Viața lui Antipa n-a debutat sub auspicii prea fericite. Mama sa, Zoe Șendrea (numele amintește de unul dintre vitejii boieri ai lui Ștefan cel Mare, portar al Sucevei şi cumnat cu marele voievod), este căsătorită împotriva voinței sale cu Iorgu Leon, de care se desparte după doi ani, luându-l cu ea și pe fiul rezultat din această căsnicie eșuată: Nicolae Leon, de un an, fratele vitreg al lui Grigore.
Zoe se recăsătorește cu Vasile Antipa, avocat din Botoșani, cu care are un al doilea fiu, pe Grigore, născut pe 7 decembrie 1867, în orașul din nordul Moldovei. Și acest mariaj durează doar doi ani, din cauza morții lui Vasile. La 7 ani, micul Grigore rămâne orfan și de mamă, Zoe Antipa fiind răpusă de febra tifoidă. Rămâne alături de fratele său vitreg, în grija unchiului său, fratele mamei, Panaite Șendrea. Urmează pensionul „Mărgineanu” din Botoșani, apoi trece la Institutul Academic din Iași, cea mai bună școală a timpului, întemeiată de un grup de profesori universitari, majoritatea membri ai „Junimii”: Titu Maiorescu, Petre Missir, A.D. Xenopol, Petru Poni etc. „Am avut norocul să fiu elevul a patru învățați dascăli, care au trezit în mine interesul viu pentru științele ce ni le predau și au avut o influență hotărâtoare asupra dezvoltării mele ulterioare”, își va aminti mai târziu Grigore Antipa. Acești patru mari dascăli au fost: geologul Grigore Cobălcescu, chimistul Petru Poni, A.D. Xenopol, profesor de istorie și Petre Missir, profesorul de economie politică. Antipa se împrietenește acum cu un alt viitor mare savant, Emil Racoviță, fondatorul biospeologiei. Cine își putea închipui la mijlocul anilor ’80 ai veacului al XIX-lea că cei doi colegi de bancă din Institutul Academic vor ajunge într-o zi academicieni, iar cel care îi va face raportul de primire în Academie, în 1910, lui Emil Racoviță, va fi însuși Grigore Antipa?
Până atunci, moș Panaite, unchiul celor doi frați vitregi, se decisese: „Pe Nicu (Nicolae Leon, n.a.) o să-l fac medic, pe Grigore, avocat”. Astfel, Nicolae pleacă la Universitatea din Jena, pentru a urma științele naturii, printre alții cu celebrul savant și profesor Ernst Haeckel (1834-1919), autorul faimoasei legi ce-i poartă numele, cunoscută și ca legea fundamentală a biogenezei.
Între timp, Grigore urmează cursurile Institutul Academic din Iaşi, numit şi Institutele Unite. Nicolae, venit într-o scurtă vizită în România, își dă seama că exigențele facultății ieșene sunt sub potențialul de învățare al fratelui său și se decide să-l ia cu el, la Jena, unde Grigore devine student al Universității de aici, începând cu anul 1885. În perioada în care Antipa s-a înscris la Universitatea din Jena, Haeckel nu era doar prorectorul Universității, ci una dintre cele mai proeminente personalități ale științei europene. Cucerit de darwinism, Haeckel își va publica în 1866 opera sa fundamentală, Morfologia generală a organismelor, carte care a pus bazele ecologiei ca știință. Prin seriozitate, inteligență și comunicativitate, Antipa cucerește repede simpatia marelui savant care, până la sfârșitul vieții, îl va menționa pe discipolul său român drept unul dintre cei mai înzestrați studenți ai lui. La sfatul lui Haeckel, Antipa vizitează în iarna anilor 1888-1889 stațiunea zoologică de la Villefranche-sur-Mer, unde își descoperă adevărata vocație, cea de cercetător al faunei marine. Nici că se putea anturaj mai bun pentru viitorul savant decât tovărășia unor învățați de talia englezului Bolles Lee, a americanului H. Ward și a elvețianului Du Plessis. Mai mult chiar, Grigore Antipa face cunoștință cu prințul Albert I de Monaco (1889-1922), pasionat de cercetările marine, fondatorul celebrului Institut Oceanografic din Monte-Carlo (1906) și al Muzeului Oceanografic din micul principat mediteraneean (1910), înnobilat de prezența în fruntea sa, ca director, timp de peste trei decenii (1957-1988) a faimosului cercetător și om de televiziune Jacques-Yves Costeau. Hotărât să se dedice în întregime studiilor oceanografice, Antipa își susține teza de doctorat în martie 1891, despre meduzele fixate din arhipelagul Spitzbergen, obținând de la Hackel calificativul „summa cum laudae”.
După terminarea facultăţii, Antipa pleacă la specializare în stațiunea zoologică de la Napoli, unde lucrează alături de Salvatore Lo Bianco, cel mai bun cunoscător al faunei mediteraneene, şi ihtiologul Raffaele, care îl inițiază pe român în studiul migraţiei peștilor. Iar fondatorul stațiunii zoologice de la Napoli, marele embriolog Anton Dohrn, îi dă următoarea povață lui Antipa, sfat pe care savantul îl va urma toată viața: „Munca de organizator pe care o desfășor aici, unde am de-a face și cu pescarii, ca și cu învățații și cu regii, și unde pot să urmăresc mai bine și cercetările mele științifice, îmi dă o satisfacție mai mare. Studiază numai bine, cu condeiul în mână, chestiunile de care dorești să te ocupi, și sunt sigur că, cu energia și cu pregătirea dumitale științifică serioasă, vei reuși orice vei întreprinde”.
Dimitrie C.Sturdza-Scheianu, om politic conservator, ministru al Justiției în cabinetul lui Lascăr Catargiu (1891-1895), a fost protectorul lui Grigore Antipa, pe care l-a ajutat mult în carieră. Cu el stabilise Antipa ca, odată întors în țară, să se ocupe de organizarea unui muzeu de istorie naturală, precum și de studiul apelor și pescăriilor din țară. În 1892, când Antipa revine în România, erau la putere chiar conservatorii lui Lascăr Catargiu. Lui Antipa i se încredințează sarcina organizării pescăriilor, deși nu avea decât 26 de ani.
