Stima de sine este „rezultatul estimării propriei valori. Ea se manifestă ca satisfacţie sau insatisfacţie pe care omul o asociază imaginii de sine, conştient sau nu”. Din organizarea trăsăturilor care compun imaginea de sine rezultă stima de sine.
„Stima de sine se referă la evaluarea propriei persoane, această evaluare rezultând din auto-acceptare si auto-preţuire, în mod absolut ori prin comparaţie cu alţii. Deşi se poate schimba de la o situaţie la alta, există o tendinţă stabilă a fiecăruia de a se evalua, care funcţionează ca o trăsătură de personalitate”.
Conform Adrianei Băban, stima de sine se află într-o strânsă legătură cu imaginea de sine, fiind o dimensiune fundamentală pentru orice fiinţă umană, indiferent de variabile. Aceasta se referă la modul în care o persoană se autoevaluează şi se compară cu propriile expectanţe sau cu alte persoane. Imaginea de sine este dimensiunea evaluativă şi afectivă a imaginii de sine.
Stima de sine are o dezvoltare stadială, în funcţie de vârsta, la fel ca şi în cazul imaginii de sine. De exemplu, preşcolarii menţionează despre ei doar trăsături generale ca de exemplu, sexul, vârsta, înălţimea etc. La 7-8 ani stima de sine începe să se cristalizeze dar aceasta este încă ancorată de caracteristicile fizice şi este situaţională.
La această vârstă, aceasta are de asemenea globalitate selectivă. În adolescenţă globalitatea se accentuează şi se deplasează spre trăsăturile stabile interne. L. Iacob et. Al. consideră că „o realizare, chiar şi excepţională în ochii altora, dar puţin valorizată de cel în cauză, nu egalează şi nici nu compensează automat o performanţă mai slabă, dar intens dorită”.
Dezvoltarea stimei de sine
Adulţii sunt modele importante pentru copii, rolul lor în construirea stimei de sine fiind foarte mare. Este greu pentru un adult să accepte sentimentele negative ale unui copil. De multe ori, propriile emoţii îi sperie pe copii dacă sunt foarte intense.
Dacă aceste emoţii sunt etichetate ca fiind „rele”, reprimate, negate, atunci copilul poate dezvolta o stimă de sine scăzută, având comportamente neadecvate şi fiind incapabil să facă diferenţa între emoţiile negative şi cele pozitive. Pentru a evita această situaţie este necesar ajutor din partea adultului care va trebui să-l ajute pe copil să exprime corespunzător aceste emoţii negative precum şi să le înţeleagă (A. Băban, 2001).
Stima de sine se formează ca şi imaginea de sine prin preluarea unor atribute emise de adulţi, valorizările pe care tanarul le primeşte din partea grupului de studiu, compararea cu egalii şi rolurile pe care le îndeplineşte tanarul şi care-i conferă prestigiu ori îl arunca în dizgraţie.
Stima de sine la adolescenţi
La adolescenţi nivelul stimei de sine rezultă din două judecăţi de evaluare, egale ca importanţă. Prima judecată este aprecierea propriei valori, iar cea de-a doua este estimarea calităţii susţinerii sociale oferite de anturaj. Aprecierea propriei valori vizează cu precădere ceea ce este considerat important, definitoriu pentru cel in cauză. Pentru aceste direcţii tanarul ia in calcul distanţa dintre ceea ce i-ar plăcea sau consideră că ar trebui să fie performanţa sa şi cum este aceasta, in mod real, in acel moment. Dacă distanţa e mare, apare sentimentul imposibilităţii, neputinţei, din cauza căreia stima de sine suferă. În cazul unei distanţe mici, stima de sine e alimentată, creşte. Susţinerea anturajului este foarte importantă la vârsta copilăriei şi adolescenţei (L. Iacob, S. Boncu, D. Sălăstru, O. Lungu, 2000).
