Zilot Românul (pseudonimul lui Ştefan Ioan Fănuţă) a fost un jurist, poet şi cronicar român. A scris istorii în versuri şi în proză ale Ţării Româneşti din timpul lui Constantin Hangerli (1796) până la Răscoala lui Tudor din 1821. Prima parte, intitulată „Domnia lui Constandin vodă Hangerliul” a terminat-o în 1800, la o „copilărească vârstă”. Alte lucrări mai de seamă ale sale au fost o cronică în versuri despre „Anul 1848” şi un poem alegoric numit „Dăsluşire”.
Crezul său ca istoric şi l-a exprimat într-o poezie celebră, intitulată chiar „Definiţia istoricului”:
„Istoric sunt, n-am frate,
N-am rudă, n-am vecin:
Stăpân am p-adevărul,
Lui cată să mă-nchin!”
Cronicile sale au fost publicate întâi de B. P. Hasdeu (1884), apoi de Gr. Tocilescu (1885 – 1891) şi de G. T. Kirileanu (1942). O ediţie mai recentă a apărut în 1996 cu studiu introductiv, note, comentarii şi indici de Marcel Dumitru Ciucă, cel căruia îi revine meritul de a arunca, prin cercetările sale, o nouă lumină asupra personalităţii lui Zilot Românul.
Identitatea reală a lui Zilot Românul
Multă vreme identitatea adevărată a lui Zilot Românul a rămas necunoscută, fapt care a lăsat să se întrevadă prea puţine despre viaţa acestui scriitor. B. P. Hasdeu remarca: „Cine au fost autorul, nu se ştie, căci «Zilot Românul» este învederat un pseudonim, care înseamnă «Românul Zelos»” Motivul cel mai plauzibil al anonimatului lui Zilot este evitarea represaliilor din partea mai marilor înfieraţi în scrierile sale.
Primele încercări de identificare i-au aparţinut lui Gr. Tocilescu. Iniţial acesta a crezut că „sub pseudonimul de Zilot Românul se ascunde Ştefan Moru” şi a adăugat „că cercetările ce vom face mai departe poate că vor arăta că ne-am înşelat” Într-adevăr, după alte investigaţii, ce vor fi detaliate mai jos, va comunica noile rezultate Academiei Române, în martie 1890. El considera acum că adevăratul nume a lui Zilot Românul a fost Ştefan Fănuţă. Însă nu a mai apucat să-şi publice rezultatele, fapt care i-a făcut pe Nicolae Iorga, Ovid Densusianu, Gh. Adamescu, şi George Călinescu să privească cu rezerve noua identificare, neştiind care au fost motivele pentru care a fost făcută aceasta.
Dintre cei care au încercat mai recent să identifice adevăratul nume al lui Zilot sunt de amintit Valentin Al. Georgescu: Ştefan Ioan Moru, N. A. Ursu: tot Ştefan Moru (sau Mora) şi Al. Alexianu: T. Gh. Peşacov, însă identificarea din urmă nu ţine seama nici de biografia cunoscută a lui Peşacov, nici de datele personale presărate de Zilot prin scrierile sale.
Cercetările lui Gr. Tocilescu
Ipoteza Moru
După ce a schiţat toate datele ce se puteau extrage din opera lui Zilot, Tocilescu a reuşit să afle doar prenumele scriitorului, Ştefan. Pornind pe firul manuscriselor de la Academie, prin 1884 a purtat o discuţie cu Al. Odobescu, cel care le-a depus în arhivă. De la el a aflat că manuscrisele provin de la Iancu Văcărescu, ce la rândul lui le avea de la un anume Ştefan Moru, ca la 60 de ani, care pretindea că-s ale lui. Moru nu voia să le lase pe mâna fiului său neştiutor de carte, spre a nu se risipi. Odobescu l-a chemat pe acest Ştefan Moru vrând să discute personal cu el. Pus în faţa manuscriselor, Moru le-a recunoscut ca fiind ale lui. Tocilescu a aflat însă că Moru se numea de fapt Costache, nu Ştefan; în plus, la 1861 Zilot ar fi trebuit să fi fost octogenar nu hexagenar. Totuşi, Tocilescu a formulat o ipoteză îndrăzneaţă dar destul de şubredă: este posibil ca Odobescu să se fi înşelat atunci când şi-a adus aminte de creatorul manuscriselor, acestea aparţinând probabil tatălui lui Moru. Cum numele acestui tată nu este cunoscut, Tocilescu a presupus că el era acel Ştefan pomenit prin poeziile lui Zilot şi şi-a sintetizat concluziile în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, vol. V din 1885. Totuşi, dându-şi seama că ar putea greşi, şi-a lăsat o portiţă pentru alte ipoteze, menţionând că „cercetările ce vom face mai departe poate că vor arăta că ne-am înşelat”.
