Este cel mai important muzician român din toate timpurile. A fost violonist, pianist, dirijor şi profesor, dar mai presus de orice George Enescu a fost un compozitor de geniu. Iar talentul ieşit din comun şi succesul nu i-au afectat niciodată modestia. A luptat din răsputeri ca să promoveze peste hotare muzica românească şi artiştii ei, folosind propriile resurse financiare ca să sprijine tinerii compozitori. Un lucru nu a reuşit totuşi: să renunţe la femeia pe care a iubit-o nebuneşte, dar care n-a clipit când a decis să-l abandoneze în mâinile unor străini atunci când boala l-a ţintuit la pat. Viaţa lui George Enescu a fost închinată marilor lui iubiri: muzica şi Maruca Cantacuzino
Plictisit de copilărie, fascinat de muzică
George Enescu s-a născut în luna lui cuptor, în 1881, într-un sat din Botoşani. A fost al optulea copil al familiei, dar primul care a supravieţuit copilăriei. Poate şi de asta părinţii au fost extrem de atenţi la dorinţele lui, oferindu-i posibilitatea de a-şi duce geniul la un alt nivel.
Pentru că da, a fost evident încă din primii ani de viaţă că George Enescu era un copil genial. Detesta jocurile şi jucăriile vremii şi adora să înveţe. La 4 ani ştia deja să scrie şi să citească, dar şi să facă calcule.
„Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor şi chiar destul de conştiincios. La 4 ani ştiam să citesc, să scriu, să adun şi să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învăţătura şi aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simţământul că pierd timpul; fugeam de zgomot şi de vulgaritate, iar mai mult decât orice simţeam un fel de spaimă înnăscută în faţa vieţii. Ciudat copil, nu?” – Bernard Gavoty – Amintirile lui George Enescu
Iubirea pentru muzică s-a declanşat în jurul vârstei de 3 ani, când micul Enescu a auzit cântând un taraf de lăutari. Impactul acelor melodii a fost atât de puternic încât a doua zi, Jurjac – numele de alint dat de guvernanta sa, o franţuzoaică ce a avut un impact puternic asupra educaţiei sale – şi-a construit prima vioară – o bucată de lemn pe care a întins un fir de aţă şi cu care încerca să imite sunetele pe care le auzise cu o seară înainte. Nu era suficient însă, aşa că încerca să înlocuiască sunetele naiului prin fluierat, iar ţambalul era simulat cu ajutorul a 2 beţişoare. Era prima lui orchestră.
Părinţii înţeleg pasiunea lui George Enescu pentru muzică, dar încă nu aşa cum îşi dorea el. Aşa se face că la 4 ani, când îi dăruiesc o vioară de jucărie, mică şi cu 3 coarde, aceasta ajunge direct în foc. În loc să se supere, aceştia înţeleg că pentru micul Jurjac muzica nu e o joacă, aşa că îi cumpără până la urmă vioara reală pe care şi-o dorea. George Enescu începe să reproducă după ureche, cu un singur deget şi pe o singură coardă, melodiile auzite prin sat.
După ce i-a cântat tatălui său Valurile Dunării, acesta a decis să-l ducă la primele lecţii de vioară, cu un lăutar poreclit Lae Chioru.
Tot tatăl a fost cel care a realizat repede că micul geniu are nevoie de îndrumare mai bună, după ce acesta compusese deja prima sa piesă pentru vioară şi pian, Ţara Românească. L-a dus la Iaşi, ca să fie văzut de Rectorul de atunci al Conservatorului, Eduard Caudella. 5 ani avea George Enescu pe atunci, dar era la fel de sigur pe el ca atunci când aruncase vioara de jucărie în foc. Aşa că atunci când Caudella i-a cerut să cânte, micul Jurjac i-a cerut acestuia să cânte primul, ca să vadă ce ştie.
Fără aroganţa muzicianului consacrat, Caudella a înţeles că are de-a face cu un talent extraordinar. I-a spus tatălui să îl ducă să înveţe notele şi apoi să revină la el. S-au întors când George Enescu avea 7 ani, iar verdictul lui Caudella a fost clar – copilul este un geniu şi trebuie să studieze într-un loc care să îl sprijine pe măsura talentului său, la Conservatorul de la Viena.
Viena şi Paris, locurile în care geniul şi-a găsit drumul
În 1888 George Enescu a ajuns la Viena, unde a început să ia lecţii de la cei mai titraţi profesori ai vremii. Tot atunci şi-a întărit sentimentul că, pentru el, compoziţia este viaţa.
„De îndată ce am avut la dispoziţie un pian, am început să compun. (…) Am schimbat cu o adâncă bucurie instrumentul monodic pe care cântasem până atunci cu un instrument polifonic; după ce nu putusem face altceva decât să execut nişte melodii fără cel mai mic acompaniament, ce bine era să mă desfăşor acum în acorduri! (…) Şi – fără să mai stau pe gânduri – am început să compun.” – Bernard Gavoty – Amintirile lui George Enescu
La 12 ani George Enescu absolvea cursurile Conservatorului din Viena, iar profesorul de vioară îi recomanda lui Costache Enescu să-l trimită la Conservatorul din Paris, unde avea să-şi perfecţioneze tehnica la vioară, dar mai ales să ia contact cu compozitori celebri ai acelei perioade.
Au urmat alţi 4 ani de studii intense şi primele compoziţii care aveau să-i aducă recunoaşterea, la nici 16 ani împliniţi – cele 4 simfonii de şcoală. Deşi era premiat la concursurile pentru vioară şi chiar a înfiinţat şi condus 2 grupuri de muzică instrumentală, Enescu visa doar compoziţie.
