Printre eroii şi martirii revoluţiei române, Constantin Romanu-Vivu, prefectul legiunii a XII-a din ţinutul Muresului de Sus, cu sediul la Reghin, ocupă fără îndoială un loc de frunte. Acuritatea sa, atît în perioada anterioară, cît şi în timpul revoluţiei, îl situează alături de cei mai consecventi luptători şi patrioţi înflăcăraţi din acel timp, pentru eliberarea socială şi naţională a poporului român de pe ambele versante ale Carpaţilor şi pentru unitatea lui statală.
Viaţa acestei măreţe personalităţi a fost scurtă dar bogată în fapte mari. S-a născut în satul Pinticu din împrejurimile oraşului Reghin în 1821, an în care dincolo de Carpaţi s-a stins ucis mişeleşte Tudor Vladimirescu, a cărui mişcare a constituit prologul revoluţiei de la 1848. Ca origine, provine dintr-o familie modestă, mama sa Paraschiva, fiind soră cu preotul Ştefan Moldovan din Pinticu şi cu profesorul Grigore Moldovan de la Blaj.
Rămînînd orfan de mic copil a fost ajutat să-şi facă studiile, de cei doi unchi ai săi, la liceul şi seminarul din Blaj. Aici ivindu-se un conflict cu episcopul Ioan Lemeni şi un grup de profesori progresişti, intre care unul era chiar unchiul său Grigore Moldovan iar altul Simion Bărnuţiu., viitorul ideolog al revoluţiei române din Transilvania, aceştia vor fi clestituiţi, odată cu ei fiind excluşi din seminar încă 12 clerici, printre care şi Constantin Romanu. Despre aceştia. istoricul Silviu Dragomir arată că: „cinci au purtat mai tîrziu onorifica funcţie ele prefecţi şi tribuni, iar trei vor rămînea glorificaţi ca martiri ai cauzei naţionale”.
Ca şi alţi tineri ardeleni din acel timp, el a fosl nevoit să treacă munţii stabilindu-se la Bucureşti, unde s-a angajat ca profesor la pensionul particular al lui Schevicz. Aici va face cunoştinţă cu marele gînditor şi revoluţionar democrat Nicolae Bălcescu, cu fraţii Goleşti, Ioan Maiorescu şi cu alte figuri reprezentative ale Munteniei revoluţionare, care 1-au ajutat să-şi lărgească orizontul politic, ideea unităţii naţionale a poporului român căpătînd noi valenţe in conştiinţa sa.
Fire receptivă, el a urmărit cu atenţie deosebită izbucnirea şi desfăşurarea revoluţiei în Europa, înţelegînd importanţa momentului istoric şi pentru poporul român. Impreunâ cu Ioan Axente, viitorul prefect Axente Sever din timpul revoluţiei, a elaborat un plan măreţ de ridicare a maselor din Transilvania la lupta pentru eliberarea socială şi naţională, avînd ca obiectiv final făurirea Daciei străbune.
Izbucnirea revoluţiei în Transilvania, în primăvara anului 1848, îl va determina să se întoarcă, împreună cu alţi intelectuali ardeleni, pe vechile meleaguri, pentru a organiza şi conduce nemijlocit lupta maselor de aici. In acest scop, la 8 mai 1848 a venit împreună cu August Treboniu Laurian la Sibiu, unde alături de alţi conducători, în frunte cu Simion Bărnuţiu, va participa la conferinţa preliminară pentru elaborarea programului revoluţiei.
Alexandru Papiu Ilarian, participant la conferinţă, va relata mai tîrziu în istoria sa, opoziţia fermă a lui Constantin Romanu faţă de dispoziţia guvernului, conform căreia, românii urmau să ţină două adunări, pe confesiuni, fapt care ar fi dus la scindarea şi slăbirea forţelor revoluţionare.
„In toiul conferinţei – scrie Papiu – intră în mijlocul ei un tînăr, necunoscut şi abia s-a pus pe scaun, începu îndată a cuvînta cu mare însufleţire, provocîndu-i pe români să şteargă această diferenţă … Acest român era fericitul prefect Constantin Romanu, care atunci se întorsese din România”.
