1. Definirea noțiunilor
În 2002, conceptul de formare profesională a fost pentru prima oară reglementat de legislația muncii de la noi prin lege organică. Formarea profesională face obiectul de reglementare al titlului vi din codul al muncii.
Formarea profesională este un proces complex care caracterizează mai curând relațiile sociale reglementate de normele legislației învățământului. Având în vedere însă că dobândirea unei profesii sau meserii este condiție pentru încheierea contractului individual de muncă, formarea profesională face și obiectul de studiu al legislației muncii.
Conceptul de „formare profesională”are cel puțin două accepțiuni. În sens restrâns, prin formare profesională se înțelege dobândirea cunoștințelor și calificărilor necesare pentru ocuparea unui post. În sens mai larg însă, formarea profesională cuprinde două etape: formare inițială și formare continuă.
Formarea inițială semnifică dobândirea cunoștințelor cerute de lege pentru ocuparea unui anumit post iar formarea continuă semnifică perfecționarea aptitudinilor de a profesa pe funcția respectivă și actualizarea cunoștințelor în acord cu noutățile momentului. Formarea profesională inițială mai este cunoscută și sub denumirea de pregătire profesională, în timp ce formarea profesională continuă se numește și perfecționare profesională.
2. Pregătirea profesională
Așa cum am arătat mai sus, pregătirea profesională sau formarea profesională inițială reprezintă procesul prin care o persoană dobândește cunoștințele și calificările necesare pentru ocuparea unui post în câmpul muncii. Pregătirea profesională este un proces de învățare, bazat pe garanțiile constituționale ale dreptului la învățătură.
Reglementarea procesului de învățământ face obiectul legii, care prevede că sistemul de invatamant se imparte în: preuniversitar și superior. Sistemul național de învățământ preuniversitar cuprinde următoarele niveluri:
a) educația timpurie (0-6 ani), formată din nivelul antepreșcolar (0-3 ani) și învățământul preșcolar (3-6 ani), care cuprinde grupa mică, grupa mijlocie și grupa mare;
b) învățământul primar, care cuprinde clasa pregătitoare și clasele I-IV;
c) învățământul secundar, care cuprinde:
(i) învățământul secundar inferior sau gimnazial, care cuprinde clasele V-IX;
(ii) învățământul secundar superior sau liceal, care cuprinde clasele de liceu X-XII/XIII, cu următoarele filiere: teoretică, vocațională și tehnologică;
d) învățământul profesional, cu durată între 6 luni și 2 ani;
e) învățământul terțiar non-universitar, care cuprinde învățământul postliceal.
Învățământul liceal, vocațional și tehnologic, învățământul profesional și învățământul postliceal se organizează pentru specializări și calificări stabilite de ministerul educației, cercetării, tineretului și sportului, în conformitate cu registrul național al calificărilor.
Învățământul liceal cuprinde următoarele filiere și profiluri:
a) filiera teoretică, cu profilurile umanist și real;
b) filiera tehnologică, cu profilurile tehnic, servicii, resurse naturale și protecția mediului;
c) filiera vocațională, cu profilurile militar, teologic, sportiv, artistic și pedagogic.
Ministerul educației, cercetării, tineretului și sportului este abilitat să stabilească prin planurile-cadru de învățământ, în funcție de dinamica socială, economică și educațională, specializări diferite în cadrul profilurilor.
Durata studiilor în învățământul liceal – forma de învățământ cu frecvență – este de 3 ani pentru filiera teoretică, de 3 sau de 4 ani pentru filiera vocațională, și de 4 ani pentru filiera tehnologică, în conformitate cu planurile – cadru aprobate de ministerul educației, cercetării, tineretului și sportului. Pentru unele forme de învățământ cu frecvență și cu frecvență redusă, durata studiilor se prelungește cu un an.
