Astăzi în lumea contemporană, în condiţiile creşterii contactelor, a interacţiunilor, indivizii şi societatea, în general, acordă o atenţie tot mai mare dimensiunii culturale a existenţei.
Problematica acestei lumi include numeroase discriminări (rasism, apartheid, sexism), dorinţa popoarelor de autodeterminare şi înţelegere, sărăcia şi foametea, terorismul internaţional, intoleranţa religioasă, fundamentalismul, traficul de persoane şi stupefiante, noi forme de rasism şi de epurare etnică, poluarea mediului, dezarmarea.
Pentru inceput, sa dezvoltam cateva concepte cheie legate de educatia interculturala: culturalitate şi interculturalitate. Conceptul de culturalitate constituie cea dintai referinta a educatiei culturale. Este un concept fondator, din care deriva celalalt.
Ce este culturalitatea? Este vorba, in primul rand, de proprietatea unui mod de existenta cultural. Atunci cand aceasta proprietate atinge un anumit grad de extensie, atunci cand nu mai vorbim de individ, ci de grup (popor, natiune, etnie), atunci cand vorbim de diversitate, complexitate, de simbolism, ne aflam in fata unei realitati antropologice pe care o desemnam prin termenul de Cultura. In acest sens vorbim, de exemplu, de cultura orientala si cultura occidentala, de cultura europeana si de cultura africana, de cultura germana, romana si portugheza.
Interculturalitatea este expresia urmatorului tip de raport: culturile intra in contact, dialogheaza, interactioneaza, se influenteaza mutual. Totusi, aceasta dinamica interculturala nu este decat forma exterioara a dinamicii culturale umane.
Ce este educatia? Educatia este ceva legat de fiinta omeneasca si de fiinta unica. Persoana este, fara indoiala, conceptul cel mai semnificativ de care dispunem pentru a face referinta la subiectul educatiei. Persoana reprezinta sinteza dialectica a universalitatii omului, a cetateanului sau a muncitorului, singularitatea individului. Educatia semnifica educatia persoanei si consista in perfectionarea persoanei.
Educatia nu se poate confunda cu formarea. Aceasta consista doar in invatarea unor cunostinte sau comportamente morale. Invatarea este legata de a avea, iar educatia de a fi.
Nu putem, cu atat mai mult, sa confundam educatia cu invatamantul. Educatia este procesul de formare integrala a fiintei umane. Invatamantul este procesul de transmitere a cunostintelor. De altfel, invatamantul privilegiaza clar rolul cadrului didactic, care este actorul principal, in raport cu rolul elevului. Ori elevul trebuie sa fie subiect si nu obiect.
Mai aproape de esenta educatiei ramane, deci, conceptul de invatare. Cel care invata vaneaza. Cel care invata ia pentru sine. Luand pentru sine, isi imbogateste fiinta. Toate limitele semnalate in legatura cu invatamantul se manifesta in invatarea propriu-zisa, daca aceasta este orientata exclusiv sau hegemonic inspre a avea si nu inspre a fi, inspre bogatiile externe si nu interne ale elevului.
Ambele sunt, evident, importante. Dar este mai important sa fii decat sa ai; interiorul este mai important decat exteriorul; activitatea de construire a spiritului (a propriului spirit) este mai importanta decat pasivitatea de a lasa celuilalt grija si munca de a o face.
In ceea ce priveste relatia esentiala intre cultura si educatie, ea are o identitate ontologica sau substantiala, dar si o diferenta functionala. Omul devine om prin crearea culturii. Ori, a deveni om este scopul si rezultatul procesului educativ. Altfel spus: substanta culturii si a educatiei este aceeasi. Cultura si educatia reprezinta functional doua momente distincte ale activitatii creatoare a omului. Relatia esentiala intre cultura si educatie este, prin urmare, de identitate ontologica si de diferenta functionala.
