Cerinţă imperativă: depăşirea frontierelor
A devenit un lucru banal să spui că am intrat deja în societatea informaţiei. Noile Tehnologii de Informare şi Comunicare (NTIC), în care Internetul devine un punct de referinţă, sunt prezente în toate domeniile de activitate ale omului contemporan: petrecerea timpului liber, cercetarea ştiinţifică, etc. Generalizarea schimburilor electronice de informaţii şi documente, caracterul universal al acestei noi comunicări globale, planetare, rapiditatea şi caracterul spectaculos al mutaţiilor produse de această „evoluţie” este un moment cheie în istoria umanităţii.
Noul mediu, global, mondial este caracteristic tuturor grupelor umane, dar mai mult influenţează comunităţile profesionale care intervin în domeniul bibliotecilor şi al documentării. Noi imperative de dezvoltare a cunoştinţelor şi competenţelor par să fie indispensabile practicilor de solidaritate profesională şi aceasta, la scară mondială. Fenomenul capătă o dimensiune aparte, de când actorii unor ţări ca România, încep să cunoască aceste practici, necesitatea stringentă de a depăşi frontierele de orice natură, expresiile inovatoare ale unor potenţialităţi.
Societatea informaţiei : promisiuni şi riscuri
S-ar putea, cu destulă precizie, menţiona începuturile societăţii informaţiei: la începutul anilor ’90. Dezvoltarea deprinderilor de folosire a Internetului, mai întâi ca o modalitate de comunicare electronică universală, apoi prin Web, a cărui creştere rapidă şi exponenţială este cu adevărat un fenomen ireversibil. Ar fi greşit să considerăm societatea informaţiei numai sub aspectul său tehnologic şi să-l asimilăm cu simpla dezvoltare a tehnologiilor de informare şi comunicare a documentului numeric din reţea. În spatele acestor tehnologii de o mare supleţe şi simplicitate se află modul de utilizare. Caracterul său universal, global este evident, manifestând noi comportamente ale oamenilor şi grupurilor umane, modificândule modul de a gândi, de a învăţa, de a lucra, de a coopera. Această societate a informaţiei, despre care se mai spune că este societatea cunoaşterii şi a inteligenţei, se dezvoltă pe baza unei noi culturi a informaţiei. Schimburile de date şi comunicarea electronică generalizată între oameni şi grupuri, atât la scară planetară căt şi la nivel local, constituie un factor de dezvoltare individuală şi colectivă.
Această societate a informaţiei poartă în ea principiul fundamental (circulaţia deschisă şi facilă a informaţiilor şi ideilor), a progresului. Se deschid perspective noi în materie de educaţie şi formare, oferind un facil acces la informaţie, la documentare, la cunoaştere (învăţământul la distanţă, auto-formarea, biblioteci şi universităţi virtuale). Se oficializează noi modalităţi de organizare a muncii, de cooperare şi de dezvoltare, de mobilizarea competenţelor (telemuncă, întreprinderi virtuale, colecţii virtuale, comunităţi de muncă,…) Se transformă numeroase domenii de activitate umană cu avans spectaculos în materie de tele-medicină, de acces la timpul liber, de comerţ electronic, etc. În cele din urmă se dau noi posibilităţi de dezvoltare a democraţiei, se contribuie la cooperarea cetăţenească, la viaţa asociativă, la exprimarea punctelor de vedere diferite şi variate asupra unor subiecte, preocupări cruciale ale societăţii.