Învățământul liceal se organizează și funcționează, de regulă, ca învățământ cu frecvență. Acesta se poate organiza și poate funcționa și ca învățământ cu frecvență redusă, în unitățile de învățământ stabilite de inspectoratul școlar, în colaborare cu autoritățile administrației publice locale.
Unitățile de învățământ liceal se organizează cu una sau mai multe filiere și unul sau mai multe profiluri. În cadrul profilurilor se pot organiza una sau mai multe calificări profesionale sau specializări, conform legii. Absolvenții învățământului liceal care au dobândit formal, nonformal sau informal competențe profesionale pot susține examen de certificare a calificării, în condițiile legii.
Absolvenții care promovează examenul de certificare dobândesc certificat de calificare și suplimentul descriptiv al certificatului, conform europass. Unitățile de învățământ în care se organizează filiera tehnologică sau vocațională a liceului sunt stabilite de inspectoratele școlare, cu consultarea autorităților administrației publice locale, având în vedere tendințele de dezvoltare socială și economică precizate în documentele strategice regionale, județene și locale.
Învățământul profesional se poate organiza în școli profesionale care pot fi unități independente sau afiliate liceelor tehnologice, de stat sau particulare. Pregătirea prin învățământul profesional se realizează pe baza standardelor de pregătire profesională aprobate de ministerul educației, cercetării, tineretului și sportului, în urma consultării partenerilor sociali. Standardele de pregătire profesională se realizează pe baza standardelor ocupaționale validate de comitetele sectoriale.
Absolvenții învățământului profesional, care promovează examenul de certificare a calificării profesionale, dobândesc certificat de calificare profesională și suplimentul descriptiv al certificatului, conform europass. Modul de organizare și de desfășurare a examenului de certificare a calificării profesionale este reglementat de ministerul educației, cercetării, tineretului și sportului prin metodologie, care se dă publicității la începutul ciclului. Absolvenții învățământului profesional, care promovează examenul de certificare a calificării profesionale, pot urma cursurile învățământului liceal cu frecvență redusă.
Absolvenții învățământului gimnazial care întrerup studiile pot finaliza, până la vârsta de 18 ani, cel puțin un program de pregătire profesională care permite dobândirea unei calificări corespunzătoare cadrului național al calificărilor. Programele de pregătire profesională sunt organizate prin unitățile de învățământ de stat și sunt gratuite, în condițiile în care sunt finalizate până la vârsta de 18 ani. Durata și conținutul programelor de pregătire profesională sunt stabilite de unitatea de învățământ, pe baza standardelor ocupaționale, prin consultare cu angajatorii.
Programele de pregătire profesională se finalizează cu examen de certificare a calificării. Organizarea și desfășurarea examenului de certificare a calificării sunt reglementate de autoritatea națională a calificărilor.
Statul susține învățământul profesional și învățământul liceal -filiera tehnologică sau vocațională, prin:
- recunoașterea în învățământul terțiar non-universitar a studiilor obținute în cadrul învățământului liceal – filiera tehnologică sau vocațională, în baza unui regulament propriu;
- finanțarea parțială la școlarizarea în cadrul școlilor postliceale de stat;
- burse speciale și alte forme de sprijin material.
Învățământul postliceal se organizează pentru calificări profesionale înscrise în registrul național al calificărilor, stabilite de ministerul educației, cercetării, tineretului și sportului și aprobate prin hotărâre a guvernului. Învățământul postliceal face parte din învățământul profesional și tehnic și este parțial subvenționat de stat. Învățământul postliceal special face parte din învățământul profesional și tehnic și este integral subvenționat de stat iar școlile de maiștri sunt școli postliceale. Învățământul postliceal are o durată de 1-3 ani, în funcție de complexitatea calificării și de numărul de credite pentru educație și formare profesională.