Abordarea interculturală presupune două dimensiuni: un nivel al realităţii, al descrierii obiective şi ştiinţifice, privind dinamica tuturor contactelor intre culturi diverse, şi un alt nivel fiind cel al proiectelor educaţionale şi societale, privind toate interacţiunile care concură la formarea unui mediu solidar, comunitar, cu interacţiuni normale, fără raporturi de forţă.
Şcoala are rolul de a forma indivizi adaptaţi şi adaptabili la mediul social propriu unui cadru temporal şi spaţial delimitat. Educaţia este astfel procesul prin care indivizii învaţă să funcţioneze în mediul lor social, prin transmiterea normelor sociale şi a regulilor explicite sau implicite ale culturii naţionale.
În termeni sociologici, este vorba de procesul de socializare, definit ca: „un proces interactiv de comunicare, presupunand dubla considerare a dezvoltării individuale şi a influenţelor sociale, respectiv modul personal de receptare şi interpretare a mesajelor sociale şi dinamica variabilă a intensităţii şi a conţinutului influenţelor sociale”.
În raportul UNESCO privind educaţia secolului XXI, învăţământul este reprezentat ca sprijinindu-se pe patru stâlpi, ca patru componente de bază ale educaţiei: deprinderea de a şti, de a face, de a trăi împreună cu ceilalţi şi deprinderea de a fi. Aceste patru roluri complementare ale educaţiei nu pot fi disociate unele de altele, iar direcţia către care converg este însăşi emanciparea individului, privită ca şi capacitatea de a participa la o cetăţenie deplină într-o societate deschisă şi democratică.
Educaţia interculturală corespunde celui de-al treilea stâlp al educaţiei: deprinderea de a trăi împreună cu ceilalţi. Comisia Internaţională pentru educaţia secolului XXI pune accentul pe această componentă a educaţiei, ca fiind una vitală în dezvoltarea unei societăţi armonioase. Acest stâlp se referă la deprinderea de a trăi împreună cu ceilalţi, „prin dezvoltarea cunoaşterii celuilalt, a istoriei sale, a tradiţiilor şi a spiritualităţii sale”.
Educaţia interculturală îi vizează pe toţi elevii, autohtoni sau emigranţi, şi caută să-i sensibilizeze la respectarea diversităţii, toleranţă, solidaritate. Educaţia interculturală corespunde unei opţiuni ideologice şi politice care, departe de dificultatea unei alegeri clare în sistemele de valori (absenţă care se reproşează uneori educaţiei actuale), face această pledoarie pentru a pregăti viitorii cetăţeni în perspectiva unei vieţi armonioase în societăţile multiculturale.
Obiectivele educaţiei interculturale:
Scopul educaţiei internaţionale, concept supraordonat celei interculturale este să dezvolte sensul responsabilităţii sociale şi al solidarităţii cu grupuri defavorizate şi să inducă respectul principiului egalităţii în comportamentul cotidian.
Educaţia interculturală permite structurarea unei identităţi culturale deschise, având ca scop:
- îndrumarea tinerilor pentru a asimila o cultură în perspectivă antropologică;
- înţelegerea punctului de vedere al altuia prin poziţionarea relativistă;
- legitimarea identităţii culturale, împiedicând sacralizarea;
- asigurarea respectului diferenţelor, dar în cadrul unor sisteme de atitudini reciproce.
Obiectivulgeneral al educaţiei interculturale este acela de a facilita deprinderea acestor abilităţi de convieţuire în societatea plurală a zilelor noastre. Mai specific, obiectivele educaţiei interculturale privesc câteva axe si anume:
- Este vorba, în primul rând, de dobândirea cunoaşterii în domeniul culturii în general şi a culturii proprii în particular, inclusiv în ceea ce priveşte impactul acesteia asupra comportamentelor indivizilor şi grupurilor. Reflecţia asupra propriei culturi precede reflecţia asupra culturii alterităţii.