Ipoteza (Ion) Fănuţă
În 1889 Tocilescu a reluat problema, mergând la Ştefan D. Grecianu – un tânăr preot ce slujea la biserica Sărindar, specialist în genealogii. Acesta a precizat că într-o zi a auzit-o pe mama lui George Cantacuzino vorbind despre un anume serdar Fănuţă sau Ştefănică, ce locuia în mahalaua Negustori. Cu aceste informaţii, Tocilescu a plecat la preotul Dimitrie, care slujise o bună vreme în mahalaua serdarului. La rândul său, preotul i-a îndreptat către Natalia Fănuţă, mama maiorului Athanasie Fănuţă şi soţia lui Ştefan Fănuţă. Ajungând la ea, a întrebat-o dacă deţine vechi documente de familie, iar Natalia i-a adus un ghiozdan de mătase pe care se afla scris „La cei cu ştiinţă şi nezavisnici” şi care conţinea mai multe hârtii rămase de la soţul ei. „Deschizând, mare mi-a fost surprinderea când am recunoscut în manuscrisele şi hârtiile din el aceeaşi mână a lui Zilot şi cu semnătura: Ştefan Fănuţă serdarul. Descoperirea era făcută”. Printre hârtii se aflau şi un număr de 38 de poezii scrise în perioada 1828 – 1847, pe care Tocilescu le-a copiat spre publicare. Ele au apărut abia în 1996.
Cercetările lui Ion Ionaşcu
În 1938, cercetătorul de arhive Ion Ionaşcu s-a ocupat cu studiul documentelor legate de mitropolitul Grigorie Dascălul, exilat la începutul secolului al XIX-lea din Ţara Românească (întâi la Chişinău după care i s-a permis să stea la Buzău). Astfel a aflat că mitropolitul ţinea corespondenţă regulată cu fraţii Bâţcoveni, aflaţi în ţară. Preocuparea de căpătâi a mitropolitului era adunarea manuscriselor istorice şi a cronicilor, pentru a le publica. La 20 decembrie 1832, pitarul Ioniţă Bâţcoveanul îi trimitea alături de o scrisoare de răspuns „nişte izvoade făcute de dumnealui medelnicer Ştefan, care măcar că sunt şi cu stihuri şi cu unele cuvinte drepte, dar atingătoare, şi poate să fie neprimite cugetului preasfinţiei voastre, eu însă le trimisei spre oareşicare idee sau poate dintr-însele să se facă oareşicare adunare de istorie.”. Ionaşcu a concluzionat „în chip neîndoios” că „acel medelnicer Ştefan, scriitor de proză şi versuri, este aceeaşi persoană cu anonimul cronicar Zilot Românul”. Căutând prin catagrafiile anilor 1829, 1830 şi 1831, Ionaşcu găseşte doi medelniceri cu acest nume dar nu reuşeşte să tragă o concluzie hotărâtoare asupra familiei lui Zilot Românul. Oricum, după cum se va vedea, din 1827 medelnicerul Ştefan devenise serdar; în plus a fost omis în catagrafiile din 1829 şi 1831.