Școlarizarea în învățământul postliceal de stat, organizat în conformitate cu prevederile prezentei legi, se finanțează prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale, din sumele defalcate din venituri ale bugetului de stat și din venituri ale bugetelor locale. Școlarizarea poate să fie finanțată și de către solicitanți, persoane fizice sau juridice, prin contract încheiat cu unitatea de învățământ care asigură școlarizarea. Statul susține și stimulează, inclusiv financiar, programe de studiu pentru învățământul postliceal, în parteneriat public-privat. Cifra de școlarizare pentru învățământul postliceal de stat se aprobă prin hotărâre a guvernului. Prin excepție, cifra de școlarizare pentru învățământul postliceal de stat finanțat integral de către solicitanți, persoane fizice sau juridice, se aprobă, prin decizie, de inspectoratul școlar și se comunică ministerului educației, cercetării, tineretului și sportului.
Admiterea în învățământul postliceal se face în conformitate cu criteriile generale stabilite de ministerul educației, cercetării, tineretului și sportului, pe baza unei metodologii elaborate de unitatea de învățământ, prin consultarea factorilor interesați. Au dreptul să se înscrie în învățământul postliceal absolvenții de liceu, cu sau fără diplomă de bacalaureat.
Creditele pentru educație și formare profesională obținute în învățământul postliceal pot fi recunoscute pentru absolvenții cu diplomă de bacalaureat de către universități, în baza deciziilor senatului universitar, ca unități de credite de studii transferabile pentru nivelul licență.
Învățământul superior este organizat în universități, academii de studii, institute, școli de studii superioare și altele asemenea, numite în continuare instituții de învățământ superior sau universități.
Conform legii, misiunea învățământului superior este de a genera și de a transfera cunoaștere către societate prin:
a) formare inițială și continuă la nivel universitar, în scopul dezvoltării personale, al inserției profesionale a individului și a satisfacerii nevoii de competență a mediului socio-economic;
b) cercetare științifică, dezvoltare, inovare și transfer tehnologic, prin creație individuală și colectivă, în domeniul științelor, al științelor inginerești, al artelor, al literelor, prin asigurarea performanțelor și dezvoltării fizice și sportive, precum și valorificarea și diseminarea rezultatelor acestora.
Calificările dobândite de absolvenții programelor de studii din învățământul superior sunt atestate prin diplome, prin certificate și prin alte acte de studii eliberate numai de către instituțiile de învățământ superior acreditate.
Diplomele corespunzătoare programelor de studii universitare sunt înscrisuri oficiale și nu pot fi emise decât de instituțiile acreditate, pentru programele și formele de studii acreditate sau autorizate provizoriu.
Programele de studii universitare sunt grupate pe domenii de studii și organizate pe 3 cicluri de studiu: licență, master, doctorat. Formele de organizare a programelor de studii sunt:
- cu frecvență, caracterizate prin activități de învățământ și/sau de cercetare programate pe durata întregii zile, specifice fiecărui ciclu de studii universitare, aproximativ uniform distribuite săptămânal/zilnic pe parcursul semestrului și presupunând întâlnirea nemijlocită, în spațiul universitar, a studenților cu cadrele didactice și de cercetare;
- cu frecvență redusă, caracterizată prin activități dedicate mai ales unor cursuri de sinteză și pregătirii aplicative, programate în mod compact și periodic, presupunând întâlnirea nemijlocită, în spațiul universitar, a studenților cu cadrele didactice de predare, completate de alte mijloace de pregătire specifice învățământului la distanță;
- la distanță, caracterizată prin utilizarea unor resurse electronice, informatice și de comunicații specifice, activități de autoînvățare și autoevaluare completate de activități specifice de tutorat.
Legea învățământului prevede reglementări speciale cu privire la învățământul postuniversitar. Astfel, programele postuniversitare sunt:
a) programe postdoctorale de cercetare avansată;
b) programe postuniversitare de formare și dezvoltare profesională continuă.