O cercetare descrisă în manualul de psihologie susţine că: adolescenţii „care percep că sunt iubiţi şi acceptaţi aşa cum sunt au o mai mare stimă de sine decât cei care, obiectiv sau subiectiv, acuză lipsa acestui suport. La fel ca cei din urmă sunt şi cei care simt că pentru a fi apreciaţi sunt condiţionaţi de familie sau de grup. Condiţionarea în cazul familiei se referă la performanţe şcolare, activităţi extraşcolare, relaţii sociale selective, iar în cazul grupului se referă la uniformizare sau fapte anti-sociale”.
Nivelul stimei de sine depinde în egală măsura de cele două estimări, în cazul copiilor şi adolescenţilor una o compensează pe cealaltă. La adolescent o preformanţă în domeniul său de interes nu oferă obligatoriu protecţie faţă de scăderea stimei de sine, dacă grupul de prieteni îl evită sau nu-i recunoaşte meritele. La debutul adolescenţei stima de sine scade pentru că autoevaluarea nu mai găseşte aceleaşi puncte de sprijin, iar pentru noile opţiuni este abia în momentul tatonărilor. Interesul este deplasat de la familie la anturajul celor de aceeaşi vârstă. De aici pot apărea nelinişti, deprecieri, neînţelegeri, rupturi care dacă sunt permanentizate duc la depresii şi anxietăţi. Această perioadă de declin dispare treptat în cazul unei evoluţii normale.
Caracteristicile stimei de sine
Cele mai importante caracteristici ale stimei de sine sunt înălţimea şi globalitatea. Înălţimea variază în funcţie de vârstă, personalitate şi situaţie. Stima de sine poate fi înaltă sau scăzută. Stima de sine înaltă contribuie la apărarea eului, generează satisfacţie, reduce conflictele, dar poate diminua uneori tendinţa de autorealizare.
Stima de sine scăzută micşorează stima faţă de sine, generează conflicte intrapsihice, conduce la un nivel de aspiraţie scăzut care nu permite autodepăşirea. Schimbarea unei imagini negative, care persistă in copilărie este posibilă, susţine C. Rogers, dar ea rămâne un proces dificil. Stima de sine scade la adolescenţi din cauza crizelor de personalitate prin care trec aceştia.
A. Bandura a fost cel care în anul 1989 a introdus termenul de autoeficacitate, conform căruia performanţele individului sunt dependente atât de nivelul real al capacităţilor posedate, precum şi de imaginea de sine (L. Fărcaş et. Al., 2004).
Globalitatea este proprietatea stimei de sine de a cuprinde toate sau doar o parte din trăsăturile individuale. Aceasta de asemenea depinde de vârstă şi de situaţie. Există o relaţie de cauzalitate între formarea stimei de sine la tineri şi acceptarea necondiţionată ca atitudine a profesorului sau adultului în general. Mesajul de valoare şi unicitate transmis de adult este foarte important în prevenirea neîncrederii în sine.
Componentele stimei de sine
Stima de sine are trei componente între care există legături de interdependenţă, cărora C. André şi F. Lelord le prezintă originile, beneficiile şi consecinţele absenţei. Aceste trei componente sunt: iubirea de sine, concepte sau concepţia despre sine şi încrederea în sine.
Iubirea de sine
Iubirea de sine este elementul cel mai important. Aceasta nu suportă condiţii. Individul se iubeşte în ciuda defectelor şi limitelor, eşecurilor sau înfrângerilor. Această iubire de sine „necondiţionată” nu depinde de performanţele personale .
Iubirea de sine facilitează incontestabil o concepţie despre sine pozitivă şi înseamnă a respecta propria persoană indiferent de ce se întâmplă în jur, de a asculta nevoile şi aspiraţiile proprii. Aceasta îşi are originea în calitatea şi coerenţa „hranei afective” primite de copil. Ca beneficii putem menţiona stabilitatea emoţională, adică relaţii deschise cu ceilalţi şi rezistenţa la critici sau respingeri.
