Tudor Vladimirescu a fost conducătorul Revoluției de la 1821, mişcare care avea ca scop eliberarea popoarelor creştine de sub dominaţia Otomană.
Tudor Vladimirescu se trage dintr-o familie care de două generaţii se lupta să facă avere şi să se ridice peste condiţia în care se născuse. El s-a născut în anul 1780 în comuna Vladimir, judeţul Gorj, părinţii lui fiind Constantin şi Ioana. Ajutat fiind de preotul Pîrvu Cihoiu, a învăţat să scrie şi să citească. La vârsta de doisprezece ani a fost trimis la Craiova, intrând în serviciul boierului Ioan Glogoveanu acesta a învăţat carte şi limba greacă. Ajuns la vârsta de optsprezece ani, a părăsit casa boierului şi a intrat între panduri, după obiceiul judeţului în care se născuse.
În timpul primei domnii a lui Constantin Ipsilanti, Tudor a fost ridicat la rangul de mare comis, iar în a doua domnie a fost numit vătaf de plai la Cloşani. A îndeplinit această funcţie din 1806 până în 1811. În 1820, Tudor izbuteşte din nou, cu sprijinul consulului rus, să obţină vătăşia plaiului Cloşani. În viaţa civilă, Tudor se ocupă cu comerţul şi cu arendăşia de moşie. El exportă vite, cereale în Ardeal şi Ţara Ungurească. Acesta avea şi o cârciumă, la 6 km de Balta, făcută pe moşia sătenilor din Balta.
În timpul ocupaţiei militare din 1789-1790, austriecii organizaseră în Oltenia cete de voluntari numite „panduri”. Vladimirescu, care ajunsese să comande aproape totalitatea pandurilor, s-a distins în luptele de la Rahova, Negotin şi Fetislam. Pentru actele sale de bravură a fost înaintat locotenent şi decorat cu ordinul „Sf. Vladimir” cu spade, iar împăratul i-a trimis un inel cu iniţialele sale. În aceste lupte Tudor a obţinut reputaţia de viteaz şi a dobândit experienţa militară care avea să surprindă aşa de mult lumea în 1821. După pacea de la Bucureşti, corpul pandurilor avea să fie dizolvat de vodă Caragea.
Toţi contemporanii care l-au cunoscut au relevat caracterul său sumbru. Vorba lui era scurtă, răstită şi poruncitoare. Acesta personifica spiritul revoluţionar al clasei mijlocii. Ţinuta lui era impunătoare, având un aer de comandant.
Eteria (sau Societatea prietenilor) era o societate secretă, înfiinţată în 1814, la Odessa, de trei negustori greci: Nikólaos Skúfas, Tănase Ţakalov şi Emanoil Xánthos. Scopul, ca şi naţionalitatea primilor membri ai societăţii, era la început pur grecesc: eliberarea acestui popor de sub dominaţia otomană. Pentru a câştiga sprijinul şi cooperarea celorlalte popoare creştine supuse Porţii, Societatea şi-a lărgit programul, propunându-şi să realizeze uniunea armată a tuturor creştinilor din Turcia europeană. Alexandru Ipsilanti a fost ales în funcţia de conducător al eteriei datorită calităţilor sale de general în armata rusă şi de ajutor al ţarului
Tudor avea sarcina de a a-i înarma pe olteni şi de a-l ajuta pe Alexandru Ipsilanti să treacă Dunărea pentru a ajunge în Grecia. Conducătorii Eteriei erau perfect conştienţi că numai prin propriile lor mijloace, popoarele creştine, chiar unite într-un efort comun, nu puteau răsturna Imperiul Otoman. Succesul revoluţiei depindea de intervenţia armatelor ruse.
La 15 ianuarie s-a constituit un comitet de oblăduire, care i-a poruncit lui Tudor să-l ajute pe Ipsilanti. Astfel, acesta a pornit cu însărcinarea comitetului, scopul acestei acţiuni fiind răsturnarea stăpânirii otomane şi cucerirea independenţei ţării. Dar programul lui nu se limita doar la cucerirea independenţei, ci mergea până la revendicări sociale, cum ar fi egalitatea tuturor în faţa legii şi abolirea privilegiilor boiereşti.