Activitatea sa neobosită în slujba revoluţiei i-a sporit popularitatea, fiind ales în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Blaj , din 15-17 mai 1848, membru al Comitetului Naţional Român, care avea ca preşedinte pe Andrei Şaguna, iar ca vicepreşedinte pe Simion Bărnuţiu.
Esuarea străduinţelor acestui comitet de a obţine din partea dietei de la Cluj şi a Curţii de la Viena, satisfacerea doleanţelor juste ale poporului român, înscrise în programul de la Blaj , a dezamăgit pe Constantin Romanu, ca şi pe alţi revoluţionari.
Astfel, în proclamatia sa, redactată în formă de scrisoare, adresată „Fraţilor de peste Carpaţi” şi trimisa la 26 iunie 1848 din Sibiu, lui A. G. Golescu, îşi exprimă ideile înaintate, din care rezultă maturitatea politică, la care a ajuns, în ciuda vîrstei sale tinere de numai 27 ani.
Aceste idei vor fi expuse sub forma unor concluzii , la care a ajuns ca urmare a experienţei amare de pînă atunci, în desfăşurarea revoluţiei . El a sesizat şi a înţeles că : „Toată mîntuirea românilor de dincoace de Carpaţi atîrnă de la unirea şi bunăstarea Principatelor”, idee împărtăşită şi de Nicolae Bălcescu, ca şi de alţi revoluţionari. De asemenea, el a văzut în mod clar necesitatea unităţii în luptă a tuturor romanilor din cele trei ţări române, îndemnînd la colaborare şi înfrăţire.
„Trebuie bine să ne luăm seama că de nu va 1ucra tot românul în interesul comun sîntem pierduţi”. Opozitţia îndirjită a nobilimii faţă de revendicările juste ale maselor, teroarea dezlănţuită împotriva acestora, ca şi împotriva intelectualilor, consideraţi drept „instigatori” ai poporului, l-a convins pe Constantin Romanu, ca şi pe alţi revoluţionari, de necesitatea luptei deschise.
„Fără de vărsare de sînge – arătă el – anevoie vom ieşi la calea dorită „. Aşa după cum se ştie, una din sarcinile revoluţiei române ele la 1848, a fost eliberarea şi unitatea naţională a românilor, ideal măreţ şi just, care stăpînea minţile şi încălzea inimile tuturor revoluţionarilor.
Pentru înfăptuirea acestui ideal a luptat cu o abnegaţie deosebită Constantin Romanu, pînă la sfîrşitul tragic şi prematur al vieţii sale.
Deviza noastră să fie făurirea Daciei” – scria în proclamatia sa.
Situîndu-se pe poziţia celor mai înaintaţi revoluţionari, Constantin Romanu a văzut, pe bună dreptate, în revoluţia din cele trei ţări române, o sinqură revoluţie, avînd aceleaşi deziderate, eliberarea socială şi naţională a poporului român şi unirea lui într-un singur stat liber şi independent.
La vestea izbucnirii revoluţiei în Ţara Românească, va trece din nou Carpatii, la începutul lunii iulie 1848, pentru a-şi pune în slujba revoluţiei de acolo, toată energia, curajul şi spiritul său organizatoric mai ales ca in Transilvania. Pentru momemnt revolutia batea pasul pe loc împrejurările nepermiţînd acţiuni mai hotărîte. La Bucureşti, Nicolae Bălcescu, sufletul revoluţiei muntene, îi va da diferite sarcini importante, fiind numit membru în comitetul presei, în cadrul căruia avea misiunea de a întreţine legăturile cu ardelenii.
În această calitate, el a invitat în Ţara Românească şi pe alţi revoluţionari transilvăneni, ca Ioan Buteanu, Alexandru Papiu Ilarian, Alexandru Bătrîneanu, Aran Pumnul, August Treboniu Laurean şi chiar pe Simion Bărnuţiu, fiind convins că în acel moment, acolo pot lucra mai mult pentru cauza generală a românilor.
