Motto: „Stima de sine este prima grija a unui individ si constituie un proiect uman fundamental. Fiecare individ are tendinţa de a-şi domina semenii şi de a-şi asuma faţă de aceştia un rol superior…” Adler
Părerea pe care o avem despre noi, autoevaluarea, fondată sau nu, a calitaţilor şi defectelor noastre reprezinta „temelia” stimei de sine. Nu este vorba aici doar de cunoaşterea de sine, ci de convingerea pe care o avem, de a fi deţinători ai unor calităţi sau defecte, ai unui potenţial deosebit, dar şi a unor limite.
In orice domeniu de activitate „imaginea de sine” si „imaginea sociala” a unui individ se afla intr-o strânsă legătură. Imaginea de sine are un caracter pozitiv in cazul „învingătorilor” iar atunci când este negativa, constituie un determinant al eşecului.
S-a dovedit faptul ca, stima de sine este mult mai sensibilă la respingerea socială decât la acceptare. Parerile sunt insa contradictorii: pe de o parte, specialistii arata ca „indivizii cu o stima de sine crescută sunt perseverenţi în cazul eşecului si uneori se comportă mai bine în situaţiile sociale. Pe de alta parte însă, exacerbarea stimei de sine i-ar putea face pe oameni să ceară un tratament preferenţial şi să-i exploateze pe ceilalţi, deci ar fi şi costuri sociale imprevizibile.
Factorilor educaţionali (părinţi, educatori, profesori, etc.) le revine sarcina de a forma personalitatea adolescentului (si nu numai), de a-l orienta, a-l sprijini în consolidarea concepţiilor despre lume şi a convingerilor sale, a unor atitudini pozitive, favorabile pentru viata în general: dorinţă de progres, responsabilitate, corectitudine, punctualitate, onestitate, receptivitate, seriozitate, modestie, etc. Pe lângă toate acestea, autoevaluarea obiectivă, o imagine de sine corectă şi realistă sunt considerate de către specialişti ca fiind proprii tuturor celor care reusesc sa se afirme in viata.
Importanţa stimei de sine în valorizarea individului
Conceptul de stimă de sine ocupă un loc important în imaginarul occidental, în special Statele Unite, unde cuvântul self-esteem face parte din limbajul curent. Expresia ”stimă de sine” se vrea a fi mai obiectivă. Verbul “a estima ”provine de fapt din latinescul estimare, ”a evalua”, a cărui semnificaţie este dublă: în acelaşi timp, „a determina valoarea” şi „a avea o părere despre”. Cea mai bună sinteză pe care am găsit-o despre stima de sine a fost furnizata de un adolescent: ”Stimă de sine? Ei bine, este felul în care ne vedem şi dacă ne place sau nu ceea ce vedem”.
Imaginea de sine este definită de modul în care percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoţionale, cognitive, sociale şi spirituale care conturează şi întăresc dimensiunile eului nostru. În funcţie de percepţia noastră intr-un anumit moment al dezvoltării noastre, de ceea ce ne-am dori să fim sau ceea ce am putea deveni, putem distinge mai multe ipostaze ale eului: eul actual, eul ideal şi eul viitor. Această privire-judecată „la” si „fata de noi înşine” este vitală pentru echilibrul nostru psihologic.
Atunci când este pozitivă, ne permite să acţionăm eficient, să ne simţim bine în propria piele, să facem faţă dificultăţilor existenţei. Dar când este negativă, provoacă numeroase suferinţe şi neplaceri, care vin să perturbe viaţa noastră cotidiană.
Răspunsurile pe care le va da o persoana intrebarilor de mai jos, vor furniza bune indicii despre stima pe care şi-o acordă persoana respectivă:
- Cine sunt eu ? Care sunt calităţile şi defectele mele ? De ce sunt capabil ? Care sunt reuşitele şi eşecurile mele, competenţele şi limitele? Care este valoarea mea, în ochii mei, ai apropiaţilor mei, ai persoanelor care mă cunosc?
- Mă consider a fi o persoană care merită simpatia, afecţiunea, iubirea celorlalţi sau, din contră, mă indoiesc adesea de capacităţile mele de a fi apreciat şi iubit? Îmi conduc viaţa aşa cum îmi doresc? Faptele mele sunt în acord cu dorinţele şi parerile mele sau, dimpotrivă, sufăr din cauza discrepanţei dintre ceea ce vreau să fiu şi ceea ce sunt? Sunt împăcat cu mine însami sau sunt adesea, nemulţumit?
- Când m-am simţit ultima oară decepţionat de propria persoana, nemulţumit, trist? Când m-am simţit mândru de mine, satisfăcut, fericit?
A avea încredere în sine, a fi sigur pe sine, a fi mulţumit de sine… Există o multitudine de termeni şi expresii implicate în limbajul curent pentru a desemna stima de sine. De fapt, fiecare dintre acestea se referă la unul dintre multiplele sale aspecte.
