Propunându-şi să sistematizeze procesul de calificare profesională, să uniformizeze sistemele naţionale de calificare profesională, cadrul european al calificărilor urmăreşte în principal facilitarea procesului de integrare europeană atât la nivelul proceselor educaţionale, cât şi pe plan profesional.
Deşi aşteptat cu interes, cadrul european al calificărilor – European Qualification Framework (EQF) nu a reuşit încă să se impună la nivelul naţiunile europene. De-a lungul bătrânului continent se întâlnesc încă numeroase maniere de a concepe şi de a defini calificările.
CADRU EUROPEAN VS. CADRU NAŢIONAL
Preocupările privind definirea calificărilor înregistrează intensităţi şi nuanţe diferite. Pe de o parte, există câteva state europene foarte avansate în studiul şi definirea calificărilor, între care se pot enumera Irlanda şi Malta.
Pe de altă parte însă, există alte câteva state europene (între care se situează şi România, din păcate) în care aceste preocupări sunt minime. În fine, la jumătatea distanţei între cele două categorii se găsesc acele state care fie au preluat ad literam cadrul european al calificărilor, fără a interveni în vreun fel asupra acestuia (şi aceste state sunt majoritare, aşa cum era de aşteptat), fie au preluat EQF în linii generale (adoptând cele 8 niveluri verticale de învăţare, mai exact), nuanţându-l şi particularizându-l într-o anumită măsură, adaptându- l la specificul naţional şi făcând minimum de inovaţii în această privinţă.
Din această ultimă categorie face parte Portugalia, de exemplu, care a preluat cadrul european al calificărilor în totalitate, operând însă o mică modificare, prin înlocuirea termenului de abilităţi cu cel de atitudini.
Deşi cadrul european al calificărilor cuprinde 8 niveluri verticale de învăţare, observăm o mare varietate la nivelul cadrelor naţionale. Astfel, dacă Marea Britanie, Ţara Galilor, Irlanda de Nord beneficiază de cadre naţionale ale calificărilor situate pe 8 niveluri verticale, nu la fel se prezintă situaţia în Irlanda (10 niveluri) sau Scoţia (12 niveluri).
Într-un mod similar, majoritatea sistemelor naţionale de calificări din vestul Europei au adoptat (şi adaptat, în unele cazuri) cadrul european al calificărilor, cu cele 8 niveluri verticale aferente. La polul opus se situează câteva state europene, care nu au realizat nici măcar primii paşi în vederea transpunerii EQF la nivel naţional. În România, spre exemplu, funcţionează încă un cadru al calificărilor destul de vechi şi depăşit, care cuprinde doar 5 niveluri de învăţare.
O alta sursă majoră de diferenţiere provine din accentul pus de statele europene asupra calificărilor legate de educaţia superioară (higher education) sau asupra calificărilor care ţin de nivelul inferior de învăţare (non higher education). Irlanda este preocupată îndeosebi (dar nu numai) de prima direcţie, în timp ce Portugalia se ocupă exclusiv de cea de-a doua.
În România, Cadrul Naţional al Calificărilor porneşte tocmai de la generoasa premisă a facilitării procesului de integrare academică şi profesională a absolvenţilor instituţiilor româneşti de învăţământ în ţările din UE, prin intermediul convergenţei depline a sistemului de formare profesională din România cu cadrul european al calificărilor (EQF).
INSTITUŢII PROFESIONALE CARE INTERVIN IN DEFINIREA CALIFICĂRILOR
La nivel european, se poate constata o tendinţă puternică de reglementare a calificărilor profesionale (non-academice, cu alte cuvinte), provenind, de cele mai multe ori, de la asociaţiile profesionale internaţionale, care se dovedesc a fi direct interesate de abordarea transfrontalieră a calificărilor, în vederea asigurării unei migraţii eficiente a forţei de muncă de-a lungul Europei. Această situaţie este cel mai uşor de remarcat în ceea ce priveşte profesiile liberale (medic, avocat, arhitect, psiholog, etc.), dar nu numai.
European Federation of Psychological Associations (Federaţia Europeană a Asociaţiilor de Psihologie) reprezintă un exemplu elocvent privind tendinţa mai sus menţionată, care pune în legătură problematica definirii calificărilor cu practica profesională în domeniul psihologiei. Această prestigioasă instituţie pune problema definirii calificărilor în termeni de asigurare a furnizării serviciilor de psihologie de către un practician.
EUROPSY – certificatul european de psiholog
În ultimele decenii s-au fost făcut eforturi pentru stabilirea cadrului şi standardelor în Europa în ceea ce priveşte practica psihologică. Astfel, în 1990 Federaţia Europeană a Asociaţiilor Psihologilor Profesionişti (EFPPA) a adoptat un set a unor Standarde Optimale pentru Profesia de Psiholog (EFPPA 1990) în cadrul căreia cererile au fost formulate pentru educaţia academică şi pregătirea profesională a psihologilor.