Proclamaţia lui Tudor se adresa tuturor locuitorilor ţării, fără deosebire de naţionalitate, limbă şi religie şi era îndreptată împotriva tuturor asupritorilor. Pentru el toţi boierii erau tirani, averea tuturor era rău agonisită şi de aceea toate averile boiereşti şi bisericeşti trebuiau confiscate. Această proclamaţie a fost în realitate o declaraţie de război a ţăranilor împotriva stăpânirii boierilor.
Tudor a intrat în Bucureşti la 21 martie, în fruntea unei armate de trei mii de panduri şi o mie cinci sute de arnăuţi. La stânga lui mergea un preot cu crucea în mână iar la dreapta Dimitrie Macedonski, comandantul arnăuţilor. Tudor a trecut peste voinţa boierilor şi a intrat în Bucureşti, înaintea lui Alexandru Ipsilanti. Dar a doua zi după sosirea lui Ipsilanti, trupele lui Vladimirescu s-au retras la Cotroceni. El însuşi, împreună cu o mână de oameni, a rămas la Bucureşti până la 31 martie/ 12 aprilie, după care s-a mutat la Cotroceni.
Grija lui Tudor de a menaja pe boieri, cu toate sentimentele de ură pe care le nutrea împotriva lor, nu avea decât o singură explicaţie: el îşi dorea să ajungă domn cu aprobarea boierilor, cei care aveau dreptul să aleagă domnul. Dar nădejdile puse în boieri şi în intervenţia Rusiei s-au năruit rând pe rând. Ţarul i-a autorizat pe turci să reprime revolta şi aceştia au intrat în ţară. Atunci Tudor s-a proclamat domn.
În cele două luni de zile cât a domnit la Bucureşti, Tudor a încercat să facă ceva şi pentru ţărănimea căreia îi promisese eliberarea de sub stăpânirea boierilor. Pe de-o parte a încercat să pună capăt abuzurilor administrative şi judecătoreşti, pe de altă parte a intrat în tratative oficiale cu turcii de îndată ce şi-a dat seama că mişcarea eteristă nu mai avea susţinerea Rusiei. Acesta era de altfel singurul mijloc de a scăpa ţara de primejdia unei ocupaţii turceşti.
Tudor Vladimirescu a stat la Cotroceni până la 15/27 mai. De aici a plecat cu toată oştirea în amurgul aceleiaşi zilei. Când a ajuns la Goleşti, şi-a aşezat armata în poziţie de luptă. Iordache, unul dintre căpitanii lui Nicolae Ipsilanti l-a invitat să cadă la pace, dar Tudor a promis să rămână credincios Eteriei şi să-i atace pe turci. Planul a fost dat peste cap când un curier trimis de Tudor, de la Goleşti, i-a dovedit lui Iordache că scena împăcării avea în spate intenţia lui de a face cauză comună cu turcii pentru ai alunga pe Ipsilanti şi pe aderenţii lui din ţară.
Planul concentrat între turci şi Tudor era ca acesta, înaintând spre Câmpulung, să cadă fără de veste peste corpul puţin numeros al lui Nicolae Ipsilanti şi apoi să taie retragerea eteriştilor spre munţi. În acelaşi timp, corpul principal al lui Alexandru Ipsilanti avea să fie atacat din faţă de turci. Refuzul căpitanilor de panduri de a-şi urma şeful în politica în care acesta se angajase a dus la ruptura dintre oştire şi comandantul ei.
În dimineaţa zilei de 21 mai, ieşind în faţa lagărului, Tudor a fost imediat înconjurat de căpitanii săi. Căpitanul Iordache ieşi atunci în faţa taberei şi arătă căpitanilor şi pandurilor scrisorile lui Tudor, spunându-le că vroia să-i dea pe mâinile turcilor ca să-i omoare pe toţi. Aceştia au fost nemulţumiţi de atitudinea lui Tudor şi nu l-au mai vrut căpitan. Atunci Iordache, i-a cerut armele şi l-a trimis pe acesta la Mitropolia de la Târgovişte unde noaptea a fost omorât pe malul iazului ce curge pe lângă oraş, iar trupul a fost aruncat într-un puţ de lângă grădina Geartol.