| TERMEN | DESCRIERE | SCOPUL CONCEPTULUI |
| A avea încredere în sine | A crede in capacităţile proprii de a acţiona eficient (anticiparea acţiunii) | Subliniază importanţa raporturilor dintre acţiune şi stima de sine |
| A fi mulţumit(ă), satisfăcut(ă) de sine | A fi satisfăcut de actele sale (evaluarea acţiunii) | Fără stimă de sine, succesele nu sunt trăite ca atare |
| A fi sigur(ă) de sine(1) | A lua decizii, a persevera în alegerile sale | Aminteşte că o bună stimă de sine este în general asociată cu o stabilitate a deciziilor |
| A fi sigur(ă) de sine (2) | A nu se îndoi de competenţele şi de punctele forte, indiferent de context | O bună stimă de sine permite exprimarea a tot ceea ce suntem, în toate circumstantele |
| Iubire de sine | A fi binevoitor, a fi satisfacut(ă) de Sine | Aminteşte componeţa afectivă a stimei de sine |
| Amor – propriu (fr) | A avea un sentiment prea viu al propriei demnităţi | Stima de sine suferă mai ales din cauza criticilor |
| Cunoaştere de sine | A se putea descrie şi analiza cu precizie | Este important de a şti cine suntem pentru a ne putea stima |
| Afirmare de sine | A-şi apăra punctele de vedere şi interesele în faţa altora | Stima de sine necesită uneori apărarea propriului teritoriu |
| Acceptare de sine | A integra calităţile şi defectele pentru a ajunge la o imagine globală de sine, bună sau acceptabilă | A avea defecte nu împiedică a avea o bună stimă de sine |
| A crede în sine | A suporta traversarea perioadelor neutre, fără succese sau întăriri care să ne hrănească stima de sine | Uneori, stima de sine nu se hrăneşte prin succese, ci prin convingeri şi prin imaginea de sine |
| A avea o înaltă valoare de sine | A fi convins(ă) că poţi accede la obiective înalte | Ambiţia şi stima de sine sunt adesea strict corelate |
| A fi mândru(ă) de sine | A creşte sentimentul valorii personale în urma unui succes | Stima de sine are nevoie să fie stimulata prin reuşite. |
În realitate, stima de sine se fondează pe trei “ingrediente”: încrederea în sine, concepţia despre sine, iubirea de sine. O bună dozare a fiecăreia dintre aceste trei componente este indispensabilă pentru a obţine o stimă de sine armonioasă.
Iubirea de sine isi are originea in familie
Este elementul cel mai important. A ne stima înseamnă a ne evalua, dar a ne iubi nu suportă nici o condiţie: ne iubim pe noi insine în ciuda defectelor şi limitelor, în ciuda eşecurilor şi înfrângerilor, pur şi simplu pentru că o mică voce interioara ne spune că suntem demni de iubire şi respect. Această iubire de sine „necondiţionată” nu depinde de performanţele noastre. Ea explică faptul că putem rezista la adversităţi şi ne putem restabili după un eşec. Ea nu ne fereşte de suferinţa sau de îndoială în cazul dificultăţilor, dar ne apără de disperare.
Astăzi se ştie, că iubirea de sine depinde în mare parte de dragostea pe care ne-a împărtăşit-o familia noastră atunci când eram copii şi de “hrana afectivă” care ne-a fost împărţită cu dărnicie. ”Cel mai recunoscător le sunt părinţilor mei – explică cineva – pentru faptul că mi-au dat convingerea că eram de valoare. Chiar şi când i-am decepţionat – asta s-a întâmplat în timpul adolescenţei mele, atunci când mi-am ratat complet studiile şi am făcut o serie de tâmpenii -, ei bine, am simţit întotdeauna că ei nu-mi retrag dragostea lor, că erau convinşi că voi ajunge sa fac ceva cu viaţa mea. Asta nu i-a împiedicat să-mi dea câteva săpuneli. Dar niciodată nu au încercat să mă facă să simt că nu eram bun de nimic. ”
A te iubi este tocmai temelia stimei de sine, constituentul său cel mai profund şi cel mai intim. De aceea, nu este niciodată uşor să discerni la cineva, dincolo de masca sa socială, nivelul exact al iubirii pe care şi-o poartă.
Concepţia despre sine
Părerea pe care o avem despre noi, această evaluare, fondată sau nu a calitaţilor şi defectelor noastre, este al doilea stâlp al stimei de sine. Nu este vorba doar de cunoaşterea de sine; importanţa nu este realitatea lucrurilor, ci convingerea pe care o avem de a fi deţinători ai calităţilor sau defectelor, ai potenţialităţilor şi limitelor. În acest sens, este un fenomen în care subiectivitatea joacă un rol esenţial; observarea sa este dificilă, iar înţelegerea lui delicată.
Această concepţie pe care o avem despre noi înşine o datorăm mediului nostru familial şi în special proiectelor pe care părinţii noştri le fac pentru noi. În unele cazuri, copilul este împovărat incoştient de părinţii săi să împlinească ceea ce ei înşişi nu au putut sau nu au ştiut să realizeze în viaţa lor. Este ceea ce se numeşte “copilul însărcinat cu o misiune”. O mamă suferind de lipsa banilor îşi va incita fiicele să nu iasa decât cu băieţi din familii înstărite. Un tată care şi-a ratat studiile îşi va forţa fiul să intre la o şcoală renumită. Astfel de proiecte sunt legitime, dar cu condiţia ca presiunea asupra copilului să nu fie prea mare şi să ţină cont de dorinţele şi de capacităţile sale. Fără acestea, sarcina va fi imposibilă pentru copil, care va fi victima incapacităţii sale de a realiza marea imagine pe care părinţii o nutreau pentru el. Faptul că nu se ţine cont de îndoielile şi neliniştile unui copil poate provoca în el, ulterior, o profundă vulnerabilitate a stimei de sine.
Încrederea în sine
A treia componentă a stimei de sine – cu care, în plus, se confundă adesea – , încrederea în sine se aplică în special la actele noastre. A fi încrezător, înseamnă a considera că eşti capabil să acţionezi într-o manieră adecvată în situaţiile importante. Când această mamă spune: ” Fiul meu nu are încredere în el.”, ea vrea să spună că el se îndoieşte de capacităţile sale de a face faţa cerinţelor muncii sale, de a fi cu ceilalţi pentru a se fi apreciat etc.
Contrar iubirii de sine şi, mai ales, concepţiei de sine, încrederea în sine nu este prea dificil de identificat; pentru aceasta este suficient doar să te întâlneşti frecvent cu persoana, să observi cum se comportă în situaţii noi sau neprevăzute, în care există o miză, sau dacă este copleşită de dificultăţi în realizarea a ceea ce are de înfăptuit. Încrederea în sine poate apărea, deci, mai puţin importantă decât iubirea de sine sau concepţia de sine, a căror consecinţa pare a fi. În parte este adevărat, dar rolul său pare primordial în măsura în care stima de sine are nevoie de fapte pentru a se menţine sau a se dezvolta: micile succese cotidiene sunt necesare pentru echilibrul nostru psihologic, aşa cum e hrana şi oxigenul pentru echilibrul nostru corporal.
