Sărăcia poate fi abordată ca o situaţie de deprivare multiplă de resurse valorizate social: bunuri materiale, educaţie, calificare profesională, competenţe necesare exercitării drepturilor cetăţeneşti (drepturi civile, cetăţeneşti şi sociale), acces la bunuri culturale şi reţele sociale, respect din partea comunităţii, un mediu de viaţă sănătos, etc. În mod convenţional, sunt stabilite praguri de sărăciei, care operaţionalizează tipul şi cantitatea resurselor necesare ca un individ sau o comunitate să fie considerate non-sărace, în raport cu o anumită comunitate de referinţă: populaţia unei ţări sau regiuni într-o anumită perioadă istorică sau populaţia globală.
1.1. Sărăcia poate fi definită în termeni absoluţi drept lipsa resurselor necesare pentru satisfacerea nevoilor de subzistenţă.
La nivelul individului, evaluarea situaţiei de sărăcie (stabilirea pragului de sărăcie) se poate face fie prin estimarea unui “coş zilnic” de bunuri şi servicii necesare subzistenţei, fie prin stabilirea unui prag convenţional de venit, exprimat de obicei în dolari cu putere de cumpărare echivalentă (Purchasing Power Parity USD). Pragul utilizat de Naţiunile Unite în cadrul rapoartelor privind dezvoltarea umană (United Nations Development Project, Human Develoment Reports) este de 4 PPP$/zi, respectiv de 2 PPP$/zi pentru sărăcia extremă).
La nivel de regiune, se utilizează indicatori macrosociali structurali precum mortalitatea infantilă, proporţia noilor născuţi sub greutatea normală, proporţia populaţiei analfabete, accesul la apă curată, rata şomajului de lungă durată, rata sărăciei absolute, rata de şcolarizare, criminalitatea, accesului la servicii publice, etc.
1.2 Sărăcia poate fi definită şi în termeni relativi, ca o situaţie de deprivare relativă multiplă: materială, socială, culturală (educaţională), politică, de mediu fizic de viaţă. Prin acumularea şi persistenţa dezavantajelor, indivizii ajung să fie excluşi din societatea în care trăiesc.
Un exemplu de abordare relativă a situaţiei de sărăcie este definiţia lui Townsend: „… o formulare socială mai cuprinzătoare şi mai riguroasă a înţelesului sărăciei, aceea de deprivare relativă. (…) Persoanele sunt în situaţia de deprivare relativă dacă nu pot obţine într-o măsură suficientă acele condiţii de viaţă – hrană, bunuri de consum, standarde de viaţă şi servicii – care le-ar permite să îşi asume roluri sociale obişnuite, să participe în relaţii sociale şi să aibă un comportament obişnuit, aşa cum se aşteaptă din partea lor în societatea respectivă” (Townsend, 1993: 33-36). Instituţiile Uniunii Europene operează de asemenea cu o definiţie relativă a sărăciei:„considerăm că sunt sărace acele persoane, familii sau grupuri ale căror resurse (materiale, culturale sau sociale) sunt atât de limitate încât îi exclud de la standardele minime de viaţă considerate acceptabile în societăţile în care trăiesc” (Consiliul European, Decembrie 1984)
1.3 Sărăcia ca lipsă a capabilităţii de alegere – abordarea lui Amartya Sen. Chiar dacă resursele în funcţie de care estimăm situaţia economică şi socială a unui individ sunt relative la societatea în care trăieşte, capacitatea lui de a se folosi sau nu de resursele valorizate social este absolută. În abordarea lui Sen, sărăcia este relativă doar la nivelul resurselor, dar este absolută la nivelul indivizilor: individul are sau nu are capabilitatea de a alege între o situaţie sau alta, între satisfacerea sau nesatisfacerea nevoilor sale sociale (relative).
“Cu riscul de a simplifica în mod excesiv, aş vrea să spun cu sărăcia este un concept absolut în sfera capabilităţilor, dar ia adesea o formă relativă în sfera comodităţilor şi a caracteristicilor” (Sen, 1983: 161).