- Acest prim obiectiv îl înlesneşte pe cel de-al doilea, şi anume conştientizarea cauzelor şi rădăcinilor propriilor determinări culturale, a stereotipurilor, a prejudecăţilor proprii, precum şi identificarea acestora la ceilalţi. Odată cu această conştientizare, se urmăreşte deprinderea capacităţii de a relativiza perspectivele şi punctele de vedere, precum şi de a dezvolta abilităţi de comunicare cu ceilalţi.
- Cel de-al treilea obiectiv este formarea unor atitudini pozitive care să fie aplicate în cadrul unei societăţi plurale: respectul pentru diversitate, pentru identitatea celor percepuţi ca fiind diferiţi, şi implicit, respingerea atitudinilor intolerante şi discriminatorii faţă de aceştia.
- Cel de-al patrulea obiectiv al educaţiei interculturale priveşte stimularea unei participări active în sensul aplicării principiilor pluraliste şi a combaterii rasismului, xenofobiei, şi a discriminării din orice punct de vedere.
Se poate observa din obiectivele enumerate mai sus că acestea se află într-o ordine crescătoare a complexităţii deprinderilor necesare pentru îndeplinirea lor. Astfel, la primele stadii este vorba în general de deprinderi legate de operaţii cognitive: reflecţie, identificarea unor aspect culturale, conştientizarea anumitor procese.
Ultimele două obiective necesită însă asumarea unui rol activ de către individ: respectul pentru diversitate şi respingerea atitudinilor discriminatorii se află pe axa acţiunii, mult mai mult decât pe axa de reflecţie cognitivă a primelor obiective.
Iar ultimul obiectiv este prin excelenţă unul al acţiunii concrete, al implicării civice active în combaterea atitudinilor contrare principiilor educaţiei interculturale.
Această trecere de la pasiv la activ se desfăşoară în paralel cu internalizarea principiilor educaţiei interculturale de către individul expus intervenţiei în acest domeniu. Fără internalizarea valorilor descoperite la primele două obiective, individul nu poate trece la acţiunea concretă pe care o ţintesc ultimele două obiective ale educaţiei interculturale, iar aceasta nu-şi îndeplineşte în totalitate obiectivele propuse. De aceea, parcursul trebuie să fie complet, progresia să meargă până la capăt, şi intervenţia să atingă nivelul de profunzime la care valorile sunt internalizate de către individ.
Responsabilii educaţiei din diferite ţări se plasează pe două poziţii diferite. De pe poziţia celor sceptici şcoala este văzută în declin, sistemele educative ne mai fiind capabile să pregătească lumea de mâine. De pe poziţia specialiştilor optimişti, şcoala dispune de resursele necesare pentru constituirea viitorului, fiind însă nevoie să îşi adapteze serviciile educaţionale la exigenţele dezvoltării lumii contemporane.
În condiţiile sporirii contactelor, ale interacţiunilor posibile, se pot decela două mari seturi de obiective ale şcolii interculturale:
- Păstrarea şi apărarea diversităţii culturale a populaţiei şcolare. Şcoala, ca instanţă de transmitere a valorilor se va centra pe pluralitatea culturilor pe care mediul multicultural îl presupune. Trebuie evitat să se instituie primatul unei culturi asupra alteia. Acest obiectiv presupune două aspecte: pe de o parte, ea vizează adaptarea educatului la mediul propriu, al regiunii, oraşului, culturii sale particulare, cu toate trăsăturile, iar pe de altă parte, acest tip de şcoală îşi propune să asigure adaptarea educatului la mediu ca în calitate de coexistenţă a mai multor grupuri culturale. Se cer a fi vizate atât culturile familiale cât şi cele înconjurătoare, ambientale. Trebuie vegheat ca şcoala să nu devalorizeze o cultură sau alta în numele unor relativisme explicite.
- Specificitatea şcolii interculturale, privitor la atitudinile asimilaţioniste sau multiculturaliste, constă în aceea că ea refuză de a se lăsa închisă în false alternative, promulgând varianta culturii conjugate, a interacţiunii culturale.