De unde provine încrederea în sine? În principal, din modul de educaţie care ne-a fost dat, în familie sau la şcoală. Eşecurile îi sunt prezentate unui copil ca o consecinţă posibilă, dar nu catastrofică, a actelor sale? Este el recompensat atât pentru că a încercat, cât şi pentru că a reuşit? Cum îl învăţăm să tragă învăţăminte din dificultăţile sale, în loc să concluzioneze că i-ar fi mai bine dacă nu ar mai acţiona? Încrederea în sine se transmite prin exemplu şi prin conversaţie. Nu serveşte la nimic să-l încurajezi pe copil să accepte eşecurile, dacă tu însuţi nu procedezi astfel. Copii ştiu că adevăratele convingeri ale adulţilor se judecă mai mult dupa fapte, decât după sfaturi…
A nu te teme exagerat de necunoscut sau de adversitate demonstrează un bun nivel al încrederii în sine.
Desigur o insuficientă încredere în sine nu constituie un handicap insurmontabil. Dar persoanele care suferă de aceasta sunt adesea victimele inhibiţiei, care se simte mai ales în faptele mărunte, obişnuite, precum scrierea unei scrisori, conversarea la telefon, etc
| IUBIRE DE SINE | CONCEPŢIA DE SINE | ÎNCREDEREA ÎN SINE | |
| ORIGINI | Calitatea şi coerenţa “hranei afective” primita de copil | Expectaţii, proiecte şi proiecţii ale părinţilor asupra copiilor | Învăţarea regulilor de acţionare (a îndrăzni, a persevera, a accepta eşecurile) |
| BENEFICII | Stabilitate afectivă, relaţii deschise cu ceilalţi; rezistenţă la critică sau respingeri | Ambiţii şi proiecte pe care încercăm să le realizăm; rezistenţă la obstacole şi la “contrarietate” | Acţiuni cotidiene facile şi rapide; Rezistenţă la eşecuri |
| CONSECINŢE ÎN CAZUL ABSENŢEI | Îndoieli asupra capacităţii de a fi apreciat(ă) de cei lalţi, convin- gerea că nu este la înălţime, ima- gine de sine mediocră, chiar şi în cazul reuşitei materiale | Lipsă de curaj in alegerile existenţiale, confor- mism, dependenţă de părerile altora, slabă perseverenţă în alegerile personale | Înhibiţii,ezitări, abandonuri, lipsa perseverenţei |
1.2.Originea stimei de sine
Originea stimei de sine =sentimentul de a fi iubit+ sentimentul de a fi competent
De-a lungul tuturor activităţilor noastre, cel mai adesea căutăm să satisfacem două mari trebuinţe, în egală măsură indispensabile stimei noastre de sine: să ne simţim iubiţi (apreciaţi, simpatizaţi, populari, doriţi etc.) şi să ne simţim competenţi (performanţi, înzestraţi, abili etc.). În toate domeniile, aşteptăm satisfacţia concomitentă a acestor trebuinţe: oamenii politici vor să-şi exercite puterea (competenţa), dar vor să fie şi populari (iubire); la serviciu, dorim să fim experţi într-un anumit domeniu, dar să fim şi apreciaţi de colegii noştri; în cuplul nostru, nu căutăm doar dragostea celuilalt, ci vrem să ne şi admire, să ne stimeze. Din contră, satisfacţia doar a unui aspect nu ne va împlini aşteptările: a fi iubit fără a fi admirat sau stimat este infantilizant, dar a fi stimat fără a te simţi apreciat este frustrant.
Aceste alimente necesare egoului nostru sunt cu atât mai indispensabile cu cât stima de sine nu ne este dată o dată pentru totdeauna. Ea este o dimensiune eminamente mobilă a personalităţii noastre: mai mult sau mai puţin înaltă, mai mult sau mai puţin stabilă, ea are nevoie să fie hrănită regulat.
| Indivizii cu STIMĂ DE SINE SCĂZUTĂ | Indivizii cu STIMĂ DE SINE ÎNALTĂ |
| Au sentimentul că nu se cunosc bine. | Au păreri clare despre ei înşişi. |
| Vorbesc despre ei într-o manieră mai degrabă neutră. | Vorbesc despre ei în mod tranşant. |
| Se descriu într-o manieră mai moderată, neclară, incertă, mediocră. | Ştiu să vorbească despre ei într-un fel pozitiv. |
| Ţin despre ei înşişi un discurs uneori cotradictoriu. | Ţin despre ei înşişi un discurs mai degrabă coerent. |
| Au o părere despre ei înşişi puţin stabilă. | Au o părere despre ei înşişi destul de stabilă. |
| Pă Părerea lor despre ei înşişi poate ddepinde de circumstanţe şi de interlocutori. | Părerea lor despre ei înşişi depinde relativ puţin de circumstanţe şi de interlocutori. |
| INCONVENIENŢE Imagine neclară sau ezitantă. | AVANTAJE Imagine clară şi stabilă. |
| AVANTAJE Adaptare la interlocutori, simţ al nuanţei. | INCONVENIENŢE Exces de certitudini şi simplificări, riscul de a nu placea unor interlocutori. |
Nivelul stimei de sine – avantaje şi dezavantaje
De ce sunt atât de prudenţi subiecţii cu stimă de sine scăzută?
Sunt posibile multe ipoteze. Prima, este aceea că au o cunoaştere de sine redusa sau inexacta. Convinşi că soluţiile bune nu se găsesc în ei, ci la ceilalţi, ei consacră mult timp observării celuilalt pentru a se compara cu acesta şi a se gândi apoi la capacităţiile şi la propria lor persoană.