Reţeaua Europeană a Psihologilor Organizaţionali şi ai Muncii (ENOP), pe baza unei subvenţii Copernicus de la Comisia Europeană, a elaborat un curriculum tip şi standarde minime pentru educaţia şi pregătirea pentru munca şi psihologia organizaţională (Roe et al., 1994; ENOP, 1998).
Un grup de lucru de psihologi europeni a urmat o direcţie similară în definirea unui cadru pentru educaţie şi pregătirea psihologilor europeni în contextul programului Leonardo da Vinci (Lunt, 2000; Lunt et al. 2001a, Lunt 2002).
Documentul rezultat, intitulat „EuroPsyT, un cadru pentru educaţia şi pregătirea psihologilor în Europa” a fost pe larg discutat de către asociaţiile şi comunităţile de psihologi din Europa şi adoptat de către Federaţia Europeană a Asociaţiilor de Psihologi (EFPA, succesor al EFPPA) în anul 2001.
Cadrul EuroPsy reprezintă baza pentru viitoarele dezvoltări ce se presupune că vor duce la crearea unui sistem structurat pe două nivele, ce va cuprinde Certificatul European EuroPsy în Psihologie, ca standard de bază pentru libera practică a profesiei de psiholog şi un număr de certificate de specialişti în psihologie, care se fundamentează pe aceasta.
O contribuţie majoră a acestei acţiuni este dezvoltarea competenţelor, care pot fi evaluate ca rezultate ale educaţiei şi pregătirii, mai degrabă decât dependenţa doar de un curriculum academic.
Comisia Europeană este, de asemenea, în favoarea unui raport „abil” care accentuează transparenţa şi care permite o evaluare a competenţei în cadrul diferitelor contexte. Acest fapt poate fi remarcat în aşa zisul proiect „Tuning” (Tuning Educational Structures in Europe), parte a proiectului Declaraţiei de la Bologna, al cărui scop este dezvoltarea unui set de competenţe generice şi specifice care să conducă la rezultate în diferite domenii.
Proiectul „Tuning” a început în anul 2000 ca un proiect care să facă legătura dintre obiectivele politice rezultate din Procesul de la Bologna şi iniţiativele Convenţiei de recunoaştere de la Lisabona. Prima fază a acestui proiect a acoperit anumite domenii, dar nu şi domeniul psihologiei; în cea de a doua fază, domeniul psihologiei a fost dezvoltat de către un mic grup, care a fost implicat şi în dezvoltarea proiectului EuroPsy (Lunt et al, 2011).
În acest moment, echivalenţa calificărilor academice este evaluată la nivel naţional de către Centrele de Informare ale Recunoaşterii Academice Naţionale (NARIC) în colaborare cu Centrele de Informare ale Reţelei Europene (ENIC) la nivel european. Se aşteaptă ca îmbinarea specificaţiilor din curriculum cu specificarea competenţelor practicienilor psihologi, aşa cum se prezintă în cadrul EuroPsy, să facă posibilă o evaluare mai transparentă a echivalenţei şi furnizarea unor servicii psihologice calitativ superioare către clienţi.
În principiu, obiectivul oricăror viitoare certificate de specialist (care atestă expertiza unui specialist într-un domeniu dat) este acela de a specifica cerinţele de liberă practică într-un cadru special la punctul care se situează dincolo de nivelul de intrare într-o profesie (acela de a desemna statutul de consultant şi specialist, de exemplu). Până în prezent au fost realizate certificate de specialişti în psihoterapiei, ca în cel al psihologiei muncii şi organizaţionale. Este probabil să fie elaborate viitoare certificate de specialist, pornind de la standardele EuroPsy.
În anumite ţări se solicită un nivel înalt de calificare sau de specializare, chiar înainte ca psihologii să îşi poată asuma aspecte particulare ale oricărei activităţi profesionale. Datorită acestui considerent, este posibili ca dezvoltarea calificărilor avansate să conducă la restricţii în setările, nivelurile şi sarcinile în care deţinătorii certificatului EuroPsy de bază pot fi consideraţi competenţi pentru a profesa independent. Acest fapt va fi stabilit în ţara de practică, în conformitate cu reglementările EFPA privind EuroPsy care guvernează practica în ţara respectivă.
OBLIGAŢII VS. RECOMANDĂRI?
Deşi, aşa cum am pus deja în evidenţă, există o mare varietate privind cadrele naţionale ale calificărilor, nu se poate afirma că există o presiune instituţională la nivel european pentru adoptarea, într-o formă sau alta, a cadrului european al calificărilor (EQF).
De-a lungul Europei pot fi identificate cadre naţionale ale calificărilor cu 5 niveluri de învăţare, cu 8 niveluri, cu 10 sau cu 12 niveluri, ceea ce contează, în cele din urmă, fiind integrarea acestora, într-o formă sau alta, în cadrul european al calificărilor.
Unele state, în special acelea care dispun de cadre ale calificărilor uşor atipice (Irlanda, Scoţia), stabilesc inclusiv o echivalenţă a acestor niveluri, astfel încât rezultă cu uşurinţă un cadru naţional al calificărilor care se poate integra, în cele din urmă, în cadrul european, fără a fi însă similar cu acesta.