Pot organiza programe postuniversitare de formare și dezvoltare profesională continuă toate acele instituții de învățământ superior care au acreditate cel puțin programe de studii universitare de licență în domeniul științific respectiv. Programele postuniversitare de formare și dezvoltare profesională ale instituțiilor acreditate se desfășoară pe baza unui regulament propriu de organizare și desfășurare, aprobat de senatul universitar și cu respectarea reglementărilor în vigoare.
Programele postuniversitare pot utiliza ECTS/SECT și se finalizează cu un examen de certificare a competențelor profesionale asimilate de cursanți pe parcursul programului. Programele postuniversitare se pot organiza în regim cu taxă sau cu finanțare din alte surse. Au dreptul să participe la studii postuniversitare absolvenții care au cel puțin studii universitare cu diplomă de licență sau echivalentă. La finalizarea programelor postuniversitare de formare și dezvoltare profesională, instituția organizatoare eliberează un certificat de atestare a competențelor profesionale specifice programului.
3. Perfecționarea profesională
Perfecționarea profesională este atât un drept cât și o obligație a fiecărui salariat în parte. Modificările, progresele și tehnicile noi apărute în orice domeniu de activitate obligă ocupantul unui post să fie la curent și să poată face aplicarea noilor idei și metodologii. De exemplu, un economist absolvent al secției de contabilitate, angajat de o firmă în anul 1990 nu poate ține contabilitatea firmei după regulile deprinse în anii universitari, ci trebuie să respecte noile reglementări în domeniu și să se perfecționeze continuu. De asemenea, un medic nu va putea prescrie pacienților săi doar medicamentele despre care a aflat la școală, ignorând complet progresul din industria farmaceutică, iar exemple pot continua pentru fiecare profesie și meserie în parte.
Înainte de 2002 (adoptarea primului cod al muncii post-decembrist), perfecționarea profesională era mai curând o obligație decât un drept. Salariații erau datori să țină pasul cu schimbările, dar angajatorii nu aveau nici o obligație prevăzută expresis verbis în actele normative. În codul muncii din 2002 a fost inclus titlul VI, „Formarea profesională”, care reglementează dispoziții generale în această privință, contractele speciale de formare profesională, contractul de ucenicie la locul de muncă.
Apreciem că titulatura titlului VI din codul muncii este defectuoasă, deoarece formarea profesională, așa cum am arătat mai sus, se referă strict la dobândirea cunoștințelor necesare pentru a putea ocupa o anumită funcție sau meserie, iar reglementarea inserată în cod se referă la perfecționarea profesională a persoanelor care cau deja statutul de salariați. De altfel, exista un articol care prevede expres că formarea profesională a salariaților are următoarele obiective:
a) adaptarea salariatului la cerințele postului sau ale locului de muncă;
b) obținerea unei calificări profesionale;
c) actualizarea cunoștiințelor și deprinderilor specifice postului și locului de muncă și perfecționarea pregătirii profesionale pentru ocupația de bază;
d) reconversia profesională determinată de restructurări socio-economice;
e) dobândirea unor cunoștiințe avansate, a unor metode și procedee moderne, necesare pentru realizarea activităților profesionale;
f) prevenirea riscului șomajului;
g) promovarea în muncă și dezvoltarea carierei profesionale.
Formarea profesională a salariaților se poate realiza prin următoarele forme:
a) participarea la cursuri organizate de către angajator sau de către furnizorii de servicii de formare profesională din țară sau din străinătate;
b) stagii de adaptare profesională la cerințele postului și ale locului de muncă;
c) stagii de practică și specializare în țară și în străinătate;
d) ucenicie organizată la locul de muncă;
e) formarea individualizată;
f) alte forme de pregătire convenite între angajator și salariat.