Într-o scrisoare către Nicolae Bălcescu îşi exprimă dorinţa de a i se încredinţa sarcini cît mai grele, pentru a-şi putea aduce contributia la cauza dreaptă a revoluţiei. „Eu precum ştii – scria el- niciodată n-am vînat slujbe, că mi-ar fi ruşine, fiindcă lucrăm pentru interes comun, ci aş dori să mă puneţi în loc greu, unde să pot munci şi folosi cîtuşi de puţin, că din mult-puţin se face mult”. Numele lui Constantin Romanu îl găsim apoi printre cei care au semnat la 10 august 1848 rezoluţia predată lui Suleiman Paşa, iar la 6 septembrie se afla în fruntea cortegiului, cu un steag în mînă, cu ocazia arderii Regulamentului Organic
După înăbuşirea revoluţiei din Ţara Românească, pe care a servit-o cu atîta devotament, Constantin Romanu s-a reintors din nou în Transilvania, unde între timp, situaţia se schimbase ca urmare a ridicării revoluţionare maghiare împotriva imperiului habsburgic. În acel timp, în fruntea Comitetului Naţional Român, cu sediul la Sibiu, se afla vajnicul luptător pentru cauza poporului român, Simion Bărnuţiu, care după cum arată istoricul Silviu Dragomir: „a avut meritul că a ştiut să canalizeze· razvrătirea într-o luptă nobilă pentru libertatea naţională „.
Aşa dupa cum se ştie, Comitetul Naţional Român a împărţit teritoriul locuit de români în 15 prefecturi, în care s-au organizat legiuni, în fruntea cărora au fost numiti prefecti din rîndul celor mai entuziaşti tineri, care dovediseră prin faptele lor devotament şi abnegaţie pentru cauza revoluţiei. Între aceştia se afla şi Constantin Romanu, care la 18 octombrie 1848 a fost numit de Comitetul Naţional Român printr-un decret, prefect al ţinutului Mureşul de Sus, cu sediul la Reghin, avand misiunea de a organiza şi conduce legiunea a X II-a română.
Cu această ocazie îşi va lua supranumele de Vivu, ca şi alţi prefecţi, printre care Axente Sever, Popovici Marţian etc., în semn de mîndrie pentru originea poporului român. Este de menţionat faptul ca el nu a plecat imediat la Reghin, pentru a prelua conducerea prefecturii sale, deoarece acolo se aflau, deja, unităţi ale regimentului II de grăniceri români, sub comanda colonelului Carol Urban, ci s-a oprit la confluenţa Mureşului cu Tîrnava, unde şi-a organizat o legiune ele 1500 de oameni, recrutaţi din satele din jur şi „va acţiona cu aceasta în teritoriul dintre Mureş şi Tîrnave, cel mai ameninţat de forţele nobiliare.
Aici işi aşează mai intai tabăra la Mihalţ, iar apoi o mută mai înspre nord-est, la Cecălaca şi Aţintiş. În acest timp forţele nobiliare cărora li s-au alăturat şi unităţi din regimentele de grăniceri secui, conduse de ofiţeri de carieră , au pornit împotriva legiunilor româneşti alcătuite din ţărani slab înarmaţi şi neinstruiţi. In primele lupte, forţele inamice conduse de contele Lazar au avut unele succese, învingînd, lîngă Iernut, legiunea lui Florîan Micaş şi la Noşlac, legiunea lui Axente Sever.
Aceste detaşamente s-au îndreptat apoi spre Cecălaca şi Aţintiş, cu intenţia de a trece Mureşul, dar aici au fost intimpinate de legiunea de sub comanda lui Constantin Romanu-Vivu care, în urma unor lupte crîncene desfăşurate în zilele de 31 octombrie şi 1 -2 noiembrie 1848, a reuşit să le înfrîngă.
In retragerea lor, aceste detaşamente au fost încercuite şi dezarmate, împreună cu o brigadă de husari secui, de lăncieri aceleiaşi legiuni.
Prin victoriile de la Cecălaca şi Aţintiş, Constantin Romanu-Vivu se situează între cei mai viteji căpitani ai lui Avram Iancu, alături de Simion Groza, Popa Balint şi Axente Sever. În urma acestor victorii, el s-a îndreptat spre ţinutul prefecturii sale, sosind la 22 noiembrie 1848 în comuna Teaca, unde şi-a stabilit pentru moment cartierul. De aici a trimis acasă pe oamenii recrutaţi la Blaj şi Aţintiş şi a înrolat în locul lor oameni tineri din satele prefecturii sale, legiunea lui ajungînd în scurt timp la circa trei mii de lăncieri. In acelaşi timp, a numit tribuni şi vicetribuni nu numai în prefectura sa ci şi în teritoriile din jur.