În poezia „Altele asupra nenorocirei mele cu grabnică văduvie”, rămasă inedită multă vreme, Zilot spune: „De aceea, ticăloase Ştefane, ajung atât, / Ajungă atâtea lacrămi, nu mai plânge amărât.”, iar în „Cum pre cer şi pre pământ. Regulament vecinic” scrie: „Se depărtează serdaru Fănuţă din slujbă, căci nu au primit să jure după Regulamentul Organic”. Prenumele „Ştefan” se mai regăseşte şi într-un acrostih, precum şi în semnătura dedicaţiei din fruntea „Manualului de legi” (copiat pentru Ştefan Conduratu). Un alt element hotărâtor în stabilirea identităţii lui Zilot se află în cronica despre „Domnia a treia a lui Alexandru vodă Suţul ce i se zicea şi Dracache”. Cronicarul scrie la un moment dat: „Atunci, aflându-mă pus şi eu de un cumnat al mieu, Fota(che) Prisiceanul, om cinstit şi cu fire bună, ca…” însă, nedorind să se desconspire prin acest amănunt, înegreşte textul îngroşat mai sus şi scrie deasupra „o rudă a mea”. Tocilescu a reuşit să descifreze doar „un cumnat al mieu”, nefiind bine şters, însă numele cumnatului a fost imposibil de citit. În urma unor analize moderne, prin fotografierea manuscrisului în infraroşu, s-a reuşit „recuperarea” numelui. Atât din mărturisirile Nataliei Fănuţă, cât şi dintr-un document scris de Ştefan Fănuţă, rezultă că acesta din urmă avea o soră, Smaranda, căsătorită cu Fotache Prisiceanul: „viind soru-mea, dumneaei Zmaranda Prisiceanca, soţiia răposatului Fotache Prisiceanul biv căpitan za lefecii…”.
Una dintre poeziile lui Zilot, datată 5 mai 1840, precizează: „Dar de patruzeciuri, / Cu din cincizeci civerturi / Acum împlinind”, ceea ce înseamnă că la acea dată Zilot avea 52 de ani şi 6 luni, lucru care corespunde întrutotul cu datele cunoscute despre Ştefan Fănuţă.
Nu în ultimul rând, cercetările au arătat că scrisul lui Zilot Românul şi cel al lui Ştefan Fănuţă sunt identice.
Viaţa
Potrivit cercetărilor lui Marcel Dumitru Ciucă, Ştefan (Ioan) Fănuţă se naşte în jurul datei de 27 decembrie 1787 la Bucureşti.
Despre înaintaşii săi, Zilot scrie: „moşii miei, şi de n-au fost în vederea cea proastă atâta slăviţi, dar în tainica vedere au fost prea slăviţi, pentru că toţi au stătut, unii, parte bisericească – preoţi, duhovnici vestiţi, clirici la scaunul Mitropoliei ţării aleşi – alţii, dascăli slovani şi rumâni, şi mai toţi adăpaţi oareşice şi de latinească şi de elinească.” Tatăl său a fost Ioan starostea, acesta slujind ţara timp de peste 40 de ani în diferite slujbe politice şi ajungând chiar, de patru ori, să îmbrace caftanul marilor boieri. Între 1790 (înainte de 2 iunie) şi 13 august 1796, Ioan îndeplineşte funcţia de mare staroste de negustori, foarte bine plătită. Este pomenit în acte fie ca Ioan Dobrian, fie ca Ioan Popovici.
Într-o epocă în care prezenţa numelui de familie nu era obligatoriu, această fluctuaţie, în opinia cercetătorilor, nu e neobişnuită. Primul nume ar fi cel al locului de baştină al tatălui Ioan, iar cel de-al doilea ar desemna meseria bunicului. Bunicul lui Ştefan a fost Fănuţă, de la care îşi va trage şi numele de familie. De altfel, Ştefan se semnează fie „Ştefan sin Ioan starostea”, fie „Fănuţă sin Ioan starostea”.
În anii copilăriei va trăi cumpătat şi va învăţa elina de la dascăli greci. Pe la 1800 scrie prima sa cronică, intitulată „Domnia lui Constantin vodă Hangerliul”.