A doua ipoteză: subiecţii cu stimă de sine scăzută se tem mai mult decât ceilalţi, de judecata socială. Ei sunt, deci, mai neutri şi mai prudenţi atunci când vorbesc despre ei înşişi. În plus, sunt mai atenţi pentru a nu se înşela şi a nu-i înşela pe alţii, acest perfecţionism determinându-i să cultive în mod excesiv nuanţarea in discutii şi îndoiala.
Sensibilitatea la eşec şi la critică
Când eşecul lasă urme
I se întâmplă oricui să eşueze; nu este o dramă. Cel puţin dacă stima dvs. nu este foarte scăzută…În acest caz, ne refacem greu după un eşec, nu îl aşezăm în raionul de amintiri; din contră, urma sa emoţională rămâne dureroasă şi durabilă. Luăm, de exemplu un grup de studenţi veniţi să-şi ia rezultatele de la un examen de absolvire. Eşecul antenează o „reacţie depresivă” imediată la toţi studenţii picaţi. Această reacţie este, desigur, trecătoare… cu excepţia subiecţiilor cu stimă de sine scăzută: revăzându-i ceva mai târziu, constatăm că ea persistă. Acest fenomen se poate explica în trei moduri. Din punct de vedere comportamental, subiecţii cu înaltă stimă de sine se implică mai rapid în noi acţiuni care îi distrag de la eşec şi îi fac să se relativizeze şi să nu se simtă devalorizaţi în ansamblu/per total, de un singur eşec. În fine, din punct de vedere emoţional, subiecţii cu scăzută stimă de sine sunt frecvent dominaţi de emoţiile negative pe care decepţia eşecului, evident, le determină, le alimentează şi le reactivează.
Acelaşi fenomen îl regăsim în cazul criticii. Nimănui nu-i place să fie criticat, dar subiecţii cu scăzută stimă de sine sunt mai sensibili decât ceilalţi la intensitatea şi durata acestei critici. Dacă li se adresează un mesaj negativ, suntem aproape siguri că îi vom auzi spunând că nu au putut dormi timp de mai multe zile! „Pentru mine – declară un pacient – toate criticile sunt adevărate.” Sunt asimilate imediat unei judecăţi sociale şi unei respingeri, mai degraba decât unei informaţii utile, critica declanşează la aceşti subiecţi emoţii de tristeţe şi de confuzie uneori disproporţionate în raport cu mesajul – dar întotdeauna invers proporţionale cu nivelul stimei de sine…
Acolo unde ne doare…
Criticile şi mesajele negative vor fi cu atât mai greu suportate, cu cât ele se referă la domenii investite cu o mare importanta, de catre subiectul cu o scăzută stimă de sine. De exemplu, o tânără mamă care se îndoieşte de ea însăşi şi care nu lucrează, pentru a se dedica in schimb, educării copiilor săi: ea va avea toate şansele de a izbucni în plâns dacă i se vor face reproşuri insistente referitoare la comportamentul progeniturii sale. La fel, o alta, tânară angajată şi foarte dornică de a face o impresie bună, dar impresionată de noul ei job, clachează într-o şedinţă sub remarcile unui patron, a cărui proastă dispoziţie obişnuită nu mai jenează pe nimeni… în afară de ea.
„Avantajele” unei stime de sine scăzute
A fi acceptat de ceilalţi
Este unul dintre obiectivele prioritare ale subiecţilor cu scăzută stimă de sine. Ei folosesc diferite mijloace pentru a-l atinge…
În primul rând, ei sunt pregătiţi să facă multe concesii şi renunţări pentru a fi apreciaţi, evitând astfel să lezeze prea mult interesele altora. Mai mult, în multe cercuri, maniera lor de a se prezenta este mai apreciată decât ”lăudăroşeniile” unui subiect cu înaltă stimă de sine. În fine, atenţia pe care o acordă criticilor le permite să sesizeze mai bine intenţiile celorlalţi: sunt pe fază.
Dacă vă propuneţi să reuşiţi într-un mod competitiv, în care important este să-i învingi pe ceilalţi, o stimă de sine scăzută vă poate ajuta să fiţi acceptat, apreciat şi susţinut de cei care vă înconjoară.
A ţine cont de sfaturile şi de opiniile diferite de cele proprii
Personele cu scăzută stimă de sine ţin mai mult cont de sfaturile care le sunt date. Făcând astfel, ele îşi îmbunătăţesc performanţele. O stimă de sine scăzută poate să fie astfel motorul unei forme de reuşită: graţie modestiei care îi favorizează acceptarea din partea celorlalţi, a ascultării opiniilor diferite de ale sale, care îi ameliorează înţelegerea unei situaţii sau a unei probleme şi a unei munci susţinte pentru a compensa lipsa de încredere în capacităţiile sale.
Dezavantajele unei înalte stime de sine
De la încredere la înfumurare
În general, o stimă de sine ridicată poate fi „închisă” în faţa unor informaţii importante: ştim că persoanele cu înaltă stimă de sine suportă mai bine eşecurile, în parte pentru că ele au tendinţa de a le ,,externaliza’’, adică de a le atribui motivaţiile unor cauze străine de ele însele. Dar, procedând astfel în mod sistematic, ele evită unele reconsiderări, câteodată salutare. Pe de alta parte, nu prea au obiceiul de a invata din propriile greseli si nici din ale celorlalti. Se ştie că cei aflaţi la putere se încojoară de curtezani şi linguşitori, ceea ce îi face ca uneori să piardă contactul cu realitatea.