În cazul în care această componentă lipseşte la individ, consecinţele sunt apariţia îndoielilor asupra capacităţii de a fi apreciat de ceilalţi, convingerea că individul nu este la înălţime şi nu în ultimul rând o imagine de sine mediocră, chiar în cazul reuşitei materiale.
Concepţia despre sine
Concepţia pozitivă despre sine presupune a crede în capacităţile proprii, a evalua, fondat sau nu, calităţile şi defectele personale. Aceasta influenţează favorabil încrederea în sine şi este un fenomen în care subiectivitatea are un rol esenţial. Originile le are în expectaţii, proiecte şi proiecţii ale adulţilor asupra copiilor. Beneficiile pe care acesta le exercită este ambiţia şi proiecte de viitor, rezistenţa la obstacole şi la „contrarietate. Consecinţele în cazul absenţei conceptelor despre sine este lipsa de curaj în alegerile existenţiale, conformismul, dependenţa de părerile altora şi slaba perseverenţă în alegerile personale.
O concepţie despre sine pozitivă permite individului să se bucure de şansele apărute în ciuda adversităţilor. Dacă aceasta este deficitară sau limitată, îl va costa mult timp pe subiect până să-şi găsească „calea”. De asemenea, concepţia limitată despre sine poate conduce subiectul la dependenţă faţă de celălalt, primul fiind capabil să stabilească relaţii satisfăcătoare cu ceilalţi, dar limitându-se la rolul de succesor, adică nu calcă decât pe drumuri deja explorate de alţii. Tot acestuia îi este greu să construiască şi să ducă la bun sfârşit proiectele personale.
Încrederea în sine
Contrar primelor două, aceasta nu este prea dificil de identificat. Poate părea mai puţin importantă decât iubirea de sine şi concepţia despre sine, a căror consecinţă pare a fi, ceea ce este, în parte, adevărat. Aceasta provine în principal din tipul de educaţie primit de subiect în familie sau la şcoală şi se transmite prin exemplu şi conversaţie.
Încrederea în sine înseamnă a acţiona fără teamă excesivă de eşec şi de judecata anturajului. Originile acesteia sunt învăţarea regulilor de acţiune cum sunt îndrăzneala, perseverenţa, acceptarea eşecurilor. Beneficiile încrederii în sine sunt acţiunile cotidiene facile şi rapide şi rezistenţa la eşecuri. În cazul absenţei acesteia, se pot observa la individ inhibiţii, ezitări, abandonuri şi lipsa perseverenţei.
Echilibrul stimei de sine
Între cele trei componente ale stimei de sine prezentate mai sus există o legătură de interdependenţă, şi anume: iubirea de sine facilitează incontestabil o concepţie despre sine pozitivă, acesta la rândul lui influenţând favorabil încrederea în sine.
La unele persoane aceste elemente pot fi disociate rezultând diferite situaţii dezavantajoase, chiar problematice pentru subiect. În scopul explicării acestor disocieri, C. André şi F. Lelord apelează la următoarele două exemple:
- O concepţie despre sine fragilă şi drept urmare o încredere în sine superficială poate duce la prăbuşirea stimei de sine ca urmare a unui obstacol grav care se permanentizează.
- Dacă iubirea de sine lipseşte subiectul reuşeşte totuşi să se descurce datorită susţinerii unei foarte bune concepţii despre sine, dar un eşec sentimental duce la naşterea unor îndoieli şi complexe până atunci „ascunse”.
Sinele
În vocabularul psihanalizei întocmit de J. Laplanche şi J. B. Pontalis, sinele constituie „polul pulsional al personalităţii” conţinând elemente inconştiente atât înnăscute cât şi dobândite prin refulare, fiind rezervorul principal al energiei psihice.
Unii autori accentuează rolul mediului arătând că sinele este construit în contextul relaţional al macromediilor cultural, economic, politic, precum şi al micromediilor create de comunicarea interpersonală, media, interacţiunile rutiniere curente (M. Modrea, 2006).
