidrografice, apele de suprafaţă şi subterane fiind considerate ca un tot unitar. Dreptul de folosinţă al apelor include şi evacuare în resursele de ape, de ape uzate, ape din descărcări ori drenaje, ape meteorice, ape de mină sau de zăcământ, după utilizare.

În stabilirea priorităţilor, pe primul loc se află satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei, prioritare fiind apele subterane care corespund calităţii, urmată fiind de alimentarea cu apă pentru animale, refacerea rezervei intangibile de apă după incendii, precum şi debitele necesare menţinerii echilibrului ecologic al habitatului acvatic. Utilizatorii de apă sunt obligaţi să respecte normele de consum de apă  şi să economisească apa prin folosire judicioasă şi recirculare (folosire repetată).

Conform legii, poluarea, în orice mod, a resurselor apă este interzisă, stabilindu-se limitele de încărcare a apelor uzate evacuate (limite maxim admisibile). De asemenea, se menţionează că apa constituie o resursă naturală cu valoareeconomică în toate formele sale de utilizare. Mecanismul economic specific domeniului gospodăririi cantitative şi calitative a apelor include sistemul de plăţi, bonificaţii şi penalităţi ca parte a modului de finanţare a dezvoltării domeniului şi de a asigura funcţionarea pe principii economice a Regiei Autonome „Apele Române”. Acest sistem de plăţi va avea la bază regula că beneficiarul plăteşte în funcţie de serviciile prestate şi de cele privind folosirea raţională a resurselor de apă.

Codul silvic (Legea nr.26/1996) reglementează gestionarea fondului forestier. Acesta este constituit din păduri (o suprafaţă acoperită cu vegetaţie forestieră mai mare de 0,25 hectare), terenurile destinate împăduririi, terenurile care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, indiferent de natura dreptului de proprietate. Fondul forestier naţional este supus regimului silvic, care este reprezentat de un sistem de norme tehnice silvice, economice şi juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza acestuia.

Regimul silvic are drept finalitate gospodărirea durabilă a ecosistemului forestier. Administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se realizează prin Regia Naţională a Pădurilor. În codul silvic, o importanţă deosebită se acordă: amenajării fondului forestier; reconstrucţiei ecologice, regenerării şi îngrijirii pădurilor; protecţiei pădurilor; pazei fondului forestier; exploatării masei lemnoase; asigurării integrităţii şi dezvoltării fondului forestier; răspunderilor şi sancţiunilor etc.

3. Conventii si acorduri internationale la care Romania este parte

România este semnatară a numeroase convenţii internaţionale în domeniul protecţiei mediului, această participare fiind confirmată şi în plan legislativ. Astfel sunt:

• Convenţia de la Basel, referitoare la transportul peste frontieră a deşeurilor periculoase şi a eliminării acestora. România se angajează să nu exporte sau importe deşeuri poluante, care ar putea aduce prejudicii mediului înconjurător (Legea nr.6/1991);
• Convenţia de la Geneva asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanţe lungi. România se alătură efortului internaţional de monitoriza poluarea atmosferică şi de a lua măsuri pentru reducerea ei (Legea nr.8/1991);
• Convenţia de la Bucureşti, privind protecţia Mării Negre împotriva poluării. Sau stabilit, cu această ocazie, modalităţile comune de control, prevenire şi combatere a poluării în Marea Neagră de către ţările riverane acesteia. Aceste modalităţi sunt cuprinse în cele trei protocoale ale convenţiei, care se referă la: combaterea poluării din surse de pe uscat; combaterea poluării ca urmare a descărcării unor deşeuri în mare; combaterea poluării ca urmare a unor accidente pe mare (Legeanr.98/1992);
• Convenţia de la Ramsar, privind zonele umede de importanţă internaţională, mai ales ca habitat al păsărilor acvatice. Ţara noastră este înscrisă ca parte la convenţia de la Ramsar cu zona umedă de importanţă internaţională „Rezervaţia Delta Dunării” (Legea nr.82/1993);
• Protocolul de la Montreal, privind substanţele care epuizează stratul de ozon. Obligaţiile asumate de România sunt: efectuarea de observaţii sistematice; cercetări şi schimburi de informaţii pentru o mai bună înţelegere şi evaluare a impactului activităţilor umane asupra stratului de ozon; cooperarea pentru formularea măsurilor, procedeelor şi standardelor pentru implementarea convenţiei (Legea nr.84/1993);
• Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, în baza căreia România va acţiona în sensul stabilizării emisiilor de gaze de seră în atmosferă la un nivel care să împiedice orice perturbare antropică periculoasă a sistemului climatic (Legea nr.24/1994);
• Convenţia de la Helsinki, privind utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere şi a lacurilor internaţionale. România îşi asumă obligaţia de a preveni, controla şi reduce impactul transfrontalier, de a face schimb de informaţii, de a colabora cu ţările riverane pentru a supraveghea calitatea şi cantitatea resurselor de apă (Legea nr.30/1995);
• Convenţia de la Viena, privind securitatea nucleară. În baza acesteia, România va asigura crearea unui cadru legislativ şi organizatoric pentru siguranţa nucleară şi protecţia mediului, participarea la reuniunile de examinare a rapoartelor ţărilor membre din care să rezulte modul de îndeplinire a obligaţiilor care decurg din convenţie (Legea nr.43/1995);