După vârsta de 15 ani Ştefan va pleca de la casa părintească încercată de greutăţi şi lipsuri, intrând în slujba clucerului jurist Ştefan Conduratul, de la care învaţă „ale patriei trebi şi obiceiuri”. În mai 1802 se va refugia la Braşov, existând zvonuri cu privire la o incursiune a pasvangiilor. Se întoarce la Bucureşti după trei luni (în jurul datei de 10 iulie) şi îşi continuă slujba. În această perioadă copiază pentru stăpânul său „Manualul de legi” al lui Mihai Fotino, operaţiune terminată înainte de 1811. La această dată, Ştefan Fănuţă ajunge să ocupe funcţia de logofăt de-al treilea.
În 1814, proaspăt ieşit de la stăpân, Ştefănică logofătul, cum este cunoscut acum, împrumută pe un anume Gheorghe Săvescu cu 1.000 de lei, stabilind o dobândă de 5 la pungă pe lună. Presupusa sa bunăstare (relativă) l-a făcut pe cercetătorul Marcel Dumitru Ciucă să bănuiască faptul că Ştefan avea o anume funcţie aducătoare de venit. În anii 1837 – 1838 Ştefan Fănuţă se va judeca cu Săvescu la Tribunalul Poliţienesc din Bucureşti pentru a-şi recupera suma împrumutată, ceea ce va şi reuşi în final. Cu alţi bani cumpără o brutărie scoasă la mezat, actul încheindu-se la 4 aprilie 1815. La această dată, Ştefan ocupa funcţia de pitar, iar din 1817 devine medelnicer.
Din această funcţie va scrie un memoriu către Poarta Otomană din partea boierilor patrioţi, nemulţumiţi de politica domnitorlui Ioan Gheorghe Caragea În jurul anilor 1818 – 1819 Ştefan se mai afla încă în funcţie, moment în care cumnatul său Fotache Prisiceanul, fost căpitan de lefegii, l-a rugat să îi cumpere şi lui o slujbă. Din pricină că alţii „l-au întrecut cu darea”, încercarea nu i-a reuşit. În preajma datei de 15 mai 1821 pleacă împreună cu fiul său Constantin şi nevasta în satul Turcheş din Transilvania (astăzi în municipiul Săcele), unde se stabileşte o vreme. Revine la Bucureşti în toamna anului următor.
La 18 aprilie 1825 Ştefan Fănuţă este numit epitrop la Departamentul Obştirilor (sau Cutia Milei), împreună cu serdarul Răducanu Trestianu, însă amândoi demisionează în scurtă vreme. La 6 iulie 1827, domnitorul Grigore al IV-lea Ghica numeşte alţi doi boieri în funcţie. Pe 23 septembrie acelaşi an, domnitorul îl ridică la rangul de serdar. Înainte de mai 1828 se însoară cu a doua soţie, Hrisi din neamul Arion. Ea va pieri trei ani mai târziu, prin mai 1831, acest fapt pricinuindu-i soţului o mare durere, după cum reiese din poeziile sale. Catagrafia din 1831 îl prezintă ca fiind singur, fără nevastă sau copii (Constantin murise în timpul ciumei din iunie 1828, la o vârstă şcolărească), însă ţinea la el un nepot mai mic, Iancu Borănescu (n. 1813 – d. 1843). În aceeaşi catagrafie este menţionată şi funcţia sa: biv vel serdar (fost mare serdar) ceea ce înseamnă că a fost trecut în categoria marilor boieri (primul din a treia clasă).
Între 25 noiembrie 1831 şi 24 aprilie 1832 va face parte din primul Sfat orăşenesc ales al Bucureştiului, în urma demisiei vornicului Constantin Câmpineanu, şi va îndeplini funcţia de preşedinte al Tribunalului Poliţienesc din Bucureşti (din 15 august 1831). În 1834 se angajează la strângerea de fonduri pentru zugrăvirea şi repararea bisericii din Valea Largă, el însuşi contribuind cu 300 de lei. Fiindcă refuză să jure pe Evanghelie, ca slujbaş al statului, este dat afară de la Tribunal pe 29 august 1836. În octombrie acelaşi an este ales iar în Sfatul oraşului Bucureşti, funcţie în care stă până prin martie 1838, ea nefiind plătită pe atunci. După 1838 se va retrage în viaţa privată, ocupându-se cu studiul şi afacerile casei. În această perioadă, din căsătoria sa cu Natalia (făcută în 1832) i se nasc copii Safta şi Iancu. Catagrafia din 1838 menţionează vârsta sa (50 de ani), a soţiei (24 de ani) şi a copiilor (5 şi respectiv 2 ani). În 1843 i se va naşte şi cel de-al treilea copil din această căsătorie: Athanasie.
În timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (1843 – 1848) nu a îndeplinit nici o funcţie deşi i-a trimis o plângere în acest sens domnitorului, cu care se cunoştea de dinainte, de pe vremea când făcuseră amândoi parte din sfatul orăşenesc.
Ştefan Ioan Fănuţă a trăit într-o casă de zid, cu două caturi, aflată pe uliţa cea mare din mahalaua Vergului, însă până la 23 martie 1847, când incendiul din Bucureşti i-a distrus casele şi o bună parte din documente şi scrieri. Atunci a ars şi portretul scriitorului. A avut case şi pe strada Radu Vodă, precum şi în mahalaua Alexe, unde s-a retras după incendiu. Ştefan Fănuţă a deţinut şi alte bunuri imobile, atât în Bucureşti (două hanuri, mai multe prăvălii) precum şi în Valea Largă, lângă Ploieşti, unde avea nişte vii. O altă vie a sa se afla pe dealul Văcăreştilor.
În timpul revoluţiei de la 1848 a adoptat o poziţie socotită de el ca potrivită întereselor patriei, deşi nu era de acord cu mişcarea ce se iscase. A participat în două rânduri la întâlnirea dintre boierii ţării şi Soliman Paşa care intrase cu trupele sale în Bucureşti. Prima oară i-a cerut paşei să respecte Regulamentul Organic şi drepturile vechi ale românilor faţă de turci. Nu este încântat de intrarea armatei otomane în ţară, dimpotrivă: „Ce caută turcu-n ţara noastră? / E românească, nu e turcească”. Aceste idei ale relaţiilor ţării cu Poarta le va relua iarăşi în poezia „Către unii din români fără mai adânci ştiinţe” (1851).
În ultimii 20 de ani de viaţă sănătatea serdarului a fost destul de şubredă, după cum reiese din actele rămase de la el. Boala s-a accentuat după incendiul din 1847, Ştefan Fănuţă fiind prea mâhnit de pierderile suferite. Se stinge din viaţă la 12 noiembrie 1853, în urma unor arsuri serioase pe care le-a suferit într-un incendiu, şi este înmormântat la cimitirul bisericii Negustori din mahalaua Vergului.
Urmaşi
Din prima căsătorie:
Constantin (d. iunie 1828)
Din a doua căsătorie, cu Hrisi (d. 1831):
Din a treia căsătorie, cu Natalia (n. 1814 – d. ? (după 1890)):
Safta (n. 1833 – d. ?), căsătorită cu col. Teodor Coadă în februarie 1853 din care a rezultat o fiică, Alexandrina, căsătorită Marinescu
Iancu (sau Ioan) (n. 1836 – d. ~1864), cu aplecare către carte şi limbi străine, a preluat talentul tatălui său scriind şi el poezii („La o copilă”, „La un cadaver”, puse pe muzică) şi efectuând chiar traduceri din franceză („Cavalerul d’Harmental” a lui Al. Dumas, împreună cu I. A. geanoglu, traducere publicată în 1857). Între 1852 şi 1857 a studiat la Şcoala elevilor conductori de poduri şi şosele.
Zilot Românul şi-a scris opera între cca. 1798 şi 1851, cu scurte întreruperi în vremea domniei lui Moruzi (1799 – 1801) şi pe timpul copierii „Manualului de legi” al lui Fotino (cca. 1805 – 1811). Creaţia sa se desfăşoară pe trei coordonate: juridică, istorică şi literară.