Probabil prin intermedierea aceluiași D.C. Sturdza-Scheianu, Antipa este primit în audiență de Regele Carol I, la castelul Peleș. Relația dintre monarh și savant s-a înfiripat repede. Grigore Antipa venea din Germania, țară de care Carol I rămăsese legat prin mii de fire sentimentale. Vor fi vorbit poate despre Dresda – Florența Germaniei – cea plină de muzee, pe care Antipa o vizitase asiduu, iar Regele era un împătimit al picturii, deși, cinstit vorbind, nu întotdeauna de cea mai bună calitate. Mult mai probabil însă au vorbit despre ce putea să facă Antipa pentru România și Regele pentru Antipa. Cert este că suveranul român, dornic să modernizeze toate sectoarele de activitate ale țării pe care venise de la izvoarele Dunării să o păstorească, îl va recomanda pe Antipa miniștrilor săi. În primul rând, lui Petre P. Carp, ministrul Agriculturii și Domeniilor, căruia îi sugerează să-l lase pe Antipa să-și implementeze planul său de reorganizare a pescuitului în România. În al doilea rând, lui Iacob Lahovary, ministrul de Război, care trebuia să-i faciliteze tânărului cercetător îmbarcarea pe navele militare românești din Marea Neagră în vederea desfășurării primelor programe sistematice de cercetare ale acestei mări. În sfârșit, al treilea ministru, cel al Instrucțiunii Publice, celebrul și talentatul om politic Take Ionescu, urma să-l numească pe Antipa la conducerea colecţiilor zoologice ale Muzeului de Științe Naturale.
În 1834, Mihalache Ghica, fratele domnitorului Alexandru Ghica (1834-1842), pusese bazele primului muzeu din Bucureşti, aflat iniţial la Colțea. Destul de eclectic, muzeul reunea obiecte de arheologie, colecţii de fosile, minerale, moluşte, dar şi lucrări de artă – un fel de talcioc, ilustrativ cum nu se poate mai bine pentru începuturile muzeologiei româneşti. Acest prim muzeu bucureştean migrează – în funcţie de împrejurările timpului – în aripa stângă a Palatului Academiei, apoi, după ce Cuza îi dăduse un statut și un regulament de funcţionare, este adăpostit în latura dreaptă a noii clădiri a Universităţii. Un incendiu izbucnit în aripa în care se afla muzeul nimiceşte o parte din exponate, așa încât Antipa moşteneşte o ruină de muzeu, în care – în afară de câteva colecţii de insecte – nu se mai adăugase de multă vreme nimic mai de seamă. „Achiziţiile se rezumau doar la câteva animale de vânătoare comune, la nişte animale de casă pe care donatorii doreau sa le vadă imortalizate la muzeu, prin împăiere, la mortăciuni luate de pe la menajerii şi mai ales la monştri: viței cu două capete, copii cu patru picioare, trimişi muzeului spre conservare din toată ţara” (Gh. Bârca, M. Băcescu).
Însuşi Antipa constată cu stupefacţie că printre piesele din muzeu se aflau şi nişte păsări cu capul aparţinând unei specii, iar trupul şi coada provenind fiecare de la altă specie, savantul concluzionând maliţios că cineva: „îşi luase libertatea de a corija sau completa natura”. Pentru a înţelege valoarea excepţională a unui savant şi organizator de instituţii muzeale precum Grigore Antipa, trebuie să încercăm să vizualizăm începuturile, cele câteva colecţii incomplete de păsări, insecte şi moluşte, pe care le preia în 1893, în calitatea sa de proaspăt numit director al Muzeului de Zoologie, şi să le comparăm cu impozantul edificiu al Muzeului de Istorie Naturală din Piaţa Victoriei, vizitat anual de peste jumătate de milion de oameni. Acest drum a fost parcurs de Antipa timp de peste jumătate de veac (1893-1944), perioadă în care a deţinut funcţia de director al acestei instituţii. Cu atât mai inspirată ne apare azi opţiunea Regelui Carol I de a-l folosi pe savant în diferitele sale funcţii, administrative şi ştiinţifice, cu cât acesta a reuşit să ducă la îndeplinire, aproape singur, însărcinările încredinţate. De altfel, Regele României avea incontestabilul talent de a „ochi” şi de a-i stimula şi folosi pe oamenii care îl puteau ajuta în eforturile sale de a moderniza ţara. Așa a făcut cu Spiru Haret în educaţie, cu un Vasile Lascăr în administraţie, cu un Lecomte du Noüy sau Petre Antonescu în arhitectură, cu Enescu în muzică, cu un Anghel Saligny în domeniul marilor construcţii.
Antipa se apucă, cu hărnicia şi acribia care îl caracterizau, să contureze viitorul Muzeu de Științe Naturale al României. Și cum norocul îi ajută pe temerari, putem spune că și Grigore Antipa a beneficiat de o nesperată şansă. Cotrobăind prin patrimoniul învechit al muzeului ce-l luase în primire, găseşte sub o scară, acoperite de colbul anilor, o serie de lăzi nedespachetate, expediate de un anume medic Ilarie Mitrea din Răşinari. Acesta călătorise mult în viața lui, mai cu seamă prin locuri exotice precum Sumatra, Borneo, Noua Guinee, Malacca etc. Animat de un veritabil spirit de colecţionar, Ilarie Mitrea adunase o adevărată comoară în cei zece ani petrecuţi în Orientul Îndepărtat: un schelet de balenă, o colecţie de piei de animale cu blană, păsări, animale inferioare conservate în alcool, obiecte etnografice etc. O parte le donase Muzeului Imperial din Viena, o altă parte o trimisese muzeului bucureştean. Colecţiile găsite sub scară aveau o certă valoare ştiinţifică şi puteau constitui un bun început pentru un muzeu nou. Mai ales că Antipa primeşte o nouă clădire, în strada Polonă numărul 18, pentru instituţia pe care avea să o creeze şi să o conducă. Apoi, foştii profesori şi colegi ai lui Antipa îl ajută trimiţându-i exponate foarte valoroase. Haeckel îi trimite materiale din Ceylon, Spitzbergen din Australia, directorul Muzeului Imperial din Viena, profesorul Steindachner, îi trimite o bogată colecţie de peşti, Mihai Şuţu, păsări vânate de el în Egipt, doctorul Ion Cantacuzino, animale marine colectate la Villefranche-sur-Mer etc.