Ion Al. Dumitru consideră că „sinele este o structură psihică relativ stabilă care se formează în ontogeneza individului” în cadrul şi prin intermediul proceselor de socializare şi educaţie. În părerea aceluiaşi autor sinele constă într-o constelaţie de atitudini ale persoanei faţă de sine însăşi şi faţă de alţii, a căror stabilitate relativă conferă consistenţă şi coerenţă de sine. Complexitatea sinelui, multitudinea faţetelor sale explică adaptarea flexibilă la mediu să, în consecinţă, funcţionalitatea optimă a personalităţii.
De asemenea, pentru P. Iluţ întregul sine este social întrucât trăsăturile fizice, psihice, gândurile cele mai intime sunt valorizate social. Pentru el, sinele este partea conştientă a personalităţii, concepţia despre ce eşti şi ce poţi deveni.
Conceptul de sine este un construct mintal si abstract care dispune de sferă şi conţinut, poate fi definit prin raportarea la referentul său şi poate avea conotaţii, sensuri subiective, cu încărcătură afectivă şi emoţională.
C. Rogers consideră conceptul de sine ca fiind „imaginea noastră despre ceea ce suntem, ceea ce vrem să fim şi ceea ce ne-ar plăcea sa fim”. N. Hayes şi S. Orrell afirmă că sinele este „opinia pe care o are un individ despre propria persoană”. P. Iluţ consideră conceptul de sine ca fiind schema mintală centrală a sinelui, esenţa sau identitatea lui, modul în care ne categorizăm conduitele exterioare şi stările interne iar englezul E. Alpay îl defineşte ca suma tuturor caracteristicilor mintale şi fizice, percepute şi dorite de o persoană ca şi valoarea acestora aşa cum şi cât este percepută de persoană.
Conceptul de sine este un termen „umbrelă” care cuprinde, într-un ansamblu dinamic, imaginea de sine, sinele ideal şi stima de sine a individului (M. Modrea, 2006).
Dimensiunile Sinelui
Dimensiunile sinelui se referă la mai multe aspecte, şi anume:
- Felul în care ne percepem şi ne evaluăm în mod real, la un moment dat, în prezent. Acesta este Sinele real.
- Imaginea şi aprecierea de sine proiectate, cum ar dori persoana să fie în viitor, adică Sinele ideal.
- Ceea ce crede persoana că ar trebui sau s-ar cuveni să devină, adică Sinele dorit.
- Ceea ce persoana nu ar dori să se îndeplinească. De care eventual se teme. Acesta reprezintă Sinele anxios.
- Ceea ce persoana dispreţuieşte la ea însăşi, numit Sine dispreţuit (I. A. Dumitru, p. 133).
Cunoaşterea de sine
Cunoaşterea de sine este, pe lângă acceptarea de sine, o variabilă fundamentală în funcţionarea şi adaptarea optimă la mediul social, în menţinerea sănătăţii mentale şi emoţionale.
Cunoaşterea de sine se dezvoltă treptat, odată cu vârsta şi experienţele prin care trece individul, acesta nefiind un proces care se încheie odată cu adolescenţa şi tinereţea. Dezvoltarea ei durează pe tot parcursul vieţii omului. Cunoaşterea de sine este un proces cognitiv, afectiv şi motivaţional individual, dar suportă influenţe puternice de mediu.
Rezultatul cunoaşterii de sine este imaginea de sine şi aceasta se dezvoltă sub influenţa aprecierile pe care copilul le primeşte de la anturaj, ex. prieteni, colegi etc., a observării propriei conduite sau a comparaţiei cu ceilalţi.
IMAGINEA DE SINE
Imaginea de sine se referă la reprezentarea şi evaluarea pe care individual şi le face despre el însuşi, în diferite etape ale dezvoltării sale şi în diferite situaţii de viaţă. Imaginea de sine depinde şi de felul în care subiectul este privit şi apreciat de către cei din jur. Maria Halmaghi susţine că imaginea de sine este o construcţie personală, o imagine despre ceea ce considerăm că ne este caracteristic, ne defineşte. Aceasta se referă la modul subiectiv de reprezentare şi de evaluare pe care individul le realizează asupra lui însuşi, în diferite etape ale dezvoltării sale şi în diferite situaţii de viaţă.