Alegerea de a satisface anumite dimensiuni ale bunăstării, mai precis a ceea ce este definit ca bunăstare într-o anumită societate, depinde de scopurile agentului social. Ca urmare, nu satisfacerea per se a acestor nevoi social definite constituie un indicator al bunăstării, ci libertatea de a alege satisfacerea sau nu a acestora. În consecinţă, „libertatea de a alege bunăstarea are mai multă relevanţă pentru politica statului decât realizarea bunăstării, în cazul cetăţenilor adulţi” (1993:36). Spre deosebire de realizarea ca atare (achievement), libertatea de a realiza (freedom to achieve) este o capabilitate individuală care nu poate fi abordată decât în termeni absoluţi. De exemplu postul este o situaţie de deprivare materială deliberată, dar nu una de sărăcie propriu-zisă.
1.4 Evaluarea situaţiei de sărăcie: măsurarea sărăciei. Definiţia operaţională a sărăciei presupune fie stabilirea unui prag absolut (în funcţie de nevoile umane de bază) fie a unui prag relativ(în funcţie de modul de viaţă obişnuit în societatea respectivă) care delimitează populaţia săracă de restul populaţiei. Măsurarea ponderii populaţiei sărace, respectiv a naturii şi intensităţii problemelor cu care se confruntă se face prin raportare la aceste praguri.
Agenţia statistică a Comisiei Europene (Eurostat) operează cu un prag de risc sărăcie relativ, bazat pe venit: sunt considerate în situaţie de risc de sărăcie persoanele care trăiesc în gospodării unde venitul pe membru echivalent de gospodărie este sub 60% din venitul median corespunzător din ţara respectivă. Scala de echivalenţă folosită în prezent: este scala OECD-2, care ponderează cu 0.5 fiecare adult din gospodărie (cu excepţia capului de familie) şi cu 0.3 fiecare copil sub 15 ani.
Principalii indicatori:
• Rata sărăciei – proporţia de indivizi sau de gospodării care trăiesc sub pragul de sărăcie
• Deficitul mediu relativ sau profunzimea sărăciei (poverty gap) – diferenţa medie dintre valoarea resurselor de care dispun persoanele/gospodăriile sărace şi pragul de sărăcie. Cu alte cuvinte, valoarea resurselor care ar trebui transferate persoanelor sărace astfel încât ei să îşi depăşească situaţia de sărăcie. Pentru a permite comparaţii între ţări, decalajul de sărăcie se exprimă ca procent din pragul de sărăcie. Statisticile EUROSTAT utilizează deficitul median relativ, care indică procentul din pragul de sărăcie sub care se situează jumătate din gospodăriile sărăce.
Un indicator sugestiv al inegalităţilor socialeeste raportul cvintilelor: raportul dintre venitul sau cheltuielile medii ale celor mai săraci 20% din populaţie şi venitul sau cheltuielile medii ale celor mai bogaţi 20%. De exemplu, dacă într-o întreprindere raportul cvintilelor de salar este 0.30, înseamnă că cei mai prost plătiţi 20% dintre angajaţi câştigă, în medie, 30% din câştigul mediu al celor mai bine plătiţi 20%.
Pentru a evalua performanţa ţărilor în ameliorarea situaţiei de sărăcie, Comisia Europeană foloseşte o serie de indicatori structurali ai sărăciei relative şi excluziunii sociale dintr-o ţară (indicatori ai coeziunii sociale):
• distribuţia venitului (raportul cvintilelor de venit);
• proporţia populaţiei de sub pragul de sărăcie înainte şi după transferurile sociale (pragul de sărăcie relativă, 60% din venitul median);
• persistenţa sărăciei (proporţia celor care au avut venituri sub pragul de sărăcie pentru trei ani consecutivi);
• proporţia gospodăriilor în care nimeni nu are un loc de muncă;
• diferenţe regionale privind integrarea pe piaţa forţei de muncă (coeficientul de variaţie al ratelor de şomaj regionale);
• nivel scăzut de educaţie (proporţia tinerilor între 18-24 ani care nu mai urmează o calificare, nu mai frecventează o instituţie de învăţământ);
• rata şomajului de lungă durată.