Alte convenţii internaţionale la care România a aderat sunt:

• Convenţia de la Sofia, privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (Legea nr.14/1995);
• Convenţia de la Paris, privind protecţia patrimoniului cultural şi natural (30 martie 1990);
• Convenţia de la Berna, privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa (Legea nr.13/1993);
• Convenţia de la Washington, privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră pe cale de dispariţie (CITES) (15 iulie 1994); Convenţia de la Rio de Janeiro, privind diversitatea biologică (13 iulie 1994);
• Convenţia de la Espoo, privind evaluarea impactului asupra mediului în context  trasfrontalier;
• Declaraţia ministerială de la Odessa, privind protecţia Mării Negre.
• Convenţia de la Helsinki, privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale – nu este încă semnată de România, dar experţii A.C.P.M: au participat la reuniunile internaţionale de lucru, unde au prezentat cadrul legislativ din ţara noastră privind accidentele industriale;
• Convenţia de la Bonn, privind conservarea speciilor de animale sălbatice migratoare (Legea nr.13/1998);
• Convenţia Naţiunilor Unite, privind combaterea deşertificării în ţările afectate grav de secetă şi/sau deşertificare (Legea nr.111/1998);23
• Acordul între Guvernul României şi Guvernul Ucrainei, privind gospodărirea apelor de frontieră (Legea nr.13/1993); Activitatea de protecţie a mediului în România este reglementată şi prin ordinele emise de A.C.P.M. şi hotărâri ale guvernului României.

Acestea vizează stabilirea unui sistem unitar de plăţi pentru produsele şi serviciile de gospodărire a apelor, gestiunea deşeurilor, regimul utilizării substanţelor fitosanitare, normele şi condiţiile tehnice de calitate pentru atmosferă şi ape, procedura de realizare a bilanţurilor de mediu, autorizarea persoanelor pentru evaluare impactului de mediu, amenajarea teritoriului etc.

4. Norme si standarde de mediu in Romania

Stabilirea unor repere ferme în ceea ce priveşte calitatea factorilor de mediuconstituie o etapă importantă în organizarea activităţii de protecţie a mediului. În acelaşi timp, folosirea normelor şi standardelor, deşi indispensabilă, constituie o modalitate conservatoare de implementare a politicilor ecologice. Există trei tipuri de standarde pentru protecţia mediului care servesc scopuri diferite în politica ecologică:

• standardele ambientale – stabilesc cantitatea maximă admisibilă de poluanţi în mediul respectiv (aer, apă, sol);
• standarde pentru emisii – stabilesc cantităţile maxime admise de poluanţi care pot fi emise de o întreprindere sau de o maşină;
• standardele de performanţă – pentru noile surse sunt standarde specifice pentru emisii – bazate întotdeauna pe cea mai bună tehnologie de control disponibilă – care se aplică la întreprinderile sau instalaţiile noi.

Primele două tipuri de standarde sunt adesea corelate. În multe sisteme de reglementare, o întreprindere care vrea să obţină un permis de emisie poate fi obligatăsă demonstreze că emisiile nu vor ridica concentraţiile specifice deasupra nivelului prescris prin standardele ambientale.