În domeniul juridic, a „prefăcut” la începutul secolului al XIX-lea „Manualul de legi” al lui Mihail Fotino, prin aceasta înţelegându-se faptul că l-a actualizat şi completat, deoarece cunoştea istoria şi obiceiurile ţării, după cum însuşi spune. Şi-a dăruit acest „giuvaier” stăpânului său printr-o dedicaţie în versuri.
Din punct de vedere istoric, în opera sa Zilot a abordat în special perioada 1796 – 1823, cu referiri la vremuri anterioare, chiar până la daci şi romani. Către sfârşitul vieţii a reluat în discuţie problemele istorice prin poezii relative la revoluţia paşoptistă şi la relaţiile dintre Imperiul Otoman şi Ţara Românească, stabilite prin tratate. Izvoarele sale de informare au fost diverse: cronologii, cărţi populare, cronografe, cărţi teologice, istorii universale şi locale, cronici. Cercetătorul Marcel Dumitru Ciucă presupune că Zilot a apelat la bogata bibliotecă a banului Grigore Brâncoveanu, cu care se afla în relaţii foarte strânse.
Relatările istorice ale cronicarului român încep cu ce-a de-a doua domnie a lui Alexandru Ipsilanti (1796 – 1797) abordând totodată şi începuturile revoltei lui Pasvantoglu, peste Dunăre. Continuă cu domnia lui Hangerli (1797 – 1799) în vremea căruia au sporit şi s-au înăsprit dările impuse populaţiei.
Urmează întâmplările din timpul domniilor lui Alexandru Moruzi (1799 – 1801) şi Mihail Şuţu (a treia oară, 1801 – 1802), neuitând să menţioneze de pustiirea Bucureştiului de teama pasvangiilor şi de cutremurui din acelaşi an, 1802. Continuă cu domnia lui Constantin Ipsilanti (1802 – 1806) al cărei început a fost marcată de amintitul seism. Războiul ruso-turc ditre 1806 şi 1812 ocupă noi pagini în cronica zilotiană. Fănuţă serdarul vorbeşte despre situaţia de nesiguranţă din principate şi schimbările politice survenite, despre rolul lui Napoleon Bonaparte în această confruntare şi despre deznodământul ei cu rezultatele pentru părţile implicate şi ţările române, cărora li se răpeşte Basarabia.
Domnia lui Caragea era tratată într-o lucrare considerată azi pierdută. Sunt reliefate, într-o altă lucrare, vremurile din timpul celei de-a treia domnii a lui Alexandru Şuţu, caracterizate prin frământări sociale ce au culminat cu răscoala lui Iordache Olimpiotul. Revoluţia de la 1821 este relatată în „Jalnica cântare a lui Zilot”, unde conducătorul Eteriei greceşti este descris cu ură, în timp ce Tudor Vladimirescu are parte de unul dintre cele mai frumoase portrete memorialistice. Evenimentele ulterioare mai importante sunt consemnate fie prin scurte însemnări, fie prin poezii ocazionale.
O a treia latură a creaţiei lui Zilot o reprezintă cea literară, ilustrată în poeziile sale cu caracter personal. Multe dintre ele au fost descoperite de către Gr. Tocilescu în 1890 şi publicate abia în 1996.
Încercări de editare
După 1828, Ştefan serdarul a încercat să-şi publice manuscrisele în repetate rânduri, manuscrisele sale circulând însă în cercuri restrânse. Din păcate, în timpul vieţii sale a apucat să-şi vadă publicată o singură poezie („La o carte de câteva leacuri, alcătuită pre limba românească de un bun prieten dohtor”), în 1825.
O primă şansă i s-a ivit serdarului în 1832, când mitropolitul Grigore Dascălul, aflat în exil la Buzău, a dorit să adune toate cronicile ţării şi să le publice. Astfel, prin corespondenţa cu fraţii Bâţcoveni (pitarul Ioniţă şi logofătul Mitropoliei, Nicolae) a reuşit să intre în posesia unor „izvoade făcute de dumnealui medelnicer Ştefan”. Curând după reinstalarea sa în scaun (22 august 1833), mitropolitul Grigore Dascălul a înfiinţat o tipografie, vrând să-şi ducă la bun sfârşit intenţia sa, dar nu a mai apucat, murind la 22 iunie 1834.
