Principiul relaţionalităţii/ dihotomiei: categoria etnică sau de gen social este una relaţională, NU graduală. Cineva aparţine sau nu unei anumite categorii etnice sau rasiale, unei anumite categorii de gen.
Principiul naturalizării – diferenţele dintre categorii sunt concepute şi prezentate în discursul public drept diferenţe naturale, înnăscute, fireşti.
Principiul atribuirii colective – categoriile sunt percepute drept omogene, caracteristicile categoriei se aplică în mod nediferenţiat tuturor membrilor acestora, care sunt trataţi în mod similar, identitatea lor de etnie sau gen prevalând asupra altor identităţi posibile (de exemplu profesie sau statut economic).
Consecinţele sociale ale existenţei unor diviziuni sociale:
〜 Hierarhizări – ocuparea unor poziţii sociale hierarhizate în funcţie de criteriul diviziunii sociale
〜 Alocarea diferenţiată a resurselor – legitimată prin apel la valorizări social contruite.
Sursă: Anthias, F. (2001): “The Concept of ‘Social Divisions’ and Theorizing Social Stratification: Looking at Ethnicity and Class” in Sociology, Vol. 35, No. 4, pp. 835-854.
Conceptualizarea egalităţii de şanse a cunoscut schimbări semnificative în decursul timpului. Pot fi astfel demarcate trei etape în istoria politicilor europene: egalitatea de tratament; acţiune pozitivă şi mainstreaming-ul genului(Walby, 1997; Crompton, 2000).
Politicile egalităţii de tratament a fost inaugurată de articolul 119 din Tratatul de la Roma, prin care a fost reglementată egalitatea plăţii pentru bărbaţi şi femei în cazul muncii de valoare egală. Această abordare a egalităţii de şanse este, aşa cum subliniază Crompton (2000), puternic influenţată de teoriile liberale despre egalitate şi cetăţenie.
Responsabilitatea pentru reuşita şi respectiv eşecul pe piaţa muncii este individuală iar sursele inegalităţii dintre bărbaţi şi femei în privinţa accesului la piaţa muncii sunt ignorate. Politicile tratamentului egal nu vizează disparităţile de gen din domeniul educaţiei şi nici de diviziunea sexuală a muncii în familie, care sunt principalele cauze ale inferiorităţii femeilor în sfera muncii formale (Walby 1997; Crompton, 2000)
În anii 80 şi 90, politicile de egalitate a şanselor indică o schimbare de optică. În unele state membre se adoptă măsuri de discriminare pozitivă, care să sprijine femeile în depăşirea dezavantajelor pe care le au în raport cu bărbaţii în competiţia pentru locurile de muncă.
Concepţia egalităţii de tratament face lor treptat uneia axate pe recunoaşterea diferenţelor dintre sexe cu privire la şansele de acces pe piaţa muncii şi pe necesitatea aplicării unui „tratament special” persoanelor din categoria defavorizată. Programele inspirate de noua abordare au avut ca scop facilitarea participării femeilor pe piaţa muncii prin cursuri de formare profesională, crearea unor structuri pentru îngrijirea copiilor etc. Crompton (2000) afirmă că politica discriminării pozitive a provocat reacţii adverse atât de pe poziţii neo-liberale cât şi din perspectiva civismului universal, împărtăşit de unele feministe din Franţa. Tratamentul special a fost de asemenea criticat pentru posibilul său efect pervers, acela de a consolida inegalitatea de gen. Femeile ar putea fi transformate într-un grup „dependent”, incapabil să se afirme prin forţe proprii iar în felul acesta idea că ele trebuie să rămână în sfera domestică ar fi perpetuată (Crompton, 2000: 336).
După 1995 politicile şanselor egale intră într-o a treia fază, caracterizată prin încorporarea diferenţelor femei şi bărbaţi în toate politicile, la toate nivelele şi în toate stadiile de către actorii implicaţi în luarea deciziilor ( Verloo, 1999 citată de Crompton, 2000: 336). Accentul se deplasează de pe individul sau categoria problematică la instituţiile care generează disparităţile de gen. În consecinţă, paradigma mainstreaming-ului vizează schimbarea sistemelor şi structurilor care dezavantajează femeile prin reorganizarea, îmbunătăţirea, dezvoltarea şi evaluarea proceselor politice (Crompton, 2000; Verloo, 1999, citată în Crompton, 2000; Schunter-Kleemann, 1999, citată în Crompton, 2000).