În România, tipologia standardelor de mediu se integrează în cea generală a standardelor, care se diferenţiază în:

• standarde române (purtând sigla SR), care se aplică la nivel naţional;
• standarde profesionale, care se aplică în anumite domenii de activitate, în cadrul organizaţiilor profesionale, legal constituite, care le-au elaborat;
• standarde de firmă, care se aplică în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale şi altor persoane juridice (de exemplu, standardele pentru medicamente sunt cuprinse în „Farmacopia românească”).Fostele standarde de stat (STAS) rămân în vigoare până la transpunerea lor în SR.

Standardele româneşti referitoare la protecţia mediului au caracter obligatoriu. În conformitate cu practica U.E., există şi în România tendinţa de a se renunţa la standardele din categoria celor obligatorii, urmând ca ele să capete caracter de obligativitatea numai în măsura în care acest lucru se prevede, în mod explicit, prin reglementări legale. Deşi standardele româneşti în domeniul protecţiei mediului sunt obligatorii pe tot cuprinsul ţării, nu există un organism unic de control. În fapt, există o serie de instituţii investite să verifice conformarea cu standardele româneşti a produselor şi serviciilor din domeniul mediului, cum sunt: Oficiul pentru Protecţia Consumatorului; A.P.M.-urile; poliţia sanitară; poliţia sanitar-veterinară; poliţia rutieră, Registrul Auto Român, Registrul Feroviar Român, Registrul Naval Român etc.

24

Alinierea la standardele europene pune probleme mai ales în ceea ce priveşte metodele, concepţiile, relaţiile şi structurile instituţionale. Astfel, în baza prevederilor Agendei 2000, alinierea echivalează cu revizuirea întregului sistem naţional de certificare a calităţii. Aceasta presupune:

• crearea unui organism de acreditare independent de Guvern, dar abilitat de acesta pentru reprezentare externă;
• renunţarea la obligativitatea certificării de calitate pentru a evita piedicile în circulaţia liberă a produselor, cu excepţia celor dăunătoare vieţii sau mediului.

Institutul Român de Standardizare (I.R.S.) are în evidenţă circa 1 200 de standarde europene, preluate ca standarde româneşti. Din totalul standardelor aprobate în România, 50% sunt preluări din standarde internaţionale. Conformarea cu standardele este însă, în condiţiile actuale, problema cheie în ceea ce priveşte protecţia mediului prin reglementări.

Astfel, conformarea cu standardele poate fi adesea prea costisitoare, mai ales dacă acestea sunt mai stricte (de exemplu, cele preluate pentru calitatea aerului din U.E.). O posibilă alternativă este impunerea cerinţei ca toate instalaţiile să se conformeze standardelor mai stricte la sfârşitul perioadei de tranziţie. Această abordare este utilizată în directivele U.E., perioada de tranziţie putând fi de până la 15 ani. Ea implică un volum mai mare de cheltuieli pentru dispozitive de control al emisiilor, dar elimină, pe termen lung, diferenţele în performanţe, din punctul de vedere al mediului, între sursele vechi şi cele noi.

5. Finantarea protectiei mediului in Romania

Dezechilibrele ecologice explicate în cauzalitatea lor complexă, dependentă direct sau indirect de activitatea omului, constituie o motivaţie din ce în ce mai puternică pentru acţiuni concrete de protecţie a mediului înconjurător. Astfel eforturile financiare pentru realizarea acestora se concretizează sub forma posturilor bugetare distincte sau există organisme naţionale care finanţează acţiunile ecologice.

Fondurile destinate mediului înconjurător se întâlnesc la nivelul fiecărei economii, fie că este dezvoltată, fie că este în curs de dezvoltare, dar ceea ce diferă de la o ţară la alta este cuantumul acestor fonduri, cuantum care este determinat de concepţia naţională în ceea ce priveşte mediul, cât şi de amploarea programelor orientate în această direcţie.

În cazul României, fondurile destinate mediului înconjurător sunt polivalente, în sensul că furnizează resurse financiare pentru o gamă largă de proiecte destinate mediului, în baza acestora realizându-se finanţarea şi asigurarea destinaţiei financiare a întreprinderilor private şi publice, pentru realizarea de proiecte cu caracter ecologic.

În paralel, există şi fonduri specifice, destinate pentru finanţarea activităţii de protecţie a unor factori sau componente ale mediului.