Încetul cu încetul, localul din strada Polonă, vizitat asiduu de pasionaţi, inclusiv de membri familiei regale – mai cu seamă de micul principe Carol, viitorul Carol al II-lea, și sora sa, principesa Elisabeta –, devine tot mai neîncăpător. „Copiii îl iubeau în chip deosebit şi fiindcă era așa de mic aveau față de el un sentiment neobişnuit de tovărăşie; numărul centimetrilor lui îl aduceau foarte aproape de inima lor. Afară de aceasta ştia tot şi era întotdeauna gata să-ţi împărtăşească cunoştinţele în anecdote interesante şi hazlii” (Regina Maria).
Personalul muzeal sporeşte numeric cu încă un îngrijitor şi un nou preparator, bugetul alocat funcţionării instituţiei, inclusiv salariile, fiind de doar 2.000 de lei. Ca urmare, Grigore Antipa începe să adreseze memorii peste memorii, începând cu anul 1903, primului ministru, D.A. Sturdza, pentru a i se pune la dispoziţie o clădire nouă şi fonduri îndestulătoare pentru funcţionarea în bune condiţiuni a muzeului.
Cu ajutorul Regelui Carol I, obţine, în 1905, fondurile necesare (350.000 de lei) construirii noului edificiu, un an mai târziu reuşind să mute colecţiile zoologice din strada Polonă în noul imobil din Piaţa Victoriei. Antipa însuşi desenează planul muzeului, după ce adunase material documentar, luase contact cu alţi directori de muzee şi arhitecţi şi vizitase muzeele de istorie naturală din Paris, Londra, Viena, Sankt-Petersburg. De construcţia propriu-zisă se va ocupa inginerul constructor Mihail Rocco, iar faţada va fi realizată de arhitectul Grigore Cerchez (1850-1927), autor printre altele al Institutului de Arhitectură din Bucureşti, al castelului Cantacuzino din Buşteni şi a casei Dissescu de pe Calea Victoriei, actualul Institut de Istoria Artei. Edificiul din Piaţa Victoriei a fost organizat după cele mai moderne principii ale muzeologiei. „Chiar dacă activitatea muzeului are caracter ştiinţific, scopul în care este făcută are caracter general cultural, educațional, muzeul există ca să difuzeze informaţii – şi poate mai mult decât atât – atitudini spirituale în rândul publicului larg” (Radu Florescu).
Grigore Antipa, vizionar, reuşeşte să găsească îmbinarea fericită între cercetarea ştiinţifică, modul de distribuire cât mai eficient al exponatelor şi popularizarea acestora prin conferinţe publice cu proiecţii, ţinute în amfiteatrul muzeului. Pentru a realiza toate acestea, el dovedeşte reale aptitudini de organizator, neuitând nicio clipă sfatul pe care i-l dăduse profesorul Hoyle, președintele Asociaţiei Muzeelor din Anglia: „prima însuşire pe care trebuie să o aibă un bun director de muzeu este aceea de a fi un bun cerşetor”. Antipa obţine, prin rugăminţi, vitrine de cristal pe schelet metalic în valoare de peste 300.000 de lei aur de la prietenii şi colegii săi din străinătate, plus o serie de exponate de mare valoare şi cărţi de specialitate.
Fără îndoială însă, cea mai importantă inovaţie a lui Antipa rămân dioramele, acele reproduceri la scară ale habitatului natural al unei anumite specii de animal. „Dioramele sunt primite de public cu entuziasm, iar Antipa, trecând anonim printre vizitatori, înregistrează păreri critice, de care va ține seama la viitoarele sale realizări“ (Gh. Bârca, M. Băcescu). Muzeul de Zoologie din Piaţa Victoriei, care în scurt timp va primi denumirea de „Muzeul Național de Istorie Naturală”, va fi inaugurat cu mult fast în data de 24 mai 1908, în prezența Familiei Regale şi a membrilor guvernului. Regele Carol I, apreciind „sârguința ce aţi desfăşurat pentru acest institut”, îi urează lui Antipa ca muzeul să devină „un nou îndemn pentru studiul ştiinţelor naturale”. În cartea de onoare a muzeului Antipa pot fi regăsite şi astăzi semnăturile din data de 24 mai 1908 ale Regelui Carol I şi ale principilor moştenitori, Ferdinand și Maria.
Deşi copleşit de grijile muzeului ce trebuia creat, Grigore Antipa nu uită să-şi onoreze şi cea de-a doua promisiune făcută Regelui: aceea de a cerceta Marea Neagră, precum şi posibilităţile de valorificare eficientă a pescăriilor româneşti. Ideea îi fusese sugerată iniţial de prințul Albert de Monaco, care întrevăzuse corect posibilităţile pe care le ofereau mările şi oceanele ca resurse de dezvoltare. Aşadar, Antipa se îmbarcă pe crucişătorul „Elisabeta”, de sub comanda lui Ilie Irimescu, viitor contraamiral, efectuând înconjurul Mării Negre, timp de nouă luni, cu escale mai consistente la Sevastopol şi Odessa. Adună în acest periplu un bogat material pentru colecţiile muzeului, iar la întoarcere, neodihnit, începe să exploreze pescăriile din regiunea inundabilă a Dunării şi pe cele din interiorul ţării. Era o întreprindere nu lipsită de riscuri, după cum povesteşte însuşi Antipa: „Când am plecat cu barca prin stufăriile Dranovului,… antreprenorul pescăriilor de pe atunci a crezut de datoria lui să-mi atragă atenţia să nu-mi risc viața, căci nu o dată s-au tras focuri din stuf asupra agenţilor antreprizei”.