Documentul inedit pe care îl prezentăm după o copie păstrată pîna in zilele noastre în registrul parohial de stare civilă din comuna Icland, reprezintă ordinul nr. 57 al lui Constantin Romanu-Vivu, emis la 4 decembrie 1848 în calitate ele prefect al legiunii a XII-a române, către tribunii din eparhia Luduşului. Importanţa lui constă in faptul că este singurul act cunoscut, pe care el l-a emis din tabăra de la Teaca, fiind totodată şi singurul lui ordin către un tribunat din afara prefecturii sale. Prin acest ordin au fost numiţi doi tribuni în eparhia Luduşului, care sînt îndrumaţi să-şi aleagă fiecare cîte un vicetribun, urmînd a proceda apoi la conscrierea tinerilor pentru armată, trimiţîndu-i la locul de recrutare care li se va indica.
Se face referire la ordinul nr. 312 din 15 noiembrie 1848 al Comitetului Naţional Român adresat lui, privitor la recrutări, în care se arată că : „dacă din nenorocire nu vom da numărul ce se va cere vom suferi dojană, iar subalternii noştri vor cădea în foarte grea răspundere”.
Referitor la sechestrarea averilor nobiliare, în ordin se menţionează faptul că : „Bunurile mobile vor ocupa pentru aprovizionarea lagărelor şi pentru ajutorul acelor fraţi români, care pierzîndu-şi averile … au rămas muritori de foame, iar bunurile imobile se vor ocupa spre a servi ca să se poată despăgubi numărul acel mare de nenorociţi care şi-au pierdut tot prin foc şi sabie”.
Constantin Romanu-Vivu menţionează şi ordinul nr. 254 emis de Comitetul Naţional Român, privitor la organizarea prefecturii sale, pe care urma să o efectueze, după organizarea prefecturii de la Luduş şi predarea acesteia lui Florian Micaş.
In continuare, el atrage atentia tribunilor asupra obligaţiei lor de a raporta prefecturii evenimentele mai însemnate şi de a se strădui ca toate satele să se aboneze la Gazeta Transilvaniei, după care le recomandă a avea în toate împrejurările purtarea cea mai bună faţă de toţi locuitorii. Instrucţiunile de recrutare anexate, cuprind dispoziţii referitoarc la conscrierea bărbaţilor de la vîrsta de 18 pînă la 38 de ani din fiecare sat şi despre tragerea la sorţi a recruţilor, socotindu-se un recrut la 150 de suflete, precum şi instrucţiuni privitoare la recrutarea voluntarilor. Conform ordinului, fiecare casă trebuia să dea un recrut, iar locuitorii care nu aveau feciorii acasă şi le ieşea soarta, erau obligaţi să dea un alt om în locul recrutului.
Nu se cunosc cei doi tribuni numiţi în eparhia Luduşului, dar unul din ei pare a fi fost Zenobie Hodoş, preotul român din Iclandu Mare (judeţul Mureş), care a transcris ordinul şi instrucţiunile de mai sus în registrul matricol de născuţi al parohiei sale, unde s-a păstrat pînă azi.
În timpul revoluţiei a fost şi el nevoit să părăsească satul, fapt care rezultă din următoarea însemnare notată în registrul matricol al morţilor din acel sat : „Dus fiind de acasă la 12 decembrie 1848 :pre vremea revoluţiei, cînd binevoind a mă reintoarce la 2 august 1 849, cu durere a trebuit a înţelege cîţi au înpuşcat insurgenţii maghiari „.
Rămînînd, în acest timp, satul fără preot, n-au fost completate nici registrele parohiale de stare civilă, pe o perioadă de peste opt luni. Preotul Zenobie Hodoş a decedat la 25 decembrie 1883 în vîrstă de 74 de ani, după cum rezultă din acelaşi registru, fapt din care reiese că, în anul 1848, avea vîrsta de 39 de ani. Încă în timpul cînd se afla la Teaca, Constantin Romanu-Vivu a inceput instruirea militară a lăncierilor din legiunea sa, fiind ajutat în această direcţie de locotenentul Bozga din regimentul II de grăniceri români din Năsăud .