Stima de sine şi asumarea riscului
Indivizii cu înaltă stimă de sine au, probabil, mai multe şanse să trăiască o viaţă mai fericită, dar ea riscă să fie mai scurtă! Conduitele riscante par într-adevăr asociate frecvent cu o înaltă stimă de sine: multiple studii au arătat că unii dintre subiecţii cu înaltă stimă de sine aveau mai multe autovehicule, conduceau adesea sub influenţa alcoolului, erau adesea amendaţi pentru exces de viteză, etc. Studiile asupra amatorilor de sporturi extreme lipsesc, dar ne putem imagina că riscul pe care şi-l asumă este de asemenea expresia unei înalte stime de sine si al unei nevoi de stimulare („adrenalina”), crescuta in raport cu media indivizilor.
Tipurile stimei de sine
Nivelul stimei de sine (înaltă sau redusa?) nu este suficient pentru a explica ansamblul reacţiilor unui individ. Este necesar să se ţină cont în egală măsură şi de gradul de rezistenţă la evenimentele vieţii cotidiene, căci este adevărat că stima de sine este obiectul unor fluctuaţii.
Cele patru mari tipuri de stimă de sine
| NIVELUL STIMEI DE SINE | ÎNALTĂ | REDUSA |
| STABILITATEA STIMEI DE SINE | ||
| STABILĂ | ÎNALTĂ STIMĂ DE SINE STABILĂ (constanta, entuziasm) | SCĂZUTĂ STIMĂ DE SINE STABILĂ (resemnare) |
| INSTABILĂ | ÎNALTĂ STIMĂ DE SINE INSTABILĂ (vulnerabilitate, oscilanta) | SCĂZUTĂ STIMĂ DE SINE INSTABILĂ (motivare pentru schimbare) |
Stima de sine si tipul de personalitate
Psihologii vorbesc adesea despre introversie şi extraversie. Aceste două dimensiuni ale personalităţii noastre permit şi dezvăluirea unor diferenţe între subiecţii cu înaltă stimă de sine stabilă şi cei cu înaltă stimă de sine instabilă.
Dacă sunteţi extravert/extravertit, sunteţi sensibil la reacţiile anturajului, la elogiile şi criticile celorlalţi, la admiraţia unui colectiv. Vă exprimaţi uşor punctul de vedere sau emoţiile (prototip: politician, afacerist).
Din contră, dacă sunteţi introvert sunteţi preocupat mai mult de lumea dumneavoastră interioară, sunteţi mai puţin sensibil la variaţiile mediului şi la atitudinile anturajului, vă exprimaţi mai puţin emoţiile (prototip: cercetătorul, informaticianul).
Astfel, două persoane cu înaltă stimă de sine se comportă diferit în societate.
Subiectul cu înaltă stimă de sine, extravert se exprimă uşor, apreciază elogiile, reacţionează deschis la critică, poate părea „lăudăros” persoanelor care se exprimă mai puţin în largul lor când e vorba să se pună în valoare.
Subiectul cu înaltă stimă de sine introvert este mai tăcut, pare mai puţin sensibil la elogii. Dacă este contrazis, nu are aerul că se emoţionează imediat, dar ulterior se poate apăra cu vigoare, ceea ce îi va surprinde pe interlocutorii săi, care îl credeau indiferent.
Familia, părinţi şi prietenii – surse ale stimei de sine pentru copii si adolescenti
Cele mai importante cinci domenii în constituirea stimei de sine a copiilor şi adolescenţilor sunt:
- aspectul fizic – „plac altora?”;
- aptitudini sportive – „sunt un om bun (o bună) sportiv (ă)”,” alerg repede?”, „stiu să ma apăr?”;
- popularitatea în grupuri – „mă plac cei din clasa mea, din şcoală, am mulţi prieteni? ”;
- conformismul comportamental – „sunt considerat de către adulţi o persoană competentă, respect regulile sociale: politeţe, disciplină etc.?”;
- reuşită şcolară – „am rezultate bune?”.
Dar nu este suficient ca un anume copil să fie performant în aceste domenii, din punctul său de vedere sau al celorlalţi. A fi primul în clasă nu a fost niciodată o protecţie în faţa unor alte frustrari… De fapt, după cum arată studiile, copiii cu înaltă stimă de sine sunt competenţi în domeniile pe care ei le consideră importante; se mulţumesc cu performanţe mediocre în celelalte.
| SFATURI PENTRU PĂRINŢI (Christophe André si François Lelord) |
| Acordaţi timp ascultării cu atenţie a copilului dvs., precizându-i mai ales importanta gândurilor şi a preocupărilor sale, înainte de a începe să-l liniştiţi. |
| Evitaţi să minimizaţi importanţa îngrijorărilor sale: ,,Hei, dar sunt lucruri mai grave în viaţă: micii africani care mor de foame nu-şi pun genul acesta de întrebări.’’ |
| Încercaţi să-i arătaţi copilului dvs. că îndoielile sale sunt împartaşite si de alţi copii. |
| Nu încercaţi să-l liniştiţi prea repede, imediat ce aţi înţeles problema: ,,A, asta te-a tracasat de luni încoace? Dar nu-i nimic, dragul meu, asta nu are nici o importanţă.’’ |
| Dacă credeţi că puteţi da răspunsuri copilului, încercaţi de la început să-l faceţi să reflecteze si sa caute propriile sale soluţii. |
Deci, părinţi, un sfat: luaţi mereu în serios îndoielile şi plângerile copilului vostru, atunci când se face o evaluare despre sine însuşi!. Merită efortul. Încă de la început, deschizând dialogul cu el însuşi pe acest subiect, arătându-i interesul şi ascultându-i toate îndoielile, îl faceţi să folosească mai târziu, când va fi adult, ceea ce se numeşte ,,susţinere socială’’: să vorbească apropiaţilor despre dificultăţile sale, pentru a primi în schimb informaţii sau emoţii pozitive. Vom vedea mai departe cât de important este rolul pe care-l joacă această susţinere pentru stima de sine. Mai mult, graţie sfaturilor şi experienţelor voastre, îl ajutaţi să-şi relativizeze neliniştile.