Dar există şi reversul medaliei. Societatea informaţiei poate nelinişti prin anumite aspecte, care ar putea apare, dacă actorii responsabili ai acestei noi societăţi nu fac nimic pentru a evita comportamentele criminale, pirateria, dezvoltarea folosirii incorecte a NTIC, insecuritatea. Aceste probleme vor necesita rapide defensive implicând la nivel planetar colaborarea tuturor actorilor implicaţi. În acelaşi timp, societatea informaţiei poate avea efecte dezastruoase în accentuarea inegalităţilor între bogaţi şi săraci, între „conectaţi” şi „neconectaţi”. Aceasta se întâmplă atât între ţări, cât şi în sânul aceleaşi comunităţi naţionale sau locale. Societatea informaţiei nu va putea nici ea să se dezvolte pânâ când nu vor fi reglementate juridic, probleme privind dreptul: de autor, de editor, drept de producător şi difuzor, dreptul ca mediator de informaţie şi cunoaştere, dreptul minorităţilor şi al altor grupuri la societatea informaţiei.
O lume deschisă căreia nu-i mai pasă de frontiere
Punctul central al dezvoltării acestei noi societăţi a informaţiei, constă în voinţa comună de a reda circuitului informaţional o mai mare fluiditate, de a spori accesul universal şi în acelaşi timp de a reduce costul la un nivel cât mai scăzut.
Acest nou eter informaţional (care poate să se transforme într-un veritabil coşmar) se bazează pe înlăturarea frontierelor de orice natură, care împiedică sau frânează difuzarea şi partajarea informaţiilor, a ideilor şi cunoaşterii. Internetul s-a dezvoltat în comunităţile ştiinţifice pentru a accelera progresul ideilor printr-o partajare largă, universală a cunoştinţelor, oricare ar fi platformele informatice folosite, oricare ar fi limbile folosite, originile, apartenenţa actorilor. Societatea informaţiei înlătură noţiunea de frontieră, este incompatibilă cu practicile de închidere şi refuz de comunicare. În schimbul universal, nu există frontierele tradiţionale care închid, îngrădesc lumi. Nu mai sunt frontiere între ţări sau comunităţi, precum graniţele între biserici, între discipline, între organizaţii. Lumea propusă de cultura informaţională, deschide noi perspective ideilor şi muncii eliberate de către gânditorii tradiţionali din societăţile repliate. Această lume deschisă devine element nou şi profund novator al societăţii.
Un aspect determinant de subliniat aici, ca trăsătură de deschidere rapidă a societăţii informaţiei, este faptul că, în urmă cu zece ani, ţările Europei Centrale şi de Est trăiau drama lipsei de comunicare, ca modaliate de apărare a unui sistem politic pervers. Este interesant de subliniat concomitenţa liberalizării şi transformării societăţilor din aceste ţări şi exploatarea utilizării noilor tehnologii de informare. Cu siguranţă, această concomitenţă nu ne conduce la cele mai bune rezultate macro-economice sau structurale în ţările implicate, dar se poate recunoaşte pretutindeni, transformarea progresivă a practicilor profesionale, educaţionale şi culturale prin integrarea noilor tehnologii de informare. Este posibil să afirmi că elitele ştiinţifice sau academice ale ţărilor din Europa de Est au aceleaşi posibilităţi de dezvoltare ca şi parteneri occidentali care aparţin noilor cyber-comunităţi specializate, mondiale. Se poate afirma că în biblioteci există persoane capabile să exploateze cu profit noile resurse ale Webului şi să participe la discuţii colective internaţionale, privind evoluţia profesiilor, a competenţelor, a prestărilor şi a structurilor de muncă.
Contextul românesc: potenţialităţi şi limite
În ce priveşte România, ţară cu o mare cultură, cu multe şi bogate tradiţii, o insuliţă de latinitate în acest colţ de Europă, un specialist francez al managementului informaţiei şi documentării, tot mai ancorat, în realitatea românească, este alături de frământările, şi preocupările colegilor români, gândind în permanenţă la crearea unor noi cooperări cu prietenii, colegii, specialiştii acestei ţări, pentru dezvoltarea unor mecanisme noi, viabile. Este foarte adevărat că descoperirea acestei prietenii şi solidarităţi a fost tardivă (din raţiuni politice care împiedecau schimburile), dar recent s-a concretizat sub diferite lucrări în colaborare şi s-a transformat într-o acţiune deliberat militantă.