Grigore Antipa constată o descreştere a producţiei de peşte şi chiar degenerarea unor specii importante (crapul) ca urmare a pescuitului excesiv şi abuziv. Naturalistul vede o singură soluţie pentru remedierea situaţiei: o lege a pescăriilor care să amelioreze fondul piscicol și care să prevadă şi măsuri restrictive împotriva celor care pescuiau abuziv, doar pentru profitul lor. Biologul, dublat de un perspicace economist, propune cooperativizarea pescăriilor şi centralizarea vânzării peştelui, considerând că aceste măsuri vor duce la sporirea producţiei şi a veniturilor pescăriilor. În anul 1895, Antipa este numit administrator general al pescăriilor statului, iar un an mai târziu reuşeşte să treacă prin Parlament „Legea pescuitului”, al cărei autor este. Rezultatele, după cum prevăzuse Antipa, se văd imediat.
În doar cinci ani, doar exportul de pește către Austro-Ungaria creşte de zece ori, de la 358 de tone în 1895 la 3.322 de tone în 1899. Pentru a ajunge la aceste rezultate, Grigore Antipa a respectat cu sfinţenie două principii. Primul, cel al legării producţiei de cercetare, un deziderat încă neîmplinit astăzi în România, din păcate. „Dacă pescăriile au dat în anul trecut un excedent la venituri… şi dacă în anul curent vor da poate chiar 1.000.000, aceasta desigur nu se datoreşte atât muncii birocratice pe care am făcut-o la Ministerul Domeniilor, cât cercetărilor ştiinţifice pe care le-am făcut şi le fac în laboratorul Muzeului de istorie naturală… dacă acest institut se va organiza mai bine, în curând se vor găsi si multe alte ramuri de producţie care, grație cercetărilor ştiinţifice, vor lua o dezvoltare tot atât de rapidă ca şi a pescăriilor”, îi va scrie în 1903 savantul prim-ministrului de atunci, D.A. Sturdza.
Al doilea principiu căruia îi va fi loial Antipa e cel al depolitizării administraţiei şi de respingere a oricăror imixtiuni dintre afacerile unor particulari şi interesele statului, marele biolog considerând că e nevoie de „a se începe o operă de moralizare a acestei bande de escroci titraţi şi brevetaţi, lipsiţi de cea mai mică urmă de patriotism”. Cât de actuale sunt şi astăzi cuvintele lui Antipa, la peste 120 ani de când au fost scrise!
Cât de nefastă era intervenţia politicului în domeniul piscicol s-a văzut în 1910, când celebrul Alecu Constantinescu, zis „Porcul”, ministru al Agriculturii, decide ca peștele provenit din bălţile statului să nu mai fie vândut la licitaţie, ci cu prețuri fixate de minister. Antipa se opune, arătând cu argumente economice, că nu din cauza licitaţiilor crescuse preţul la pește. Până la urmă decizia ministrului este anulată, peștele continuând să fie vândut la licitaţie, dar arendaşii de bălți îi vor păstra ranchiună lui Antipa, nemulţumiţi de faptul că erau înlăturaţi de pe anumite terenuri piscicole. Va exista o întreagă campanie de presă împotriva PARID (Pescăriile şi Ameliorarea Regiunii Inundabile a Dunării), al cărei şef era Grigore Antipa, şi care era acuzată – pe nedrept – de scumpirea preţului peștelui. Nimic deci de mirare când, în 1914, odată cu revenirea liberalilor la guvernare şi a lui Constantinescu la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Antipa este îndepărtat de la conducerea pescăriilor, deşi Regele Carol I recomandase menţinerea lui.
Era şi firesc de altfel, deoarece Regele, dornic să cunoască şi să se implice în tot, efectuase numeroase călătorii la Dunăre, în compania marelui nostru naturalist, apreciind realizările acestuia. „Se pare că M.S. Carol I căpătase o adevărată pasiune pentru Dunăre şi pentru lucrările mari ce se efectuau acolo. În ultimii zece ani ai vieţii sale, El şi-a ales locul favorit, unde venea regulat, cu familia pentru a se repauza. Regina Elisabeta îmi spunea că El aşteapta tot anul cu nerăbdare ca să vină timpul călătoriei pe Dunăre, unde se simţea atât de bine” (Grigore Antipa). Tot savantul îşi aminteşte cât de dornic era monarhul să stea de vorbă cu oamenii pe care îi întâlnea, într-o singură zi, de exemplu, la Jurilovca, stând de vorbă cu peste 500 de persoane din toate straturile sociale. Potrivit firii sale poetice, Regina declara mult mai emfatic: „S-au întâlnit Majestatea Sa Dunărea cu Majestatea sa Regele Carol I”. Grigore Antipa va recunoaşte însă referitor la relaţia sa cu primul Rege al României că: „mi-a devenit un adevărat părinte care m-a sprijinit şi povăţuit până la sfârşitul vieţii sale”.
Ce rămâne în urma activităţii lui Grigore Antipa în fruntea domeniului piscicol al României? În primul rând un plan de lucrări hidrotehnice pentru punerea în valoare a Deltei Dunării şi, conform acestuia, inaugurarea, în 1908, a primului canal – Dunăvățul – lung de 27 de kilometri care lega Razelmul de braţul Sfântu-Gheorghe. Ca urmare, în doar câţiva ani, producţia de pește a lacului Razelm a crescut de la 380 de mii de kilograme de pește pe an la 3,6 milioane de kilograme. La acestea trebuie adăugat faptul că Antipa construieşte, până în 1914, o reţea de canale în Delta Dunării pentru a-i reda fertilitatea. Ia măsuri pentru stăvilirea procesului de scădere a stocului de sturioni. În același an – 1906 – publică lucrarea Măsuri pentru creşterea crapului în eleștee, urmată în 1910 de una din operele sale fundamentale: Regiunea inundabilă a Dunării. Starea ei actuală şi mijloacele de a o pune în valoare. Tot Antipa înfiinţează o fabrică de celuloză din stuf la Brăila, extrem de profitabilă (avea comenzi inclusiv din îndepărtata Japonie!), dar care va fi distrusă în timpul Primului Război Mondial.