În 1837, Simion Marcovici a scris în „Muzeul Naţional” despre necesitatea publicării unei istorii naţionale. Din nou, Ştefan Fănuţă a considerat că operele sale ar putea fi de folos, astfel că îi scrie domnitorului George Bibescu, pe la 1847 – 1848: „… pentru ale căriia întâmplări, în curs de ani patruzeci trecuţi, am însemnări în casa mea (câte însă mi-au scăpat de la arderea casii, că multe s-au şi ars), puse într-un ghiozdan de mătase, scris deasupra aşa «La cei cu ştiinţă şi nezavistnici», pe care le afierosesc Înălţimei Voastre, ca să porunciţi clucerului Marcovici şi altora ce veţi socoti, să le ia îndeaproape băgare de seamă şi să le treacă în Istoria ţării, spre pomenire, căci le am toate, şi din încredinţări de la oameni mari ai vremii şi de la chear vederea ochilor miei. Şi spre aceasta îndemnat am fost şi de aceia, dar şi firească pornire am avut, fiindu-mi foarte dragă patriia, căci văzând-o în nevoi mai totdeauna. De aceea, să nu rămână netrecute, ca să le afle şi fiii miei, viindu-şi în dăstoinica vârstă, şi să mă pomenească. Ştefan serdar”. Ca şi în cazul altor epistole către domnitor, nu a primit nici un răspuns. Curând după aceea moare, manuscrisele sale împrăştiindu-se pe la diverşi amatori, de unde sunt recuperate şi publicate 20 de ani mai târziu de către istorici, unul câte unul.
Ultima încercare de publicare, nereuşită, a fost aceea a lui Mihail Kogălniceanu. Primind manuscrisele cronicii Zilotiene de la Pandrav, ar fi dorit să le includă în ce-a de-a doua ediţie a colecţiei sale de cronici ale României. De la Mihail Kogălniceanu, manuscrisele au ajuns la Petru Grădişteanu, care citează câteva fragmente în articolul „O cronică inedită” din „Revista contimporană”, nr. 5/1873. Începând cu acestea, opera cronicarului Zilot iese treptat la suprafaţă.
Editări ale operei
După ce în 1873 Petru Grădişteanu publică fragmente din cronica lui Zilot, între 1882 şi 1883 B. P. Hasdeu tipăreşte tot manuscrisul în revista sa „Columna lui Traian”, iar în 1884 separat, cu titlul „Înainte de Tudor Vladimirescu 1800 – 1821, Ultima cronică română din epoca fanarioţiloru, reprodusă după manuscriptulu din Archivulu Statului din Bucureşti”. Această carte cuprindea două lucrări, anume
1. „Domnia lui Constantin Hangerliul”, care conţine şi celebra poezie „Definiţia istoricului”
2. O cronică alcătuită din câteva capitole separate, unele în proză, altele în versuri. Sunt evocate întâmplări din vremurile domnitorilor Alexandru Suţu, Alexandru Moruzi, Constantin Ipsilanti, la care se adaugă şi un poem istoric în care îi atacă pe greci.
Grigore Tocilescu descoperă şi publică la rândul său alte manuscrise inedite, în 1885 şi din nou în 1891:
3. „Domnia a treia a lui Alexandru Vodă Şuţu ce i se zice şi Dracache”.
4. Revoluţia lui Tudor, pe care o amestecă cu mişcarea eteriştilor
5. „Adunare de stihuri”. Cele din 1829 se referă la diferite personaje istorice (Negru Vodă, Mircea cel Bătrân) sau la mai marii zilei. Cele scrise în 1850, vorbesc despre revoluţia paşoptistă
În 1942 G. T. Kirileanu va reedita aceste opere, împreună cu alte elemente inedite din opera lui Zilot.
Deşi Grigore Tocilescu a copiat poeziile inedite găsite în ghiozdanul de mătase (în număr de 38, scrise între 1828 şi 1847), nu a apucat să le publice. Acestea vor apărea abia în 1996, o dată cu editarea operelor complete ale lui Zilot Românul.