În fond, este vorba despre integrarea egalităţii de gen în totalitatea politicilor şi instituţiilor şi nu de promovarea ei prin măsuri speciale. Mainstreaming-ul este văzut de o parte a literaturii feministe ca o alternativă la egalitatea de tratament şi discriminarea pozitivă, considerate „falimentare” (Verloo, 1999 citată în Crompton, 2000), dar această apreciere este contrazisă de analiza comparativă a politicilor din Franţa şi Marea Britanie (Crompton, 2000). Totuşi noua conceptualizare a egalităţii de şanse ca mainstreaming a câştigat în influenţă după adoptarea Platformei de acţiune de la Beijing şi ea tinde să devină paradigma dominantă în politicile de gen de la începutul secolului 21.
Standardele UE în domeniul egalităţii de şanse
Prima reglementare a Consiliului European privind egalitatea şanselor între bărbaţi şi femei s-a realizat prin articolul 119 din Tratatul de la Roma, care instituie principiul fundamental al “egalităţii remuneraţiei pentru o muncă de valoare egală între bărbaţi şi femei”. Ulterior anului 1975, au fost adoptate o serie de directive având ca scop precizarea şi dezvoltarea acestui principiu (cf. Commission Europeene, 1996: 238). Principalele sfere de aplicare ale principiului egalităţii şanselor, aşa cum au fost ele circumscrise prin directive sunt prezentate mai jos.
Discriminare etnica si rasiala. Situatia rromilor
Abordarea în termenii diviziunii sociale se regăseşte adesea în atitudinea majoritarilor faţă de minoritatea romă. Romii sunt văzuţi drept „leneşi”, „nespălaţi”, „hoţi” (vezi Barometrul Relaţiilor Etnice, 2000 şi 2002). În vocabularul cotidian, termenul „ţigan”, utilizat de majoritari pentru a denumi membrii acestei etnii, are o conotaţie peiorativă şi derivate precum „a ţigăni” = a înşela, „a se ţigăni” = a isca ceartă, a negocia într-un mod irezonabil. Conotaţii negative sunt asociate şi termenilor analogi din alte culturi europene: de exemplu, în limba engleză „to gyp” (de la „Gypsy”) înseamnă „a înşela”.
Tabel: Atitudini faţă de minoritatea Romă în România, 2006
Prejudecăţile sunt cu atât mai puternice cu cât se cunoaşte mai puţin despre istoria etniei rome. Cercetătorii din domeniu consideră că romii au emigrat din India în sec. XI şi s-au răspândit mai întâi în peninsula Balcanică, apoi in întreaga Europa şi, ulterior, America şi Australia (Fraser, 1995). Cuvântul “rom” înseamnă “om” şi este de origine sanscrită.
În Romania, primele atestări documentare ale populaţiei rome dateaza din 1385 (Ţara Românească), 1400 (Transilvania) şi 1428 (Moldova) (Achim, 1998: 18). De-al lungul secolelor XIV – XIX, romii au suferit diverse forme de oprimare şi asimilare forţată în toate ţările europene. În România au fost robi domneşti, ai mănăstarilor sau boiereşti.
Căsătoria dintre romi şi români era interzisă, iar romii aveau drept la judecată doar în cadrul comunitatii rome (conduse de voievod sau bulibaşă), cu excepţia cazurilor de omor. Statutul romilor începe să se schimbe abia la mijlocul secolului al XIX-lea, prin Legiuirea pentru emanciparea tuturor tiganilor din Principatul Tarii Romanesti (1856), dar integrarea socială rămâne dificilă şi după eliminarea robiei.
La începutul secolului XX apar primele organizaţii civile ale romilor, dar activitatea lor este întreruptă de instaurarea regimurilor fasciste şi naziste, deportarea si exterminarea masivă a Romilor (Porrajmos). În România, sub regimul generalului Antonescu, 25,000 de romi au fost deportaţi în Transnistria şi doar jumătate dintre ei au supravieţuit şi s-au întors dupa 1944 (Achim, 1998).