Ca instrument de transmitere a moştenirii culturale, acest tip de şcoală îşi propune să privilegieze toate culturile ambientale, de a le evidenţia pe toate în diferenţele specifice, cu bogăţiile indispensabile.
Civilizaţia construită de şcoală nu se prezintă ca o entitate fixă, cu o structură definitivă. Cultura prezentă sau transmisă de şcoală se cere a fi înţeleasă într-o perspectivă dinamică, neîncheiată.
Forme de realizare a educaţiei interculturale
Formele de realizare a educaţiei interculturale sunt aceleaşi cu cele ale oricărui tip de educaţie: educaţie formală, activităţi nonformale, influenţe informale exercitate în afara perimetrului şcolar.
Metodologia educaţiei interculturale este cea a unei pedagogii active şi participative care să solicite interesul şi creativitatea tinerilor şi care să le permită să se exprime, să comunice şi să colaboreze cât mai bine. La acestea se pot adăuga şi alte tipuri de activităţi: realizarea de proiecte, anchete prin interviuri, jurnale de clasă, jocuri de rol, povestiri, recitări de poezii, studii de caz, dezbateri asupra unor probleme, exerciţii de reflecţie critică şi constructivă etc.
În cadrul unui curriculum intercultural, activităţile s-ar putea realiza în următoarele variante:
- la nivel extracurricular, educaţia interculturală presupune organizarea unor activităţi care să implice comunitatea mai largă, activităţi în care elevii şi părinţii au oportunitatea de a se cunoaşte mai bine, de a coopera, de a trăi împreună diferite evenimente: serbări interculturale, lectorate cu părinţii, drumeţii, excursii, întâlniri, sărbătorirea zilelor de naştere ale copiilor, cercuri şi şezători în care sunt aduse în atenţia celorlalţi obiceiurile şi tradiţiile diferitelor grupuri socio-culturale. Activităţile extracurriculare au avantajul de a-i ajuta pe elevi să experimenteze situaţii din viaţa cotidiană a altor culturi, să cunoască obiceiuri şi tradiţii diferite de-ale lor, să coopereze în realitatea activităţilor comune, să înteleagă că diversitatea culturală este o sursă şi nu o barieră, să se antreneze în activităţile de interes comunitar, să cunoască „eroi”, personalităţi ai comunităţii locale, să cunoască mecanismele de funcţionare ale comunităţii în care trăiesc şi elemente de istorie ale acestei comunităţi;
- educaţia interculturală la nivelul curriculum-ului la decizia şcolii îşi găseşte materializarea în propunerea unor discipline opţionale care să promoveze valorile interculturale: interdependenţă, toleranţă, respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, empatie, cooperare, descoperire, depăşirea prejudecăţilor, nonviolenţă, schimb, demnitate, recunoaştere. Curriculum-ul la decizia şcolii este calea prin care educaţia interculturală poate fi introdusă în şcoală sub forma unor discipline opţionale sau sub forma unor serii de proiecte care să-i angajeze pe elevi în activităţi de cooperare;
- educaţia interculturală la nivelul curriculum-ului nucleu presupune identificarea obiectivelor şi conţinuturilor din programele curriculum-ului nucleu care pot promova această educaţie.
Învăţarea prin cooperare face corelaţie cu activităţi didactice, strategiile utilizate în acelaşi scop fiind: jocurile de rol, lectura explicativă, corespondenţa, programele de mentorizare etc.
Un rol deosebit în sporirea sensibilităţii faţă de alteritate îl joacă mass media. Instanţele mediatice electronice (îndeosebi televiziunea şi Internetul) presupun mai multe calităţi, printre care ubicuitatea (prezenţa peste tot) şi imediatitatea (prezentarea faptelor în direct).
Lumea este prezentă aici, îndepărtatul este apropiat, devin participant activ la un spectacol în care sunt integrat ca actor. Culturile se amestecă unele cu altele, trecerile de la un spaţiu cultural la altul se fac instantaneu, difuziunea modelelor culturale este pe deplin garantată. Străinul nu mai este străin, evenimentele petrecute aiurea marchează.