Lucrarea „Visul lui Poliopt”, care se ocupa de istoria Ţării Româneşti după fuga lui Caragea, nu a fost publicată niciodată şi este socotită astăzi pierdută.
Valoarea operei lui Zilot Românul trebuie judecată din două perspective: cea literară şi cea istorică. Opera sa deţine un caracter moralizator, întâmplările istoriei fiind socotite drept răsplate ori pedepse divine.
Din punct de vedere literar, analize consistente au fost făcute de către B. P. Hasdeu şi Mihai Gaiţă. Perioada de creaţie a lui Zilot se împarte în două: o etapă de luptă între curentul grecesc şi cel românesc, în care scriitorul îşi exprimă năzuinţele către independenţă naţională folosind un limbaj curat românesc, şi o etapă secundară, constând în creaţii poetice de factură strict literară. Acestea fac parte din curentul parentic apărut după anul 1821.
Gh. Adamescu a remarcat că dacă Zilot „ar fi scris numai în primele decenii ale secolului nostru, ar fi fost printre cronicarii «din epoca fanarioţilor», un lucrător de mare merit – cum l-a judecat Hasdeu: însă ca scriitor pe la 1850, când avem pe un Alecsandri, Alexandrescu, pierde mai toată însemnătatea şi devine, întrucât priveşte ultimele sale opere, un om al vremii vechi care trăieşte într-o epocă nouă şi cu totul străină de sine”.
Paul Cornea îi acordă însă mult mai mult credit, considerându-l unul dintre cei mai interesanţi creatori ai epocii sale şi comparându-l chiar cu Bălcescu. Criticul literar subliniază în acest sens expresivităţile obţinute prin procedee diverse şi rafinate.
În ceea ce priveşte poeziile lui Zilot Românul, fie ele de factură istorică ori strict literară, scriitorul a mărturisit că „poeziia foarte mi-au fost lesne şi mi-au fost dragă din firească pricină (sau pornire); şi cu toate că la românie (precum să află acuma limba patriei) prea cu greu cade a poezi, dar pă mine această greutate nu m-au putut depărta de dânsa”. Creaţia poetică a serdarului Fănuţă se remarcă în special prin naraţiunea versificată, gen specific timpului în care a trăit scriitorul. Din acest punct de vedere, relatarea sa despre uciderea lui Constantin Hangerli este socotită ca „cea mai importantă din punct de vedere literar” dintre cele trei povestiri existente în legătură cu acest subiect. În poeziile sale, Fănuţă utilizează procedee precum efectul specific paralelismului ritmic şi sintactic, larg răspândit în Orientul Antic.
Din perspectivă istorică, opera lui Zilot Românul acoperă perioada 1796 – 1823, însă referiri sunt făcute până în epoca dacilor.
În ceea ce priveşte problema neamului românesc, Zilot enunţă fără echivoc că în vremurile vechi Dacia însemna Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, iar daco-romanii din vechime sau românii de acum locuiesc pe teritoriul acestor trei ţări. Totodată, menţionează că numele ţării a evoluat din „Dacia” în „Romania” şi apoi în „România”. În scrieri se regăsesc şi aspiraţiile sale către unitatea principatelor române. Nu în ultimul rând, sunt pomenite relaţiile dintre Imperiul Otoman şi Ţările Române ce se bazează pe tratatele încheiate în timpul lui Mircea cel Bătrân şi Vlad Ţepeş.
În primul rând, valoarea operei istorice a lui Zilot stă însăşi în consemnarea faptelor. Unele dintre evenimentele relatate se regăsesc detaliate doar aici (de exemplu răscoala lui Iordache Olimpiotul). Pe de altă parte, din aceste cronici se pot extrage date şi informaţii bogate cu caracter social, economic, bisericesc, politic sau militar.
Importanţa operei lui Zilot Românul se poate înţelege urmărind interesul şi lucrările istoricilor care s-au folosit de datele furnizate de către acesta despre sfârşitul epocii fanariote.