Dinamica stimei de sine în funcţie de vârstă
Pentru un copil, există patru surse principale de judecăţi semnificative, (copiii din clasa lui sau chiar din şcoală), prietenii apropiaţi, parintii si profesorii. Când ,,funcţionează’’ împreună, aceste patru surse de „aprovizionare” permit plenitudinea şi soliditatea stimei de sine. Dacă una sau alta este deficitară, celelalte o pot suplini: suportă mai bine o neînţelegere cu o profesoară, dacă se ştie apreciat de parinţii şi prietenii săi.
Totuşi, cele patru surse de evaluare constituie totodata si patru surse de presiune din partea a patru roluri sociale pe care copilul trebuie să le joace daca ţine la stima sa de sine: să fie un bun fiu sau o fiică, un bun elev sau o bună elevă, un bun coleg sau o bună colegă de clasă, un bun prieten sau o bună prietenă. Altfel spus, trebuie să depună de patru ori mai mult efort pentru a-şi păstra o bună imagine socială!
La copiii foarte mici, părerea care are cea mai mare greutate este cea a părinţilor. Apoi, pe parcursul dezvoltării, importanţi sunt prietenii. Între trei şi şase ani, se constată o veritabilă explozie cantitativă şi calitativă a reţelei relaţionale a copilului. Această perioadă, comparată de unii cu o ,,mică adolescentă’’ (conduite de opoziţie, rolul important al prietenilor, primele ieşiri de sub autoritatea parentală) etc. Este de fapt o periodă cheie pentru construirea stimei de sine, în special în dimensiunea sa socială, întrucât copilul se arată preocupat de popularitatea sa.
Importanţa corespunzătoare acestor diferite surse de întărire a stimei de sine variază în funcţie de vârstă.
| FAMILIA | ŞCOALA |
| Mediu non-competitiv | Mediu competitiv |
| Interlocutori cunoscuţi | Interlocutori necunoscuţi (la început) |
| Centrată pe copil | Centrată pe grup |
| Crescută personalizare a instrucţiunilor adresate copilului | Scăzută personalizare (la început) a instrucţiunilor adresate copilului |
| Posibilităţi de regresii (repararea stimei de sine prin maternaj) | Puţine posibilităţi de regresii (chiar dacă rolul şcolii maternale este în principiu acesta) |
Impactul şcolarizării asupra stimei de sine
Dar părinţii nu sunt complet lăsaţi „pe tuşă”. Chiar dacă nu rămân cei mai importanţi furnizori de iubire, părerile lor contează încă cel mai mult în domeniile conformismului comportamental şi al reuşitei şcolare. În schimb, părerea prietenilor este considerată capitală în ceea ce priveşte aspectul fizic aptitudinile sportive şi popularitatea. De unde şi dificultatea părinţilor de a-i asigura pe copii în aceste trei domenii: ,,Dar, mami, tu nu-ţi dai seama!” sau „Tată, nu înţelegi nimic!”
În adolescenţă, schimbarea care face să scadă ponderea părinţilor ca furnizori principali ai stimei de sine se accentuează progresiv, în favoarea persoanelor exterioare cercului familial. Totuşi, impactul aprobării parentale rămâne foarte mare şi nu începe să se diminueze cu adevărat decât atunci când tânărul părăseşte familia. O anchetă a ”Comitetului francez de educaţie pentru sănătate”, realizeată pe 4000 de adolescenţi, a arătat că părinţii nu sunt atât de prost plasaţi, ca interlocutori pentru discuţii.
Influenţa mediului şcolar asupra stimei de sine
În mod global, sistemele şcolare competitive îmbunătăţesc stima de sine a subiecţilor la care aceasta este deja înaltă şi o înrăutăţesc pe a celorlalţi. Invers, sistemele non-competitive, valorizează relativ mai puţin stima de sine a elevilor buni, dar o îmbunătăţesc pe a celor slabi. Este foarte logic că, în sisteme non-competitive, reuşitele nu sunt excesiv valorizate, iar eşecurile nu sunt aspru sancţionate sau prea evidenţiate. Astfel, subiecţii cu stimă de sine scăzută se simt mai puţin ameninţaţi de o ambianţă de întrecere, care am văzut că este favorabilă subiecţilor cu înaltă stimă de sine şi pe care aceştia din urmă o trăiesc cu calm sau cu tensiune.
Oare, pentru un elev, repetarea clasei are incidente asupra valorii pe care şi-o atribuie? Ne-am putea teme că da. Dar studiile care s-au făcut pe această temă par a indica faptul că nu e aşa – fără îndoială pentru că, repetând clasa, aceşti elevi întâmpină mai puţine dificultăţi.
,,Noile şcoli’’ (,,La Source’’, ,,La aprairie’’, ,,Decroly’’etc.) au înflorit în Franţa în anii ’70, ca urmare a mişcării generaţiei ’68 şi după exemplul din Summerhill şi Mircea Britanie. Ele insistă pe absenţa sistemului de încurajare a competiţiei (note, premii etc.), multitudinea activităţilor care oferă fiecărui copil posibilitatea de a străluci în cel puţin un domeniu, absenţa raporturilor de constângere şi de ierarhizare.
Raportul dintre reuşită/performanta şi stima de sine
Stima de sine este, încă pentru cercetători, un vast şantier de unde nu merge nici o teorie generală. Abordările sunt variate şi abundente şi nu este uşor să te orientezi printre ele. Scurta călătorie printre patru din cele mai importante teorii actualmente în vigoare, pe care v-o propunem, nu are alt scop decât acela de a vă ajuta în această orientare.