Regimul comunist nu a recunoscut romii ca un grup etno-cultural distict, o minoritate naţională conlocuitoare asemenea maghiarilor, germanilor sau sârbilor. Romii erau consideraţi o categorie sociale ce necesită “civilizare” şi sunt luate măsuri pentru sedentarizarea grupurilor nomade, integrarea şcolară şi ocupaţionala. Aceste măsuri nu au ţinut cont de tradiţiile culturii rome, nici de specificul problemelor cu care se confruntau membrii acestei minorităţi.
După schimbarea de regim politic din 1989, romii sunt recunoscuţi ca naţionalitate minoritară conlocuitoare cu drepturi comunitare şi culturale. Dar, datorită nivelului de calificare scăzut şi prejudecăţilor persistente împotriva romilor, şomajul, sărăcia şi marginalizarea socială se agravează în rândul romilor.
În prezent, se implementează Strategia Naţională pentru Îmbunătăţirea Situaţiei Romilor: s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Romi (vezi www.anr.gov.ro), primăriile localităţilor cu o minoritate romă semnificativă au angajat consilieri pentru problemele romilor (nu neapărat de etnie roma), Inspectoratele Şcolare au prerogative pentru a angaja consilieri şcolari pentru romi iar Direcţiile de Sănătate Publică mediatori sanitari pentru comunităţile de romi din localităţi rurale dezavantajate.
Dar numărul efectiv al consilierilor şi mediatorilor sanitari pentru comunităţile de romi este redus, insuficiet pentru a acoperi nevoile existente: raportul de monitorizare a implementării Strategiei realizat de Open Society Institute – Budapesta în colaborare cu Centrul de Resurse pentru Comunităţile de Romi – Cluj-Napoca în 2004 a arătat că rezultatele erau modeste, limitate practic la crearea unor cadre instituţionale.
Legea 115/2002 privind combaterea marginalizării sociale, cât şi înfiinţarea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării vizează de asemenea şi problemele etnicilor romi.
În învăţământul superior se implementează acţiuni afirmative pentru promovarea pregătirii tinerilor romi în domenii-cheie pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor: ştiinţe sociale şi juridice. Facultăţile de profil din universităţile de stat au locuri bugetate rezervate etnicilor romi. Începând cu anul 2006, se desfăşoară programul “A doua şansă”, în cadrul căreia persoane adulte care nu au terminat ciclul gimnazial sau liceal au posibilitatea să urmeze cursuri organizate la şcolile participante în program şi să şi finalizeze studiile.
Integrarea pe piaţa forţei de muncă se urmăreşte prin organizarea de cursuri de recalificare şi “târguri de forţă de muncă pentru romi”, dar eficienţa acestora este contestabilă: majoritatea romilor, în special cei din mediul rural, nu dispun nici de resursele educaţionale, nici de resursele materiale pentru a utiliza aceste programe. În anul 2005, de exemplu, doar 9079 de persoane de etnie romă au fost încadrate în muncă în urma măsurilor de stimulare a ocupării forţei de muncă.
Marginalizarea romilor se manifestă şi în accesul limitat la serviciile de sănătate din sitemul public: alternarea perioadelor de angajare cu contract de muncă sau de beneficiere de venit minim garantat cu perioade de munci ocazionale informale, fără a plăti contribuţia CAS, conduce la pierderea calităţii de asigurat.
Cuantumul scăzut al prestaţiilor acordate gospodăriilor nevoiaşe (ajutorul social în virtutea legii Venitului Minim Garantat 416/2001 modificat prin 115/2006, alocaţiile familiale complementare şi de susţinere pentru familiile monoparentale, ajutoarele pentru încălzirea locuinţei etc.) permit eventual subzistenţa în sărăcie, fără să ofere resursele necesare pentru a sparge ciclul dezavantajelor ce se acumulează şi se transmit intergeneraţional.
Îmbunătăţirea situaţiei romilor este desemnată o problemă prioritară în Strategia Naţională pentru Incluziune Socială (2006), statul reafirmându-şi rolul în implementarea unor politici sociale care să combată marginalizarea economică şi socială a romilor. România participă şi în programul internaţional Decada Incluziunii Romilor 2005-2015 – realizat în colaborare de către Open Society Institute, Banca Mondială şi Comisia Europeană