În paralel cu activitatea sa de cercetare şi administrare, Grigore Antipa a elaborat o serie de lucrări ştiinţifice – nu doar din domeniul ştiinţelor naturale – care au făcut să fie ales ca membru titular al Academiei Române în 1910. În afară de lucrările deja menţionate, trebuie să adăugăm sumar cel puţin admirabilele sale studii Despre necesitatea introducerii unei pisciculturi sistematice în apele României (1892), Studii asupra pescăriilor din România (1895), Fauna ihtiologică a României (1909), precum şi Raport privitor la îmbunătăţirea stării populaţiei noastre rurale, apărut deloc întâmplător chiar în anul răscoalei din 1907. Faptul că Grigore Antipa este ales membru al Academiei pe locul lăsat liber prin decesul economistului şi fostului prim-ministru P.S. Aurelian arată că „nemuritorii” României au avut în vederea vastitatea preocupărilor lui Antipa, care nu se rezumau strict la domeniul ştiinţelor naturii. De altfel, Antipa, când aborda o problemă, o analiza din perspectiva tuturor aspectelor ei, așa cum a făcut-o de exemplu în Dunărea şi problemele ei ştiinţifice, economice şi politice. Iar a sa carte Problemele evoluţiei poporului român, apărută în 1919, este de fapt un amplu tratat de sociologie cuprinzând cele mai complexe probleme ale dezvoltării neamului românesc.
Deși primit în Academie în 1910, Grigore Antipa îşi va susţine discursul de recepţie cu tema „Cercetările hidrobiologice în România şi importanța lor economică şi ştiinţifică” de-abia la 12 mai 1912. Marele savant reia în acest discurs tema sa preferată – importanța naţională, socială şi economică a ştiinţei: „Orice cercetare îşi măreşte importanța ei când este pusă în serviciul patriei, tinzând a-i aduce foloase, atât culturale, cât şi economice şi sociale”. Tot în cadrul activităţii sale academice, lui Antipa i se încredinţează sarcina de a administra fondurile donate înaltului for de către bancherul şi filantropul Jacques Elias (1844-1923), el fiind acela prin grija căruia se ridică actualul spital „Elias”. Îl va inaugura în 1936.
Rămas orfan de mic, singura rudă a lui Antipa va rămâne fratele său vitreg, Nicolae Leon (1862-1931), biolog şi el, întemeietorul parazitologiei la noi în ţară, profesor universitar – ceea ce Antipa n-a fost niciodată –, inspector general al învăţământului public şi particular românesc sub ministrul Spiru Haret, rector în două rânduri al Universităţii din Iași. Deci, o personalitate de care Grigore va fi mereu legat, mai ales prin cei șase nepoţi ai săi, Georgică și Nineta fiind favoriţii.
În 1899, Grigore Antipa se căsătoreşte cu Alina Petrescu, fiica generalului medic Constantin Petrescu, un apreciat cercetător ce se distinsese în campania de combatere a ciumei ce bântuise Caucazul anilor 1850. Alina va fi tovarăşa de viață ideală pentru Antipa, datorită firii ei blânde, dublate de o mare fineţe sufletească, o aleasă cultură artistică şi un bun gust desăvârșit. Îl va seconda pe soţul ei în realizarea Muzeului de Științe Naturale, organizând biblioteca acestuia, dar participând şi la aranjarea sălilor muzeale şi a fiecărui exponat în parte. Din nefericire, sănătatea Alinei va fi întotdeauna şubredă, necesitând operaţii şi tratamente îndelungate în străinătate. Deși tratată excelent în sanatoriul din Lausanne unde se afla internată, Alinei îi lipsea tandreţea soţului ei: „grozav îmi lipseşte cineva care obişnuia să mă răsfeţe”, îi scria ea necăjită.
Antipa n-a făcut niciodată politică de partid, deşi mediul în care crescuse precum şi educaţia în Germania îl făceau mai predispus spre o opţiune proconservatoare. Dar datorită protecţiei regale, nici guvernele liberale nu-i refuzaseră sprijinul în vederea realizării proiectelor sale. Moartea Regelui Carol I, pe 27 septembrie 1914, îl privau însă pe Antipa de cel mai însemnat sprijinitor al său în mediul politic.
Logic, cu noul Rege, Ferdinand, savantul ar fi trebuit să se înţeleagă bine. De Carol I îl legase Dunărea şi Germania, de Ferdinand ar fi putut să-l lege meseria, monarhul fiind un împătimit şi priceput botanist. „Regele Ferdinand avea plăcerea discuţiilor în cerc restrâns, pe subiecte dintre cele mai variate, de la limbă sanscrită la piramidele faraonilor, la denumirea ştiinţifică a unei flori, până la romanele sau piesele muzicale cele mai recente” (Ioan Scurtu). Din păcate, intervine războiul, iar opţiunile celor doi par divergente. Ferdinand promisese la depunerea jurământului că „va fi un bun român”, ceea ce, în condiţiile date, însemna alianţa cu Antanta şi război cu Puterile Centrale (Germania şi Austro-Ungaria), iar lui Antipa intervenţia României în vederea eliberării Ardealului i se pare „opera unor muieri”, respectiv Regina Maria, Martha Bibescu şi Eliza Brătianu (soția prim-ministrului Ionel Bratianu).
Dincolo de vulgaritatea afirmaţiei – ciudată la un bărbat atât de tandru cu soţia sa –, Antipa nici nu pare prea bine informat, având în vedere că nici Martha Bibescu, nici Eliza Brătianu nu au jucat vreun rol deosebit în decizia României de a se alătura Antantei.
Pe parcursul ocupaţiei germane a Bucureştilor, Grigore Antipa este „gerantul“ ministerului Agriculturii și Domeniilor, practic şeful acestui minister în lipsa titularului refugiat la Iași. Este destul de neclar dacă numirea sa a fost făcută de către guvernul Brătianu la plecare sau de către autorităţile germane la venire. Cert e că Antipa se ocupă cu energia lui recunoscută atât de aprovizionarea populaţiei cu pește (peste șase milioane de kilograme), cât şi de asigurarea exportului de pește – în fapt aprovizionarea Puterilor Centrale – cu alte două milioane de kilograme. „Orice s-ar zice, acest mic vanitos era un excelent organizator” (Lucian Boia).