Să ştii să îţi administrezi aspiraţiile
William James (1842-1910), unul dintre fondatorii psihologiei ştiinţifice moderne, se afla „in prima linie” a celor care au studiat stima de sine. Acest medic şi filozof american a fost frapat de absenţa legături directe dintre calităţiile obiective ale unei persoane şi nivelul de satisfacţie pe care aceasta o are faţă de sine: „Astfel, scria el, un om cu capacitaţi extrem de limitate poate fi dotat cu o suficienţă de neclintit, în timp ce altul, deşi asigurat că a reuşit în viaţă şi se bucură de o apreciere universală, va fi atins de o neâncredere incurabilă în propriile sale capacităţi”.
Foarte logic, el a tras concluzia că satisfacţia sau nemulţumirea de sine nu depinde doar de reuşitele noastre, ci şi de criteriile după care le judecăm, ceea ce a rezumat în ecuaţia următoare :
Stima de sine =
Astfel spus, cu cât obţinem mai multe reuşite, cu atât creşte stima de sine …cu condiţia totodată ca pretenţiile noastre să nu fie prea mari. Să luăm un exemplu. Aţi fost admis la bac cu menţiunea „suficient de bine ”. Este, deci, un „succes”. Cum v-aţi dorit înainte de toate să nu fiţi respins, rezultatul vă satisface pe deplin. Dar acelaşi rezultat vă va decepţiona cumplit dacă, pretenţiile dvs. fiind mai ridicate, v-aţi fi aşteptat să obtineţi „foarte bine”. Într-un caz, stima de sine creşte ; în celălalt, ea se diminuează.
Pretenţiile ridicate pot constitui, deci, o frână pentru o bună stimă de sine. Ernest Hemingway, laureat al premiului Nobel pentru literatură, în seara faimei sale, a declarat, puţin înainte de a se sinucide: „Important nu este ceea ce am scris, ci ceea ce aş fi putut scrie.” În acest fel se explică unele insatisfacţii paradoxale ale unor indivizi dotaţi sau „răsfăţaţi” de viaţă. De asemenea şi suferinţele unora dintre pacienţii cabinetelor psihologice: mulţi timizi, de exemplu, au o viziune perfecţionistă despre ceea ce trebuie să fie performanţelor lor sociale („trebuie să plac tuturor, să nu contrariez pe nimeni, să am mereu răspuns la tot, replică, etc.”), ceea ce ţine mereu sub presiune, stima de sine.
Dimpotriva, starea de confort psihic a persoanelor care trăiesc în condiţii care altora le-ar părea prea puţin favorabile, provine, fără îndoială, şi din capacitatea lor de a fi mulţumite cu ceea ce au. Fericirea este adesea o chestiune de perspectivă personală. Şi este întotdeauna corelată cu stima de sine: cu cât este mai bună aceasta din urmă, cu atât se va declara subiectul mai mulţumit de viaţa sa.
Asumarea riscului şi stima de sine
Se pot compara strategiile pe care le aplicăm atunci când ne investim banii şi cele pe care le folosim pentru a ne dezvolta stima de sine? Unii teoreticienii şi-au pus această întrebare. Pentru ei, cantitatea de iubire primită în primi lor ani de viaţă constituie un fel de capital pe care îl vor administra ulterior.
„Marii investitori”, care dispun de un important capital de demarare, îşi depun banii în acele plasamente care implică şi un anumit nivel de risc, dar care pot genera şi multiple beneficii – de exemplu, acţiunile bursiere. Deşi mult prea puţin realişti, ei sfârşesc prin a câştiga şi a depozita din ce în ce mai mulţi bani. Ei nu se tem să piardă în unele plasamente, pentru că în orice caz le va rămâne suficient în altă parte.
Nefiind niciodată într-adevăr bogaţi, „micilor economişti” le e teamă ca, printr-un risc nechibzuit, să nu piardă şi puţinul pe care îl au. Ei investesc deci cu prudenţă, şi mai degrabă în plasamente sigure, ca livretele caselor de economii. Din această cauză, câştigurile lor sunt pe măsura riscului – mai puţin ridicat.
Aplicat la stima de sine, acest model „financiar” permite în special să înţelegem de ce strategiile folosite de subiecţii cu înaltă stimă de sine diferă de cele ale subiecţiilor cu o scăzută stimă de sine. Primii, au o atitudine ofensivă faţă de existenţă: ei îşi asumă mai mult riscuri şi au mai multe iniţiative, din care extrag mai multe beneficii pentru stima lor de sine. În ceea ce-i priveşte pe cei din cea de-a doua categorie, sunt mai precauţi şi mai prudenţi: ei se arată reticenţi în asumarea riscurilor şi o fac doar în mediile securizante şi previzibile, ceea ce le furnizează mai puţine ocazii de a-şi spori stima de sine.
Modelul financiar al stimei de sine
- stima de sine trebuie să fie în mod regulat „reinvestită” pentru a nu se „devaloriza”;
- „câştigurile” sunt la înălţimea „riscurilor” asumate;
- cu cât este mai mare „capitalul de pornire”, cu atât e mai uşor sa ne asumam riscuri.
In concluzie, „nealimentată” prin iniţiative personale si prin reusite mici dar repetate, stima de sine va sfârşi prin a se reduce, a se fragiliza.
Influenţa criticilor asupra stimei de sine
Suntem tentaţi câteodată să ne convingem că părerea celorlalţi nu ne afectează; dar, sincer, critica ne lasă chiar atât de indiferenţi? Nu, bineânţeles. Indiferent din partea cui vine şi oricât ar fi de neansemnat, cel mai mic comentariu negativ la adresa noastră antrenează imediat o reacţie emoţională dureroasă.
Acestă judecată o resimţim într-o prima faza. Doar într-un al doilea moment ne detaşăm de ea printr-un proces intelectual, fie pentru a o critica la randul nostru („nu, daca ma gandesc mai bine, nu sunt de acord ”), fie pentru a-i atenua importanţa, detasandu-ne de interlocutor („nu-mi pasă nici de părerea lui/ei”). În funcţie de felul de a fi al individului, acest travaliu este mai mult sau mai puţin uşor: pentru unii, care au în general o foarte înaltă stimă de sine, critica nu reprezintă decât o neplăcere trecătoare; pentru alţii, ea provoacă adesea o veritabilă prăbuşire.