În scurt timp, legiunea sa a sporit la circa 6000 de oameni, începînd, apoi, acţiunea de dezarmare din jurul satelor Banci, Pănet, Cîmpeniţa, Cuieşd şi în alte localităţi din scaunul Mureş. Paralel cu organizarea legiunii şi cu actiunile militare întreprinse, Constantin Romanu -Vivu a acordat o atenţie deosebită şi administraţiei civile a prefecturii sale, dînd dovadă de multă înţelegere faţă de nevoile populaţiei.
Astfel, el a propus Comitelui Naţional din Sibiu pentru functia de viceprefect pe unchiul său, preotul Ştefan Moldovan din Pinticu, ca secretar pe Ioan Archiudeanu, iar în calitate de comisari civili pe Gavril Dorgo, Ioan Pop Maier, Toader Pop, Mihail Orbonaş şi Ioan Bardoşi, carora le-a dat cîte un district spre administrare.
Aceste propuneri au fost aprobate de Comitetul Naţional prin ordinul nr. 571/1848. Către sfîrşitul lunii decembrie 1848, Constantin Romanu-Vivu şi-a mutat cartierul la Reghin, unde şi-a sporit şi mai mult forţele sale. In fruntea acestora s-a îndreptat spre Gurghiu, dezarmînd pretutindeni detaşamentele nobiliare. Intr-o perioadă scurtă de timp, el a reuşit să pacifice întreaga sa prefectură, rod al talentului său organizatoric şi ai tenacităţii sale.
Este de remarcat faptul că în toate acţiunile militare pe care le-a întreprins, a avut o atitudine umană faţă de prizonierii, pe care i-a lăsat să se întoarcă la casele lor. Acest fapt reiese dintr-o scrisoare a colonelului Carol Urban, comandantul regimentului II românesc de grăniceri din Năsăud, adresată locotenentului Bozga, în care arată că: .,Constantin Romanu-Vivu s-a purtat frăţeşte cu prizonierii unguri pe care i-a îngrijit, ocrotit şi vindecat.
La 19 decembrie 1848, Constantin Romanu-Vivu se afla cu legiunea sa in împrejurimile oraşului Tîrgu Mureş, fapt care a fost adus la cunoştinţa magistratului acestui oraş la 22 decembrie acelaşi an, de către maiorul Clococian, comandantul garnizoanei, iar la 24 decembrie detaşamentele sale au intrat victorioase in oraş. Evenimentele însă se precipitau.
În urma pătrunderii armatei revolutionare maghiare de sub comanda generalului Iosif Bem în Transilvania, la sfîrşitul lunii decembrie 1848, raportul de forţe s-a schimbat în defavoarea legiunilor româneşti şi a trupelor imperiale. ln aceste împrejurări, cînd trupele de grăniceri de sub comanda colonelului Carol Urban au fost nevoite să se retragă în Bucovina din faţa forţelor maghiare mult superioare, Constantin Romanu-Vivu, izolat şi lipsit de ajutoare, a dat ordin legiunii sale să treacă munţii. Planul lui însă n-a reuşit, din cauză că trecătorile munţilor fuseseră, între timp, ocupate de trupele generalului Bem. În faţa acestei situaţii este nevoit să se retragă în condiţii grele, prin satele Budac, Sebeş (azi cătun al satului Ruşii Munţi), Ripa de Sus (azi Vătava) , Măierău (azi Aluniş), fiind urmărit îndeaproape de inamic.
Acum, forţele sale s-au risipit, rămînînd numai cu 17 tribuni devotaţi, care îl vor urma în retragerea sa spre Topliţa, intenţionînd să treacă Munţii Călimani pentru a ajunge la trupele lui Urban în Bucovina, unde spera să-şi refacă forţele, iar apoi să se reîntoarcă în Transilvania pentru a relua lupta pe valea Mureşului superior.
Poposind în satul Gudea ( azi Stînceni), la locuinţa tribunului Contai Zaharie, au fost surprinşi aici în ziua de 8/20 ianuarie 1849, de un detasament de 60 de călăreţi secui aflaţi în patrulare, care l-au arestat împreună cu viceprefectul Ştefan Moldovan şi cu încă doi tribuni Maier Ioan din Huduc (azi Maioreşti) şi Nastea din Băiţa, fiind apoi transportaţi pe jos sub escortă la Ditrău , iar de aici la Tîrgu-Mureş, prin Praid.