Apogeul scurtei sale cariere politice îl va atinge tot în această perioadă, odată cu numirea sa, pe 5 iunie 1918, de către guvernul Marghiloman în funcția de preşedinte al Consiliului Economic – un fel de supra-minister cu atribuţii lărgite în materie de schimburi comerciale şi aprovizionare. Evident, această funcţie devine caducă peste cinci luni, în momentul căderii guvernului Marghiloman şi al formării noului guvern al generalului Coandă. Ce rămâne, de fapt, din pretinsul germanofilism al lui Antipa? Puțin, foarte puțin. O vizită a fiului împăratului Germaniei la muzeul Antipa, în cursul căreia mareşalul von Mackensen îl recomanda astfel pe savant: „Vă prezint, Alteţă Imperială, pe cel mai mare om din această ţară, care a dovedit o pricepere mare prin organizarea perfectă a serviciilor pescăriilor”. În fond, o apreciere obiectivă şi meritată. Ar mai fi o discuţie cu intransigentul P.P. Carp, liderul incontestabil al germanofililor (de fapt antirușilor) din România, care i se destăinuie lui Antipa: „Tu crezi că eu sunt contra regelui (Ferdinand – n.a.)? Nu, dar între el şi graniţele țării nu pot alege”. P.P. Carp, om de mare caracter, dar adeseori naiv în unele dintre atitudinile sale politice, trăia cu senzaţia (falsă) că Puterile Centrale vor consimţi ca în schimbul îndepărtării de pe tron a lui Ferdinand să renunţe la pretenţiile teritoriale asupra țării noastre. Oricum, nu cunoaştem răspunsul lui Antipa, așa încât nu ştim dacă era sau nu de acord cu opiniile fruntaşului conservator.
În ultimă instanță, Grigore Antipa, ca Victor Babeş, era omul profesiunii sale, iar patria sa era știința. El și-a dedicat viața, iar ca savant şi administrator a slujit România la fel de bine între 1916-1918, ca şi până în 1914, sau cum o va face după 1918.
Revenirea vechiului său „prieten”, Constantinescu-Porcul, în fruntea ministerului Agriculturii, la sfârşitul anului 1918, îl lipseşte pe Grigore Antipa de toate funcţiile sale oficiale, exceptând cea de director al Muzeului de Științe Naturale. Odată cu sfârşitul războiului, Antipa revine la „uneltele” sale de lucru: laboratorul, biblioteca, sălile muzeului pe care îl păstorea, masa de scris, aula academică etc. Chiar în 1919, Antipa publică la Academie o carbonizatoare radiografie a societăţii românești, intitulată Problemele evoluţiei poporului român. Regăsim aici analizate probleme extrem de profunde care frământă şi azi imaginarul colectiv naţional, dar şi soluţii vizionare, dintre care unele încă îşi aşteaptă aplicarea lor practică. Astfel, încă de acum aproape o sută de ani, Antipa vedea un motor de dezvoltare economică al țării exportul de produse finite cu valoare mare adăugată şi se opunea vehement exportului de materii prime. Toate produsele naturale – spunea el – „trebuie să fie astfel prelucrate, încât să capete acea formă exportabilă din care să poată rezulta maximul de beneficiu pentru țară. Aceasta nu se poate face însă decât dacă poporul nostru este în stare să dezvolte o activitate industrială consecventă”.
De ce nu suntem în stare să ne dezvoltăm? Antipa are şi răspunsul, parcă copiat sau nu, din declaraţiile unor politicieni sau analişti din ziua de azi: „..noi am simţit mâna ascunsă a marii finanţe internaţionale care caută să ne sugrume, în nenumărate ocazii”. Și continuă, extrem de actual: „La fiecare împrumut de stat, se cer compensaţiuni politice sau economice, sau se urmăreşte o politică lentă de penetrațiune şi acaparare a vieţii economice, prin bănci şi întreprinderi private, pe care apoi, la un moment favorabil – la o criză financiară etc. –, caută să le consolideze, ba chiar să le transforme într-un control financiar, ceea ce înseamnă de fapt pierderea independenței statului care împrumută”. Soluţia preconizată de naturalistul nostru, transformat ad-hoc în economist, este una din păcate nu întotdeauna aplicată de către guvernanţii noştri: dreptul de monopol al statului asupra tuturor surselor de energie, zăcăminte miniere si petrol. Cât despre starea politică descrisă de Antipa ne abţinem de la alte comentarii: „întreaga putere a statului este acaparată de o clasă de politicieni, divizaţi în partide, care abuzează de ea, în interesul personal şi de clasă; interesul general este continuu sacrificat în folosul intereselor particulare ale claselor guvernante”. Să mai spună cineva că istoria nu se repetă!
Copilul lui de suflet, muzeul, avusese mult de suferit din pricina războiului, mai ales din cauza faptului că nu putuseră să fie îmbogăţite colecţiile cu materiale din străinătate. În aceste condiţii, Antipa a fost obligat să-şi concentreze preocuparea pe obţinerea animalelor ce trăiau în România. Dar, mai cu seamă, pe o nouă prezentare şi pe realizarea de noi diorame, care să atragă publicul. „Îi sclipeau ochii când putea să-ţi arate o nouă piesă de muzeu, sau o nouă dioramă, magistral aranjată de el”, va povesti mai târziu, Constantin Motaș (1891-1980), el însuşi un renumit zoolog şi biolog, viitor director al Muzeului „Antipa“ (1945-1949).
Alt mare savant care îi oferă ajutorul lui Antipa, organizându-i în muzeu, exponatele de speologie este fostul său coleg de şcoală din copilărie, Emil Racoviță.