Critica ne afectează întotdeauna, de asemenea şi aprobarea – iar acesta este un lucru bun. Oricare ar fi nivelul stimei noastre de sine , aprobarea socială ne face bine; doar durata efectului său este variabilă: beneficiile pe care le putem extrage dintr-un mesaj pozitiv sunt probabil mai labile dacă ne apreciem prea puţin, în măsura în care reâncepem mai rapid să ne îndoim de noi înşine.
Estimometru sau sociometru?
Plecând de la aceste constatări , uni cercetători nu au ezitat să afirme că stima de sine este un „sociometru”. Aşa cum barometrul măsoară presiunea atmosferică si ne previne cu privire la riscul de a se produce o furtună sau asupra şanselor de timp frumos, stima de sine ar fi o dovadă a percepţiei instinctive pe care o avem despre popularitatea noastră: suntem mulţumiţi de noi insine pentru că, într-un fel sau altul, ne simţim apreciaţi; invers, stima noastra de sine scade atunci când nu ne mai simţim socialmente apreciaţi.
Stima de sine ca instrument sociometric
Stima de sine este mult mai sensibilă la respingerea socială decât la acceptare. Cum spunea unul dintre subiecti: „Stima mea de sine ? Câştigă un punct când primesc un compliment dar pierde zece dacă sunt criticat”. Un altul ne povesteşte: ”Faptul că mă simt acceptat de un grup nu mă linişteşte decât pe moment; dar nu se compară cu prăbuşirea pe care o simt, ori de câte ori am impresia că am fost dat la o parte.
De exemplu, îmi face plăcere să fiu invitat la o petrecere. Această plăcere este măsurată şi nu se compară cu tristeţea pe care o resimt când are loc o petrecere la care nu sunt chemat. De ce? Probabil că am nevoie să cred că sunt iubit tot timpul şi că sunt indispensabil.”
- tot ceea ce creşte acceptarea socială creşte (puţin) şi stima de sine;
- tot ceea ce diminuează acceptarea sociala diminuează (mult) şi stima de sine.
Acest lucru este demonstrat de o experienţă. Câţiva voluntari au fost supuşi unei activitati pe care trebuia să o realizeze fie în grup, fie individual. Unii au fost făcuţi să creadă că această alegere exprimă o voinţă colectivă („ Aţi fost ales de membrii grupului pentru a lucra cu ei, sau aţi fost refuzaţi de membrii grupului, deci veţi lucra singur”); altora li s-a anunţat că alegerea este aleatorie („a avut loc o tragere la sorţi; unii vor lucra în grup, alţii singuri”).
Rezultat: se constată că stima de sine a subiecţiilor nu este prea mult afectată dacă alegerea, pozitivă sau negativă este prezentată ca rol al hazardului; din contră dacă alegerea pare a emana din grup, faptul de a fi ales nu creşte decât foarte moderat stima de sine, în timp ce faptul de a fi respins o alternează grav.
Mituri cu privire la stima de sine la adolescenti
Cercetările psihologilor spulberă miturile legate de stima de sine ridicata în timpul consumului de alcool şi de droguri, al comportamentului sexual neadecvat şi al agresivităţii.
Cercetările nu susţin ideea că adolescenţii cu stimă de sine scăzută sunt predispuşi să aibă o activitate sexuală precoce sau să se implice in mai multe relaţii sexuale. Experienţe sexuale negative şi sarcini nedorite apar la cei cu stima de sine scăzută, dar nu se ştie exact care este cauza şi care este efectul. Stima de sine scăzută pare să nu coreleze nici cu consumul de droguri, de alcool şi de tutun la adolescenţi. Studiile nu sunt consistente, unele susţin că stima de sine ridicată corelează cu consumul frecvent de alcool, iar alte studii susţin contrariul.
Un studiu din 1997 pare să găsească totuşi o corelaţie slabă, scăderea motivaţiei pentru o anumita activitate duce la scăderea stimei de sine, ceea ce duce la consum de marihuana. Interpretarea acestor rezultate este complicată, mai ales că unii oameni consumă droguri din curiozitate sau pentru propria distracţie, nu doar pentru a uita de probleme.
Mult timp, psihologii au crezut că stima de sine scăzută este una dintre cauzele agresivităţii, până în 1996 când, în urma analizei unor studii, Baumeister a ajuns la concluzia că iniţiatorii agresiunii au imagini favorabile despre ei sau chiar se supraevaluează. Copiii care sunt cruzi cu ceilalţi copii sunt mai puţin anxioşi şi mai siguri pe ei, decât ceilalţi copii, lucru care este valabil şi în cazul adulţilor.
Creşterea stimei de sine nu ar rezolva problema consumului de droguri, problemele sexuale la adolescenţi sau agresiunile, însă poate ar face oamenii mai fericiţi. Persoanele cu o stimă de sine ridicată sunt mai fericite şi mai puţin depresive decât celelalte. O corelaţie puternică nu ne îndreptăţeşte să spunem că stima de sine ridicată te face fericit. Este posibil ca fericirea, tendinţa temperamentală sau buna dispoziţie, să crească stima de sine. Aşadar ce ar trebui să facă părinţii, profesorii şi terapeuţii? Să caute cu orice preţ să crească stima de sine? Studiile arată că aceasta ar putea avea efecte pozitive: cei cu stima de sine crescută sunt mai perseverenţi în cazul eşecului, iar uneori se comportă mai bine în situaţiile sociale.
De asemenea, o imagine de sine negativă creşte riscul pentru tulburările de comportament alimentar (în special bulimie). Însă exacerbarea stimei de sine i-ar putea face pe oameni să ceară un tratament preferenţial şi să-i exploateze pe ceilalţi, deci ar fi şi costuri sociale imprevizibile.