În evaluarea impactului prestaţiilor (transferurilor) sociale asupra diminuării riscului de sărăcie se compară rata de sărăcie pre-transfer (o rată ipotetică, obţinută prin excluderea prestaţiilor sociale din veniturile totale ale gospodăriei) cu rata de sărăcie efectivă, sau post-transfer (obţinută prin includerea veniturilor din prestaţii sociale). De obicei, pensiile sunt luate în calcul la stabilirea ratei pre-transfer.
Pe baza lor, se calculează doi indicatori:
reducerea absolută a ratelor de sărăcie – este diferenţa dintre rata pre-transfer şi cea post-tranfer, arătând cu cât scade rata de sărăcie ca urmare a beneficierii de prestaţii (transferuri) sociale;
reducerea relativă a ratelor de sărăcie – ce procent dintre cei care se situează sub pragul de sărăcie dacă nu includem în veniturile lor prestaţiile sociale (săraci pre-transfer) ajung peste prag dacă includem în veniturile lor şi prestaţiile sociale (săraci post-transfer). Cu alte cuvinte, în ce măsură previn săracia prestaţiile sociale.
Poziţia socială a persoanelor sărace
Încă din vremea reginei Elisabeta (sec. XVII), care a implementat prima lege privind ajutorul pentru săraci în Anglia anului 1601, se făcea o distincţie între săracii care merită să fie ajutaţi (deserving poor) şi cei care nu sunt demni să primească sprijin din partea comunităţii, deoarece prezintă anumite vicii de caracter sau comportament (underseving poor).
Poziţia socială a categoriilor sărace şi ajutorul pe care-l primesc din partea societăţii (transferuri sociale de către stat, organizaţii şi fundaţii non-guvernamentale de caritate, ajutoare informale din partea rudelor sau comunităţii) depind în mare măsură de cauzeleatribuite stării de sărăcie.
Cauzele sărăciei se pot regăsi în factori ce nu pot fi controlaţi de individ:
· Caracteristici individuale date la naştere: handicap, sex, etnie, rasă, situţia economică a părinţilor, etc.;
· Cauze sociale structurale: de ex. situaţii de criză socială şi economică, migraţia forţată;
· Cauze istorice: de ex. tipul de organizare socială din trecut, discriminarea unei categorii sociale,
Sau factori ce depind de individ:
· Decizii personale: bazate pe calcul utilitar, valori, afecte, etc.
· Comportament inadecvat: lipsa de iniţiativă, iresponsabilitatea, lenea, asumarea sau non-asumarea de riscuri, educaţia precară, comportament reproductiv iresponsabil, etc.
· Adaptarea unor valori şi norme comportamentale în conflict cu cele ale culturii dominante, care conduc la marginalizare socială şi scăderea capacităţii de auto-susţinere a individului.
Poziţia socială a unei persoane ce se confruntă cu o situaţie de sărăcie, cât şi experienţa subiectivă a sărăciei depind în mare măsură şi de durata în timp a stării de deprivare. Se face distincţie între sărăcia temporară sau tranziţională (asociată anumitor perioade din viaţa unui individ), sărăcie cronică (pendularea gospodăriei în jurul pragului de sărăcie) şi sărăcie prelungită (situarea îndelungată sub pragul de sărăcie, asociată cu o stare de marginalizare sau excludere socială).
Cu cât durata stării de sărăcie este mai îndelungată, cu atât mai mare este riscul acumulării dezvantajelor şi depăşirea lor devine din ce în ce mai dificilă. Resursele de care dispun indivizii devin din ce în ce mai precare, iar ajutoarele din partea statului şi a comunităţii sunt frecvent limitate în timp: de exemplu, indemnizaţia de şomaj se acordă pe o perioadă limitată de timp, centrele pentru persoanele fără adăpost oferă doar cazare temporară etc. Leisering şi Leidfried (1999) consideră că există un paradox în acordarea ajutorului social. Acesta este conceput ca un minim necesar subzistenţei, care se acordă temporar pentru a ajuta individul să depăşească o situaţie de criză. Ajutorul de stat are un caracter subsidear, adică se acordă doar dacă individul nu mai poate apela la alte surse de ajutor. Paradoxul este că cei care se confruntă cu o situaţie prelungită de dezvantaj au nevoie de mai multe resurse decât cei care au apelat numai recent la ajutor social.