După aproape 30 de ani de cercetări, Antipa consideră că trebuie să furnizeze posterităţii o operă fundamentală privitoare la Dunăre. O publică în 1921 şi se va numi: Dunărea şi problemele ei ştiinţifice, economice şi politice. Remarcabilă în această lucrare este viziunea integratoare a savantului: „Cine vrea să priceapă chestiunea Dunării trebuie să priceapă mai întâi fluviul şi viața sa, căci, înainte de a fi o chestiune politică, ea este o chestiune de geografie fizică, economică şi comercială. Marea importanță a Dunării – constata Antipa – rezidă în poziţia ei geografică şi în direcţia cursului, de la vest la est, ceea ce face ca fluviul să lege țările industrializate din occident cu țările agricole din răsăritul Europei şi mai departe, cu țările bogate în materii prime din Asia”.
Pentru Antipa, Dunărea cu imensul ei bazin hidrografic (817.000 km pătraţi) este nu doar leagănul Europei, dar şi artera ei vertebrală prin legăturile ei: prin Rin cu Amsterdamul, prin Drava şi Sava cu porturile Mării Adriatice, prin vărsarea la Marea Neagră cu spaţiul asiatic. Savantul consideră că doar printr-un plan coerent şi unitar adoptat de către toate țările riverane poate fi valorificat potenţialul acestui fluviu european. Dovendindu-și încă odată spiritul vizionar, Grigore Antipa recomandă viitorimii să folosească diferenţa de nivel a Dunării, de 30 de metri, între Moldova Veche şi Turnu-Severin, pentru a construi acolo o sursă de energie, mizând pe perfecţionarea tehnicii de construcţie a turbinelor. Fapt realizat patru decenii mai târziu, prin construcţia hidrocentralei de la Porţile de Fier.
După ce Antipa îl recomandase pe Emil Racoviţă pentru alegerea la Academie, acesta îi întoarce serviciul fostului său coleg de școală indicându-l, în 1924, drept succesor al său în Biroul Comisiei Mediteranei. Colaborarea şi prietenia celor doi savanţi, aflaţi totuşi la depărtare, Antipa la București, Racoviţă, profesor universitar la Cluj, va continua până la moartea lui Antipa, în 1944. Când, în 1929, Grigore Antipa redevine preşedinte al PARID, post din care fusese îndepărtat în 1914, el îl propune pe marele speolog să devină membru în Consiliul de Administraţie al instituţiei pe care o conducea.
În 1931 moare fratele lui Grigore Antipa, Nicolae Leon, răpus de o arterioscleroză avansată. Alina Antipa schimbă sanatoriul elveţian cu unul vienez, apoi este internată la Baden. Scrisorile dintre cei doi sunt sfâşietoare, pline de tandreţe şi dor, dar şi de multă suferinţă. „Mă gândesc cu multă milă şi dragoste la mata (după trei decenii de căsătorie, Antipa încă folosea în corespondenţa cu soţia, pronumele de politeţe! – n.a.) şi sunt foarte îngrijat că te-am lăsat atât de obosită”, îi scrie el, în timp ce ea îi răspunde: „Am rămas impresionată de figura ta tristă la plecare, am remuşcări…”.
Doi ani mai târziu, tonul Alinei e la fel de pesimist, dar bazat probabil şi pe o stare asemănătoare a soţului: „Este prima oară că zici că simţi c-ai îmbătrânit şi sunt tristă când mă gândesc că din cauza mea, boala mea lungă care nu se mai isprăveşte, cheltuieli atât de mari şi atâta grijă”. Din păcate, nici sănătatea lui „moș Grigore”, cum îi spuneau apropiaţii, nu mai este atât de bună ca în tinerețe. Antipa continua să muncească enorm, între 14-16 ore pe zi, dar şi să fumeze foarte mult, mai cu seamă ţigări de foi. Singura concesie pe care o face Alinei, care îl conjura să se lase de fumat, este aceea de a-și injecta ţigările cu o substanţă procurată din Elveţia, care se spunea că neutralizează efectele nicotinei. În 1931 începe să simtă primele contracţii dureroase ale inimii, semne rău-prevestitoare ale anginei pectorale care îi va aduce sfârşitul. Nu poate rezista decât cu nelipsitele tablete de trinitrină, „dinamită” cum îi spunea Antipa.
Și totuşi, anii ’30 ai veacului trecut sunt cei mai prolifici din activitatea lui Grigore Antipa. În ianuarie 1931, savantul inaugurează lucrările ce urmau să eficientizeze pescuitul pe canalul Sfântu-Gheorghe. În mai 1933 are loc şedinţa solemnă pentru sărbătorirea a 40 de ani de existență a Muzeului de Istorie Naturală, perioadă ce se confundă practic cu directoratul lui Grigore Antipa în fruntea acestei instituţii. Este omagiat de către alţi doi mari savanţi: geologul Ludovic Mrazek (1867-1944), președintele Academiei Române, şi sociologul Dimitrie Gusti (1880-1955), ministrul Cultelor și Artelor. Ca semn al recunoştinţei pentru întreaga sa activitate, Muzeul de Istorie Naturală din Piaţa Victoriei primeşte numele lui Grigore Antipa, nume sub care este cunoscut și astăzi. Cel care îi dă această veste minunată lui Antipa este chiar Regele Carol al II-lea care nu uitase desele lui vizite din copilărie la modestul muzeu din strada Polonă 19 şi care îi declara sărbătoritului: „Vă aduc astăzi, la această sărbătorire, mulţumirile Mele cele mai calde – mulţumiri la care sunt convins că se uneşte întreaga suflare culturală a României şi spre a vă da un semn al acestei mulţumiri, am hotărât că de astăzi înainte acest muzeu va purta numele de «Dr. Grigore Antipa»”.
De altfel, cu Regele Carol al II-lea relaţiile lui Antipa vor fi bune. Monarhul – dincolo de contribuţia lui nefastă la disoluţia sistemului democratic românesc şi la pierderile teritoriale din vara anului 1940 – era un om inteligent, cultivat, harnic, dornic să apară ca un protector al culturii, cu mintea deschisă spre nou şi dispus să contribuie la proiecte ce puteau pune țara pe harta lumii civilizate. În plus, ca şi Antipa, relaţiile lui fuseseră mai bune cu Carol I decât cu propriul său tată, Regele Ferdinand. Pentru Carol al II-lea cuvintele scrise în cartea de onoare a muzeului – „muzeul este una din operele cu care România se poate făli” – nu erau vorbe goale, el fiind conştient că modernizarea țării nu se poate realiza decât cu munca și dăruirea unor oameni precum Grigore Antipa.