Angajatorul, are obligația de a asigura salariaților acces periodic la formarea profesională. În acest sens, angajatorul care are mai mult de 20 de salariați elaborează, după consultarea cu sindicatul sau cu reprezentanții salariaților, planuri anuale cu privire la formarea profesională. Aceste planuri anuale fac parte integrală din contractul colectiv de muncă din unitate. Modalitatea concretă de formare profesională, drepturile și obligațiile părților, durata formării profesionale precum și orice alte aspecte legate de formarea profesională fac obiectul unor acte adiționale la contractele individuale de muncă.
Formarea profesională individualizată se stabilește de către angajator împreună cu salariatul în cauză, ținând seama de criteriile avute în vedere în cadrul planului anual de formare profesională și de condițiile de desfășurare a activității la locul de muncă. Observăm că, în reglementarea inițială, codul nu prevedea sumele pe care angajatorul era obligat să le folosească pentru formarea profesională a salariaților săi, nici cât de frecvent trebuie asigurat accesul salariaților la programe de formare profesională. Doar art. 194 prevedea că, în situația în care participarea la cursurile sau stagiile de formare profesională era inițiată de angajator, toate cheltuielile vor fi suportate de către acesta.
Formularea actuală precizează că angajatorii au obligația de a asigura participarea la programe de formare profesională pentru toți salariații, după cum urmează:
a) cel puțin o dată la doi ani, dacă au cel puțin 21 de salariați
b) cel puțin o dată la trei ani, dacă au sub 21 de salariați
Cheltuielile cu participarea la programele de formare profesională, asigurată după frecvența indicată mai sus, se suportă de către angajatori.
Pe perioada suspendării, salariatul beneficiază de vechime la locul de muncă, această perioadă fiind considerată stagiu de cotizare în sistemul asigurărilor sociale de stat. Înainte de 2002, angajatorii care suportau de bunăvoie cheltuielile ocazionate cu formarea profesională a salariaților lor se confruntau cu amenințarea ca acești salariați, după ce au beneficiat de cursurile sau stagiile de pregătire, să nu fie atrași de idea colaborării cu un alt angajator. Astfel, de pe urma perfecționării salariatului avea să beneficieze un alt patron.
Pentru a ieși din această dilemă, în tăcerea absolută a legislației muncii mai vechi, angajatorii au optat pentru încheierea unor acte adiționale la contractul individual de muncă prin care să se soluționeze problema timpului lucrat în beneficiul angajatorului care a finanțat cursuri de pregătire profesională. De cele mai multe ori însă clauze inserate în atare contracte au fost abuzive deoarece încălcau principiul libertății muncii stabilit de constituție ori prevedeau deapăgubiri exorbitante, total disproporționate față de valoarea cursurilor sau față de prejudiciul efectiv suferit de angajator.
Aceste situații, de cele mai multe ori transformate în litigii de muncă, au fost înlăturate de inserarea în vechiul cod a unui articol care prevedea că salariații care au beneficiat de un curs sau stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile, din inițiativa angajatorului, nu pot avea inițiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puțin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională. Actualmente se prevede ca salariatul care a beneficiat de un curs de formare profesionala nu poate avea inițiativa încetării contractului de munca pentru o perioadă stabilită prin act adițional. Se inserează, astfel, obligativitatea încheierii unui act aditional pentru orice stagiu de formare profesională, lasând la latitudinea părților stabilirea unei perioade în care salariatul să nu poată avea inițiativa încetării contractului de munca.
Dacă dimpotrivă, salariatul are inițiativa încetării contractului individual de muncă deși a beneficiat de stagii de pregătire plătite de angajator, acesta va fi obligat să suporte toate cheltuielile ocazionate de formarea profesională, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adițional la contractul individual de muncă.