Pe ansamblul economiei, se constituie un fond, reprezentat de instituţia care urmăreşte buna realizare investiţiilor în plan ecologic, structurată într-o unitate de gestiune (A.C.P.M.) şi un organism de decizie.

Obiectivele acestei instituţii, sunt:

• promovarea investiţiilor şi activităţilor destinate protejării şi îmbunătăţirii calităţii apei şi aerului, reducerii cantităţii de deşeuri şi protejarea solului;
• dezvoltarea unei structuri economice favorabile mediului înconjurător;
• susţinerea cercetării, activităţilor şi proiectelor de dezvoltare ecologică;25
• promovarea activităţilor care vizează protejarea patrimoniului natural şi a habitatelor naturale, păstrarea diversităţii biologice;
• încurajarea învăţământului şi a formării în materie de mediu;
• îmbunătăţirea sistemelor de monitoring al mediului.

Rolul principal al acestor organisme constă în finanţarea investiţiilor legate de protejarea mediului înconjurător, precum şi în a dezvolta infrastructura adecvată în acest sens. În cadrul planificării centralizate, pe fondul proprietăţii etatiste, autonomia limitată a întreprinderilor, constrângerile bugetare deosebit de dure, distorsiunile preţurilor împiedicau funcţionarea unui sistem de finanţare eficace a cheltuielilor pentru mediul înconjurător. La acestea trebuie adăugată şi exploatarea fără nici un fel de „menajamente” a resurselor mediului, pornindu-se de la premisa că mediul se bucură de capacitatea de autoregenerare. O presupunere infirmată de dezechilibre ecologice ajunse la scara unor adevărate dezastre (Copşa Mică, Zlatna, Baia Mare etc.).

Finanţarea cheltuielilor cu mediul înconjurător trebuie să se realizeze din fonduri private şi să se bazeze pe principiul „poluatorul plăteşte”. În acest înţeles, principiul este de natură economică, fiind un instrument economic stimulativ de protecţie a mediului. Potrivit acestui principiu, poluatorii sunt responsabili din punct de vedere financiar pentru aplicarea măsurilor în conformitate cu dispoziţiile în materie de mediu înconjurător adoptate de autorităţile cu competenţă în acest domeniu. Întrucât acest principiu exclude orice ajutor financiar, mai este numit şi principiul non-subvenţiei.

Practic, poluatorii îşi asumă integral costurile activităţii lor şi ale activităţilor publice, vizând reducerea poluării mediului înconjurător, iar puterea publică îşi asumă cheltuielile care se raportează la ansamblul mediului natural.

În România, ca şi celelalte ţări central şi est-europene, punerea în aplicare a acestui principiu, precum şi implementarea unui sistem eficace de finanţare a proiectelor de mediu înconjurător sunt împiedicate de mai mulţi factori, printre care menţionăm:

• Cadrul de acţiune pentru mediul înconjurător prezintă mari carenţe, care-şi au originea în atitudinea populaţiei vis-à-vis de acest aspect;
• Problemele financiare grave ale întreprinderilor industriale, care conduc la amânarea înnoirii tehnologiilor învechite şi poluante;
• Ritmul lent de privatizare are, de asemenea, implicaţii în acest sens;
• Slaba dezvoltare a sistemului bancar;
• Stadiul incipient de dezvoltare în care se află piaţa de capital limitează utilizarea instrumentelor financiare sofisticate;
• Procesele decizionale politice şi de elaborare a bugetelor, de cele mai multe ori, neglijează problemele legate de mediul înconjurător;
• Nu întotdeauna deciziile economice luate sunt optime din punct de vedere al protecţiei mediului;
• Organizaţiile nonguvernamentale foarte rar influenţează, în mod eficace, procesul decizional.

În acest context, în România, „principiul «poluatorul-plăteşte» este greşit înţeles, fiind perceput şi vehiculat ca atare doar ca o aplicare a unei măsuri administrative împotriva celui care «murdăreşte», care încalcă normele admise sau care aruncă gunoaie unde este interzis. Acesta este echivalent cu un instrument coercitiv, adică ai murdărit, «plăteşti» oamendă.”

Toate acestea necesită investiţii importante din partea sectorului public şi a celui privat, cu sprijin extern din partea Instituţiilor Financiare Internaţionale. Uniunea Europeană reprezintă unul dintre principalii donatori în acest domeniu.