Pe baza informaţiilor culese în urma numeroaselor interacţiuni sociale se realizează atât percepţia proprie cât şi părerea celorlalţi. Percepţia proprie poate sau nu să corespundă cu imaginea pe care şi-au făcut-o cei din jur. Imaginea de sine se află în strânsă legătură cu geneza conştiinţei de sine (Doron, Parot, 1999).
Autorii mai sus menţionaţi consideră ca nu există o singura imagine de sine, ci mai multe, în funcţie de etapa dezvoltării şi situaţiile în care se află individul. Într-adevăr putem vorbi de existenţa imaginii ideală de sine, sinele real şi imaginii de sine. Suprapunerea acestora, numită şi arie de congruenţă variază de la o persoană la alta, determinând rezultatele persoanei respective, nivelul de satisfacţie pe care acesta îl resimte şi chiar înfăţişarea individului. Cu cat aria de congruenţă este mai mare, cu atât este individul mai echilibrat. Dacă imaginea de sine se suprapune cu sinele real, înseamnă că persoana respectivă are o imagine corectă de sine, îşi cunoaşte aptitudinile şi defectele, fiind astfel capabil să obţină rezultate bune în orice aspect al vieţii, fiind un om echilibrat.
Există numeroşi autori care de-alungul timpului au subliniat importanţa pe care o are cunoaşterea propriei persoane şi mai exact a imaginii de sine. Chiar şi Socrate ne îndemna „Cunoaşte-te pe tine însuţi” (Goleman, 2001). Jean la Fontaine scria ceva asemănător în 1679, „Cel ce cunoaşte universul şi nu se cunoaşte pe sine, nu cunoaşte nimic”.
Din aceste citate putem trage concluzia cum că oamenii chiar şi înainte de a se stabili exact conceptul imaginii de sine şi-au dat seama de importanţa pe care o are aceasta în viaţă. Fără o bună cunoaştere de sine, relaţionarea cu cei din jur, la fel ca şi atingerea potenţialului maxim în viaţă sunt imposibile.
Eleanor Roosevelt, în „This is my story” scria: „Nimeni nu vă poate face să vă simţiţi inferiori fără acordul vostru”. Această afirmaţie este una extrem de corectă. Dacă un individ se cunoaşte pe sine, deşi orice contact cu cei din jur îl influenţează, este capabil să selecteze corect informaţiile pe care le primeşte.
Astfel imaginea de sine rămâne nealterată. Existenţa unor critici constructive este binevenită, ajutând la corectarea unor lacune sau omisiuni şi astfel întărind individul.
Caracteristici
Imaginea de sine este o construcţie socială. Cu toţii ne formăm prin apartenenţa la un grup social, prin compararea cu alţii , fiind influenţaţi de o situaţie socială sau de unele personalităţi din mediul social (Iacob, Lungu, et. Al. 2000).
Imaginea de sine îndeplineşte mai multe funcţii la nivelul personalităţii, cum ar fi:
- Determină comportamente şi autoreglează comportamentul;
- Stimulează dezvoltarea personalităţii;
- Selectează scopurile şi valorile după care se conduce persoana;
- Activează procesele cognitive;
- Contribuie la fixarea nivelului performanţelor.
Rolul pe care imaginea de sine îl are în viaţa individului nu este deloc de ignorat. Aceasta influenţează tonusul trăirilor afective, îndrumă la autocunoaştere prin raportare la alţii şi conduce spre obţinerea stimei de sine.
Imaginea de sine este o componentă importantă a vieţii individului care reglează atât de multe procese încât importanţa ei nu poate fi sublimată. Practic, aceasta ne determină atât succesul în viaţă cât şi modul de relaţionare cu cei din jur.