„Eram beat de muzică şi nu de performanţe la instrument. Nu visam decât să compun, să compun şi iar să compun. (…) Evocând timpurile acelea fericite, zâmbesc şi eu. Cert, pentru a-mi deprinde pana şi a-mi exersa spiritul, scriam mult – este adevărat – dar pot să afirm că totul venea, totuşi, din inimă.„– Bernard Gavoty – Amintirile lui George Enescu
O viaţă închinată muzicii şi artiştilor talentaţi
Avea 16 ani şi jumătate când şi-a făcut debutul în calitate de compozitor, tot la Paris, cu suita simfonică Poema Română. …
Enescu nu se regăsea însă la Paris, aşa că după finalizarea studiilor revine în ţară, dar la Bucureşti. Începe să dea lecţii şi recitaluri de vioară şi devine un obişnuit al Castelului Peleş, unde era chemat constant de Regina Elisabeta a României. Prinţesa Martha Bibescu era şi ea o susţinătoare înfocată a tânărului compozitor, iar această perioadă este cea în care Enescu compune cele mai cunoscute opere ale sale: cele 2 Rapsodii Române, Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major şi Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13.
În timpul Primului Război Mondial Enescu merge şi susţine concerte pentru răniţii aflaţi în spitale şi în aceeaşi perioadă începe organizarea, din fonduri personale, a unui concurs de compoziţie ce le oferea câştigătorilor sume importante de bani, dar şi posibilitatea să-şi vadă lucrările în concerte. Tot el a fost cel care a fondat Societatea Compozitorilor Români din Bucureşti, continuând în acelaşi timp turneele internaţionale în care performa ca violonist sau dirijor.
Compoziţia rămâne parte importantă din viaţa sa, la Oedip lucrând mai bine de 10 ani. În tot acest timp a finalizat alte lucrări simfonice şi camerale, considerate reprezentative pentru stilul matur al lui Enescu. Printre acestea se numără Simfonia nr. 2 în La major, op. 17, Suita pentru orchestră nr. 2 în Do major, op. 20 şi Cvartetul de coarde în Mi bemol major, op. 22.
Compozitorului român îi plăcea să sprijine tinerii artişti în toate formele posibile, aşa că a predat la şcoli de muzică din Paris, Siena, Illinois, New York, Brighton, Cambridge, Massachussets şi Fontainbleau. Yehudi Menuhin, Christian Ferras şi Ida Haendel sunt doar 3 dintre cei mai cunoscuţi violonişti ai lumii care au trecut prin mâinile lui George Enescu.
Iubirea care i-a pârjolit sufletul
Suflet sensibil şi modest, George Enescu a iubit cu la fel de multă pasiune precum a simţit şi faţă de muzică. Dragostea nu alege însă cerebral, iar femeia pe care Enescu a adorat-o i-a transformat viaţa în coşmar.
Enescu a cunoscut-o pe Maria Cantacuzino la Sinaia, unde era invitat să cânte. Pentru cea cunoscută drept prinţesa Maruca faptul că era căsătorită nu a reprezentat un impediment, aşa că a căutat orice pretext pentru a-i fi alături tânărului compozitor.
Acesta a devenit un invitat obişnuit al seratelor susţinute de Maruca, iar inima a început să-i bată şi lui tot mai puternic cu fiecare întâlnire.
„Eu, când iubesc ceva, se gravează aici… Vreau să spun pentru toată viaţa, aici… În inimă!„– George Enescu
Au început să se vadă tot mai des, însă problemele au apărut încă dinainte să devină un cuplu oficial. Plecările lui dese în străinătate şi gelozia cumplită a tinerei au dus la o relaţie plină de acuzaţii şi despărţiri.
La scurt timp după ce Maruca a rămas văduvă, când nimic nu-i mai oprea să-şi asume relaţia, prinţesa l-a înşelat cu filosoful Nae Ionescu. Mai bine de 7 ani a pendulat aceasta între Enescu şi Ionescu, ultimul părăsind-o în cele din urmă pentru o altă femeie, lucru ce a aruncat-o pe Maruca într-o depresie cruntă. A încercat chiar să îşi ia viaţa nefiind, dealtfel, la prima tentativă de suicid.
Enescu a fost cel care a scos-o din ghearele morţii, ducând-o la un sanatoriu pentru boli psihice din apropierea Vienei. Imediat după ieşirea ei din sanatoriu cei 2 s-au căsătorit, la aproape 3 decenii de când se cunoscuseră, iar compozitorul a început o altă luptă – aceea de a-i oferi Marucăi luxul pe care şi-l dorea şi îl pretindea. Muncea enorm ca să poată câştiga suficient pentru mofturile soţiei, dar aceasta reuşea să cheltuie mereu prea mult şi prea repede dând naştere unor certuri monstruoase, care au devenit rapid o obişnuinţă.
În 1946 cei 2 s-au stabilit definitiv la Paris, iar Enescu a continuat să lucreze enorm ca să îi păstreze soţiei stilul de viaţă obişnuit. Pentru Maruca nimic nu era însă de ajuns şi nu a redus pretenţiile nici după ce boala a pus stăpânire pe compozitor. Un accident vascular l-a lăsat paralizat pe Enescu pe jumătate din corp, moment în care soţia s-a descotorosit de el, ducându-l la un hotel. Proprietarul acestuia, român şi el, a fost cel care s-a ocupat de maestru până la finalul vieţii acestuia, pe 9 mai 1955.