Odată cu arestarea lor a fost confiscată întreaga arhivă a legiunii a XII-a, care a fost trimisă la Cluj , pentru a servi ca act de acuzare. Ceilalţi tribuni reuşind să scape, s-au refugiat în comuna Idicel situată în creierul munţilor, unde găsiră azil la vrednicul preot Brancovan şi la locuitorii acelui sat, fiind ajutaţi de doamna Gorog Fira, soţia lui Şerban Lupu din Reghin, unul din marii sprijinitori ai cauzei române. ,.Aceasta – scrie preotul Branea în memoriile sale – nu numai cînd sta prefectura sus şi era prefectul, cu mai mulţi tineri tribuni, cu caii şi altele, în mai multe săptămîni ca o danie adevărată a danieluit ( dăruit ) pe români cu multă şi nepreţuită osteneală şi cheltuială, ci şi după prinderea prefectului ca o mamă adevărată le-a trimis grîu, vinars, pită şi alte victuale ( alimente ) . In tine o lume naşte şi creşte mai multe fiinţe adevărate ca aceasta care e vrednică de aducere şi pomenire în viitor, de muiere eroică.
Aceşti tribuni nu vor ramane insă prea mult timp la Idicel, fiind urmăriţi de forţele duşmane şi astfel nevoiţi să părăsească satul în noaptea de 9/21 februarie 1849. Aşa după cum se ştie, la Tîrgu-Mureş Constantin Romanu-Vivu şi Ştefan Moldovan au fost deţinuţi în închisoarea din cetate, urmînd a fi duşi la Cluj sau Debreţin pentru a fi judecaţi de curtea marţială. Negăsindu-se însă nici un document care să fi dovedit că au comis fapte infamante, pe baza cărora să poată fi condamnaţi la moarte, autorităţile nobiliare au ticluit împotriva acestor eroi un plan josnic, pentru asasinarea lor.
Deşi ordinul din 28 ianuarie 1849 al comisarului guvernamental din Cluj, Beăthi Odăn, adresat autorităţilor din Tîrgu-Mureş, prevedea ca deţinutul Constantin Romanu să fie dus la Cluj, cu tratament corespunzător şi escortă, el a fost scos din închisoare împreună cu Ştefan Moldovan, în ziua de 9 februarie 1849, însoţiţi de o escortă de călăreţi şi de o ceată dinainte pregătită pentru a-i asasina. În loc să pornească spre Cluj convoiul s-a îndreptat spre Reghin, ajungînd pînă la marginea satului Sîngeorzu de Mureş, unde la un semn convenit, au fost ucişi mişeleşte cu ciomegele, trupurile lor mutilate fiind lăsate cîteva zile în pulberea drumului şi apoi înmormîntate în apropierea acelui loc.
In acest fel s-a stins, la numai 28 de ani, unul din cei mai de seamă eroi ai revoluţiei române de la 1848, care prin activitatea şi lupta sa plină de abnegaţie şi-a înscris pe veci numele în analele istoriei patriei noastre.
Pe mormîntul său uitat de la marginea drumului dintre Tîrgu-Mures şi Singeorzu de Mureş s-a ridicat în 1936 un impozant monument care a fost inaugurat la 14 septembrie acelaşi an, în cadrul unor mari festivităţi, la care au luat parte primari din toate satele judetului Mureş, şi alte personlllităţi. In cadrul acestei festivităţi, s-a glorificat memoria celor doi martiri, exemple nemuritoare a dragostei de patrie şi neam.
De asemenea, delegatul comunei Pinticu, satul natal al celor doi eroi, a subliniat în cuvîntarea sa dictonul: ,,Să nu dăm uitarii pe cei ce au căzut pentru natie”, înclinînd asupra monumentului drapelul legiunii a XII-a, pe care este scrisă lozinca: „Acum ori neciodată”.
Monumentul va fi însă din păcate distrus in perioada de tristă amintire a dominatiei hortiste.
Viaţa şi activitatea acestui erou şi martir al revoluţiei, constituie un exemplu de patriotism, de dăruire de sine, mergind pînă la sacrificiul vieţii pentru triumful unui ideal măreţ şi just : eliberarea socială şi naţională a poporului român şi unirea lui intr-un singur stat, liber şi independent. Figura sa impunătoare de erou legendar , va rămîne veşnic vie in conştiinţa poporului nostru.