Psihologul american William James considera că imaginea de sine poate fi abordată din două perspective. Şi anume: din perspectiva conţinutului şi ca proces. Abordarea din perspectiva conţinutului se referă la faptul ca atunci când ne orientăm atenţia spre analiza interiorului nostru, putem intra în contact cu personalitatea, corpul şi chiar cu „eul” nostru.
Abordarea imaginii de sine ca proces se referă la contactul pe care îl are fiecare individ cu cei din jurul lui. În momentul în care individul intră în contact cu o altă persoană. Aceasta îi transmite anumite informaţii, care intră in procesul personal de selecţie. Odată selectate, informaţiile sunt asimilate, îmbogăţindu-ne.
Pe scurt, imaginea de sine privită ca proces se referă la faptul că fiecare persoană cu care intrăm în contact ne influenţează, având loc un proces de evaluare de sine precum şi o organizare a prezentării de sine. Toate aceste procese ne orientează spre mediul social, constituind un prilej de a confrunta conţinuturile noastre cu alte conţinuturi.
Formarea imaginii de sine
Adolescenţa este percepută de mulţi ca o perioadă de criză, în care individul încearcă să-şi găsească locul în societate şi să îşi „constituie identitatea” (E. Erikson). Stadiul de dezvoltare în care se află imaginea de sine reflectă caracteristicile acestei vârste. Adolescentul se implică activ în analiza propriei persoane, de multe ori retrăgându-se din lume pentru a se găsi pe el însuşi.
Răspunsurile despre sine adolescentul le găseşte în informaţiile provenite din anturajul lui. Tocmai datorită frecventelor reflecţii asupra propriei persoane, putem spune ca imaginea de sine îşi atinge apogeul în adolescenţă. Aceasta câştigă complexitate şi se extinde asupra majorităţii trăsăturilor de personalitate.
Tot la această vârstă se defineşte şi imaginea ideală de sine, care este influenţată de persoanele semnificative pentru adolescent sau modele oferite de mass-media. De aici şi motivul pentru care adolescenţii sunt uşor influenţabili, adesea însuşind sau copiind nişte comportamente deviante. Este important ca adolescentul să se cunoască pe sine, tocmai pentru că o bună cunoaştere a propriei persoane îi reglează comportamentul.
Totuşi la această vârstă atenţia este focalizată majoritar pe defecte, astfel el fiind nemulţumit de propria persoană şi având o stimă de sine scăzută. Stima de sine se stabilizează in jurul vârstei de 17-18 ani.
Dimensiunile imaginii de sine
Imaginea de sine, la fel ca şi cunoaşterea de sine, este un proces complex care implică mai multe dimensiuni. Aceasta nu este o structură omogenă, iar în cadrul ei facem distincţia între: Eul real, Eul viitor şi Eul ideal (A. Băban, p.66).
Eul real, numit şi Eu actual, este rezultatul experienţelor noastre, a cadrului social şi cultural în care trăieşte individul. Acesta cuprinde la rândul lui Eul: fizic, cognitiv, emoţional, social şi spiritual.
Eul viitor reprezintă aspiraţiile viitoare ale subiectului, aspiraţii realiste, care pot fi atinse datorită resurselor de care acesta dispune.
Eul ideal este ceea ce ar dori să ajungă subiectul, dar este conştient că nu are resursele necesare pentru a ajunge acolo. Eul ideal nu poate fi niciodată atins.
Dacă individul se cantonează în decalajul dintre eul real şi cel ideal, atunci el va trăi o permanentă stare de nemulţumire de sine, frustrare şi chiar depresie. Dominarea Eului ideal este un fenomen destul de frecvent la adolescenţi.
Datorită influenţei mass-mediei ei ajung să-şi dorească să semene cu anumite vedete, ajungând într-un final să fie dezamăgiţi de propria viaţă. Tocmai de aceea este important ca adolescenţii să înveţe să facă diferenţa dintre Eul ideal şi cel viitor, cel din urmă fiind realizabil. Eul ideal are un rol pozitiv dacă jalonează traiectoria Eului viitor şi nu se interpune ca finalitate dorită.