Mass media prezintă o organizare a capitalului cultural al omenirii într-o modalitate osmotică, interculturală. Actualitatea mediatică vine cu un imens potenţial intercultural. Canalele specializate (în ştiri, documentare ştiinţifice) penetrează conştiinţele, realizând o integrare cognitivă care, dincolo de funcţiile discutabile, uniformizatoare au şi avantajul de a crea premisele unei înţelegeri în planul savoir-ului la care se raportează fiecare.
Un cadru prielnic de realizare a educaţiei interculturale îl constituie sportul. Sportul nu este numai o practică fizică, este şi una culturală. Fiecare disciplină sportivă îngăduie mai multe grade de universalitate. Fotbalul în Europa sau base-ball-ul în SUA au în subsidiar şi funcţii interculturale. Sportul vehiculează modele, vedete care întrec spaţiul limitat al unei ţări.
Marii sportivi nu mai au cetăţenie unică, au devenit “mondiali”. Sportul poate uni, dar şi dezbina. El oferă oportunităţi pentru cunoaştere şi comunicare între oameni de origini diverse, dar constituie şi prilej de distanţare şi reliefare a orgoliilor personale, comunitare, naţionale. Dacă nu este semnificat cum trebuie, sportul, practicanţii şi admiratorii lui îşi întăresc apartenenţele, spiritul de castă, de adversitate, de opacitate faţă de “duşmani”, “străini” etc.
Omul este o fiinţă culturală şi, în consecinţă, una educabilă, permeabilă la contactele, dialogurile, influenţele culturale.
Categoriile de obiective pot conduce la formarea unor atitudini, conduite, comportamente interculturale cum ar fi : deschiderea spre alte culturi, atitudinea de a percepe pozitiv ceea ce nu este al nostru, atitudinea favorabilă de a explora moduri existenţiale diferite în vederea deschiderii către alţii, performanţa de a cuceri identităţi mai largi, mai globale precum cea de cetăţean european, cetăţean al lumii fără însă a renunţa la propriile noastre identităţi, capacitatea de a recunoaşte, de a relativiza propriile repere etno-socio-centriste fără a le renega dar şi fără a le transforma în ceva absolut.
Planul de învăţământ ca şi programele analitice ar trebui să fie structurate astfel încât să formeze la elevi o conştiinţă europeană şi universală; încă din clasele primare este de dorit să se cultive respectul şi solidaritatea faţă de cultura altor popoare. Pentru aceasta câteva valori-cheie trebuie să-şi facă loc în programele şcolare şi în procesul de învăţământ: aspiraţia către democraţie, respectul drepturilor omului, respectul drepturilor copilului, justiţia socială, echilibrul ecologic, toleranţa şi pacea, tradiţiile culturale etc.
Pe parcursul tuturor activităţilor întreprinse, trebuie să ne gândim la faptul că schimbările care au avut loc şi care au bulversat acest secol, au avut diverse influenţe asupra tinerilor. Ca urmare, educaţia este invitată la promovarea si respectarea drepturilor umane, care depăşesc etnocentrismul; dacă ea poate face în aşa fel încât noile generaţii să recunoască rolul esenţial al interdependenţelor şi interacţiunilor şi să-şi însuşească activ o manieră mai constructivă şi dinamică a drepturilor omului în viziune interculturală, se poate spera că ea va pregăti aceste noi generaţii, să înţeleagă mai bine noile mize care se conturează pentru societăţile noastre şi le va asigura o dezvoltare nu numai economică, ci şi socială, culturală, solidară, durabilă.
Încurajând atitudinea interculturală se deschide calea spre dialog şi comunicare între grupurile culturale, cu consecinţe benefice asupra înţelegerii dintre ele. Cultivând valori precum respectul pentru celălalt, toleranţă faţă de diversitate, complementaritatea dintre valori, şcoala este în măsură să fructifice bogăţia potenţială a multiculturalităţii fără a anula identitatea niciunei culturi.