Această obligație incumbă următoarelor categorii de salariați:
– salariații care, deși au beneficat de cursuri sau stagii de pregătire au solicitat încetarea unilaterală a contractului individual de muncă (au demisionat) mai înainte de expirarea perioadei de timp în care trebuiau să lucreze în favoarea angajatorului finanțator;
– salariații care, în același înterval de timp, au fost concediați pentru motive de indisciplină;
– al căror contract individual de muncă a încetat ca urmare a arestării preventive pe o perioadă mai mare de 60 de zile;
– în situația condamnării printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune în legătură cu munca lor;
– precum și în cazul în care instanța penală a pronunțat interdicția de exercitare a profesiei, temporar sau definitiv.
Am elucidat până aici prevederile legale în ipoteza participării salariaților la cursuri sau stagii de pregătire profesională, din inițiativa angajatorului. Dacă însă salariatul dorește să participe la un curs de formare profesională cu scoatere din activitate și are inițiativa pentru a urma aceste cursuri, atunci el trebuie să adreseze o cerere angajatorului. Acesta din urmă este obligat să răspundă solicitării salariatului, după consultarea cu sindicatul sau cu reprezentanții salariaților, în termen de 15 zile. În răspuns, angajatorul trebuie să precizeze condițiile în care va permite salariatului participarea la forma de pregătire profesională, inclusiv dacă va suporta în totalitate sau în parte costul ocazionat de aceasta.
4. Contracte speciale de formare profesională
Formarea profesională la nivelul angajatorului prin intermediul contractelor speciale se face de către un formator. Acesta este numit de angajator dintre salariații calificați, cu o experiență profesională de cel puțin 2 ani în domeniul în care urmează să se realizeze formarea profesională. Un formator poate asigura formarea, în același timp, pentru cel mult 3 salariați iar exercitarea activității de formare profesională se include în programul normal de lucru al formatorului.
Formatorul are următoarele obligații: obligația de a primi, de a ajuta, de a informa și de a îndruma salariatul pe durata contractului special de formare profesională; de a supraveghea îndeplinirea atribuțiilor de serviciu corespunzătoare postului ocupat de salariatul în formare; formatorul asigură cooperarea cu alte organisme de formare și participă la evaluarea salariatului care a beneficiat de formare profesională.
Sunt considerate contracte speciale de formare profesională contractul de calificare profesională și contractul de adaptare profesională.
Contractul de calificare profesională este cel în baza căruia salariatul se obligă să urmeze cursurile de formare organizate de angajator pentru dobândirea unei calificări profesionale. Pot încheia contracte de calificare profesională salariații cu vârsta minimă de 16 ani împliniți, care nu au dobândit o calificare sau au dobândit o calificare ce nu le permite menținerea locului de muncă la acel angajator. Contractul de calificare profesională se încheie pentru o durată cuprinsă între 6 luni și 2 ani.
Pot încheia contracte de calificare profesională numai angajatorii autorizați în acest sens de ministerul muncii și solidarității sociale și de ministerul educației și cercetării. Procedura de autorizare precum și modul de atestare a calificării profesionale se stabilesc prin lege specială.
Contractul de adaptare profesională se încheie în vederea adaptării salariaților debutanți la o funcție nouă, la un loc de muncă nou sau în cadrul unui colectiv nou. Contractul de adaptare profesională se încheie o dată cu încheierea contractului individual de muncă sau, după caz, la debutul salariatului în funcția nouă, la locul de muncă nou sau în colectivul nou, în condițiile legii. Contractul de adaptare profesională este un contract încheiat pe durată determinată ce nu poate fi mai mare de un an. La expirarea termenului, salariatul poate fi supus unei evaluări în vederea stabilirii măsurii în care poate face față funcției noi, locului de muncă nou sau colectivului nou în care urmează să presteze munca.
5. Contractul de ucenicie la locul de muncă
Deși calificat de legiuitor drept un contract individual de muncă de tip particular, datorită obiectului său specific încadrarea din punct de vedere tehnico-legislativ a normelor care reglementează acest contract s-a făcut în titlul VI Formarea profesională.