În iunie 1935, Antipa reprezintă România la jubileul de 300 de ani de la înfiinţare al Muzeului Național de Istorie Naturală din Paris. Imediat, la întoarcere, concepe un plan foarte elaborat de construcţie al unei grădini zoologice la Bucureşti, care să facă corp comun cu Grădina botanică din Cotroceni. Din cauza războiului, proiectul nu se va materializa, Grădina zoologică a Capitalei urmând să fie realizată două decenii mai târziu, în 1955, pe actualul amplasament din Băneasa. Pentru a ne da seama de uriaşul volum de muncă desfăşurat de Antipa în acei ani, trebuie să menţionăm că el era şi membru al Institutului Oceanografic de la Paris, vicepreşedinte al Comisiei Internaţionale pentru explorarea ştiinţifică a Mediteranei, întemeiată de prințul Albert de Monaco, membru încă din 1910 în Consiliul Mărilor de la Copenhaga şi expert consilier al Comisiei Europene a Dunării. Toate aceste demnităţi nu erau funcţii goale de conţinut, ci implicau multă muncă şi responsabilitate.
Antipa continua să inspecteze săptămânal pescăriile din subordinea sa, făcând nu doar cercetări, dar şi administraţie şi uneori chiar dreptate. Era un om extrem de integru şi elocvent pentru spiritul său de cinste, nimeni nu l-a văzut vreodată plecând din Deltă cu vreun pește sau vreun kilogram de icre negre. Mai mult chiar, dacă afla că unul dintre funcţionarii instituţiei pe care o conducea (PARID) nu-şi achitase nota de plată pentru peștele consumat, nu ezita să-i trimită, fără menajamente, nota de plată acasă.
În 1937, altă aniversare: Antipa împlineşte 70 de ani. Savantul duce aceeaşi viață de pustnic studios, având puțini prieteni, pe care, dacă vroia să-i întâlnească, îi invita mai degrabă la restaurant decât acasă. Nepoții, mai familiari cu el, îl felicitau într-o manieră proprie: „ce ne priveşte pe noi vârsta unui unchi care a ştiut să-şi păstreze veselia, entuziasmul şi tinereţea inimii”. Cât despre „moș Grigore”, acesta îşi sărbătoreşte cei 70 de ani cum ştie el mai bine: publică dări de seamă în Analele Academiei, elaborează două memorii privitoare la aplicarea unui plan cincinal pentru dezvoltarea pescăriilor statului şi scoate de sub tipar o nouă lucrare fundamentală, Țelurile politice de stat pentru dezvoltarea, organizarea şi punerea în valoare a pescăriilor României.
Onorarea aniversării sale va fi făcută de către Academia Română în martie 1938, prilej cu care i se înmânează un volum omagial monumental, Grigore Antipa, homage à son oeuvre, scos din iniţiativa altui mare savant, Traian Săvulescu, distins botanist şi biolog, fondator al şcolii româneşti de fitopatologie, dar şi ministru al Agriculturii în guvernul de tristă amintire al lui Petru Groza şi primul preşedinte al puținei glorioase Academii a Republicii Populare Române (1948-1959). Adeseori, inteligența nu e dublată de un caracter pe măsură! Oricum, în 1938, Traian Săvulescu nu are decât cuvinte de laudă pentru Antipa, cel care, de fapt, îl şi recomandase pentru demnitatea de academician, în 1936.
Ultimii șapte ani din viața lui Antipa se scurg chinuitori din punct de vedere al sănătăţii, dar sunt la fel de benefici ca rezultate ştiinţifice. Inima îl supără din ce în ce mai des, dar „iau un bob de exploziv (trinitrină, n.a.) şi inima se linişteşte îndată”. În 1941 şi 1942 îi apar ultimele lucrări: Marea Neagră şi Valorificarea stufăriilor Deltei Dunării.
Marea Neagră, din punct de vedere biologic, este la fel de importantă pentru ştiinţă ca şi capodopera istorică a lui Gheorghe Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, finalizată în 1948, dar care, din cauza condiţiilor potrivnice, n-a văzut lumina tiparului decât în 1969 la München şi în 1988 în România.
Când nu scrie sau conferenţiază, Antipa se plimbă prin sălile muzeului său, însoţit de Azorică, un basset plin de nerv, care lătra mereu în fața vitrinei cu zimbrul. Toate acestea până în ziua de 9 martie 1944, când inima marelui nostru savant încetează să mai bată. Organismul până atunci robust al lui Antipa pierduse bătălia cu angina pectorală. Funeraliile vor fi însă duble. Alina Antipa, nesuportând despărţirea pământească de soţul ei, se sinucide. „Alina a suportat cu stoicism moartea soţului său, cu un desăvârşit calm şi hotărâre, pe care nu le trăda decât indiferența față de tot ceea ce era în afara catafalcului aşezat în mijlocul holului muzeului, unde odihnea lipsit de suflare cel căruia îi împărtăşise gândurile mari şi neînsemnate de fiecare zi, omul care o jumătate de secol fusese reazăm puternic, care cu optimismul său îi insuflase optimism şi forță pentru a-şi birui boala ce o chinuise ani de-a rândul” (Gh. Bârca, Mihai Băcescu). „O prea mare iubire ucide” vor fi ultimele cuvinte ale splendidei noastre prim-balerine Irinel Liciu, care îşi va pune şi ea capăt zilelor la câteva ore după decesul soţului ei, poetul Ştefan Augustin Doinaș, pe 26 mai 2002.
Astăzi, urnele cu cenuşa Alinei şi a lui Grigore odihnesc într-o firidă a muzeului pe care l-au îndrăgit şi slujit amândoi. Dincolo de orice realizări, numele lui Antipa va fi nemurit de muzeul ce îi poartă numele, o instituţie pe care el o iniţiase cu dorinţa ca în ea să fie instruiţi şi cei mari şi cei umili, intelectuali şi analfabeţi, bătrâni şi copii.
Antipa a reuşit poti si tu!