Contractul de ucenicie la locul de muncă este contractul individual de muncă de tip particular în temeiul căruia:
a) angajatorul persoană juridică sau persoană fizică se obligă ca, în afara plății unui salariu, să asigure ucenicului formarea profesională într-o anumită meserie, potrivit obiectului său de activitate;
b) ucenicul se obligă să urmeze cursurile de formare profesională și să muncească în subordinea angajatorului respectiv.
Organizarea, desfășurarea și controlul activității de ucenicie se reglementează prin legea privind ucenicia la locul de muncă, în care prevede că durata contractului de ucenicie la locul de muncă este determinată.
Contractul de ucenicie la locul de muncă este un contract individual de muncă de tip particular, încheiat pe durată determinată, în temeiul căruia o persoană fizică, denumită ucenic, se obligă să se pregătească profesional și să muncească pentru și sub autoritatea unei persoane juridice sau fizice denumite angajator, care se obligă să-i asigure plata salariului și toate condițiile necesare formării profesionale.
Contractul de ucenicie la locul de muncă se încheie obligatoriu în formă scrisă, în limba română, și se înregistreaz în termen de 20 de zile la inspectoratul teritorial de muncă județean, respectiv al municipiului bucurești. Obligația de încheiere a contractului de ucenicie la locul de muncă, în formă scrisă, revine angajatorului. Pe lângă elementele obligatorii ale contractului individual de muncă, contractul de ucenicie la locul de muncă cuprinde și următoarele clauze cu privire la:
- calificarea, respectiv competențele pe care urmeaz să le dobândeasc ucenicul;
- numele maistrului de ucenicie și calificarea acestuia;
- locul în care se desfășoară activitatea de formare profesională;
- repartizarea programului de pregătire practică și a celui de pregătire teoretică, dup caz;
- durata necesar obținerii calificării sau competențelor;
- avantajele în natură acordate ucenicului.
Poate fi încadrat ca ucenic orice tânăr care nu deține o calificare profesională și care, la debutul perioadei de ucenicie nu a împlinit vârsta de 25 de ani. Ucenicul beneficiază de dispozițiile aplicabile celorlalți salariați, în măsura în care ele nu sunt contrare celor specifice statutului de ucenic.
Persoana fizică poate încheia un contract de ucenicie la locul de muncă, în calitate de ucenic, și la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul scris al părinților sau al reprezentanților legali, pentru activități potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile și cunoștințele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea și pregătirea profesională. Lipsa acordului părinților sau al reprezentanților legali atrage după sine nulitatea absolută a contractului de ucenicie.
Durata contractului de ucenicie la locul de muncă nu poate fi mai mare de 3 ani și mai mică de 6 luni. Ucenicul poate fi supus unei perioade de probă care nu va depăși 30 de zile lucrătoare. Formarea profesională prin ucenicie la locul de muncă cuprinde pregătirea teoretică și pregătirea practică sau numai pregătirea practică. Timpul necesar pregătirii teoretice a ucenicului este inclus în programul normal de muncă.
Salariul de bază lunar, stabilit prin contractul de ucenicie la locul de muncă, este cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară, în vigoare pentru un program de 8 ore pe zi, respectiv de 40 de ore în medie pe săptămână.
Programul normal de muncă pentru persoanele încadrate în baza unui contract de ucenicie la locul de muncă este de maximum 8 ore pe zi, în regim de maximum 5 zile pe săptămână. Pe perioada încadrării în muncă în baza contractului de ucenicie la locul de muncă, angajatorul are obligația să asigure ucenicului care are domiciliul stabil în alt localitate, fără posibilități de navetă zilnică, condiții de cazare și de masă în regim de 3 mese pe zi, în unități de profil autorizat, conform legii.
Condițiile de cazare trebuie să fie asigurate de către angajator și suportate de ucenic, iar contravaloarea acestora nu poate depăși 50% din venitul net salarial realizat de către ucenic la locul de muncă, conform contractului de ucenicie în vigoare.