Prezenta lucrare arată ce s-ar putea realiza în peisajul româneasc şi în mod special în domeniul bibliotecilor şi documentării. Este evident că specialiştii români, merită cu adevărat să fie puşi în valoare, iar competenţele lor nu sunt cu nimic mai prejos de cele ale colegilor francezi. Accelerarea folosirii noilor tehnologii a informaţiei impune o actualizare continuă a cunoştiinţelor şi lucrului modern.
Cu siguranţă mijloacele tehnice şi în special financiare, accesul la resursele cele mai avansate este deficitar din lipsa infrasctructurilor tehnologice la cel mai înalt nivel (atât a reţelelor performante, cât şi a penetrării Internetului în cele mai mici structuri ale societăţii). Remunerarea nu este deloc favorabilă unei evoluţii rapide a profesiei ce implică noi responsabilităţi în comparaţie cu salarizarea colegilor din Occident (este o problemă stringentă, în special pentru tinerii specialişti, confruntaţi cu cerinţele societăţii informaţiei). Dimpotrivă, trebuie subliniate eforturile făcute de către comunitatea românească a specialiştilor în informaţie şi comunicare pentru dezvoltarea contactelor cu omologii străini.
Incertitudinile de natură politică accentuează slăbiciunea unui mediu profesional care nu primeşte totdeauna valorificările şi recunoaşterile la care au dreptul. Tehnologiile informaţiei şi a comunicării sunt prezente în România. Specialiştii bibliotecilor şi comunicării ştiu azi să obţină ce e mai bun, ceea ce implică un efort considerabil, original, de formare, de care azi, nici o profesie nu se poate lipsi. Acum este şi momentul schimbării mentalităţilor, pe care transformările le impun.
Nevoia formării: toată lumea este concentrată asupra acestui subiect
Societatea informaţiei se deschide cu o nouă perspectivă în materie de formare. Se creează o veritabilă exigenţă de a învăţa mereu şi de a căpăta cunoştinţe de-a lungul vieţii. În acelaşi timp, face posibilă auto-formarea, facilitează accesul la diferite resurse documentare şi educative, modifică profund raporturile între indivizi şi grupe la cunoaştere. Multiplicarea rapidă, explozivă a proceselor de formare, recurgând la noile tehnologii de informare şi comunicare (învăţământ la distanţă, autoformare, universităţi virtuale, formări on-line) demonstrează, că am intrat într-o nouă eră care încearcă să facă din formare secretul dezvoltării societăţii contemporane, datorită noilor tehnologii (ca instrument care facilitează învăţarea).
Această exigenţă a formării se impune celor din biblioteci şi din documentare. Originea etimologică a cuvântului documentare te trimite la noţiunea de învăţare, „docere”, în latină, însemnând textual „a preda”. În alţi termeni, structurile documentare şi în special bibliotecile, vor avea un rol mult mai activ, decât odinioară, în difuzarea cunoştinţelor. Astfel, centrul de documentare şi bibliotecile se transformă, aici şi acolo, în centre de resurse educaţionale sau pedagogice.
La un alt nivel, este important de subliniat faptul că specialiştii din documentare şi din biblioteci, trebuie de urgenţă să progreseze mereu în domeniul cunoştinţelor şi competenţelor. Cu siguranţă, formările iniţiale din Universităţi trebuie regândite din temelii pentru a face faţă noilor cerinţe ale societăţii informaţiei. Noi planuri de formări trebuie gândite cu grija de a forma noi actori sau manageri ai societăţii informaţiei, oferind acestora o foarte largă deschidere internaţională. În acelaşi timp, programe de formare continuă, accesibile on-line trebuie să fie dezvoltate, permiţând tuturor doritorilor să-şi actualizeze cunoştinţele şi competenţele.
În România, această cerere de formare profesională, regândită, reînnoită, poate deveni un proiect naţional ambiţios. Competenţe există. E nevoie grabnică de a propune cadre de referinţă pentru dezvoltarea noilor procese de formare, coerente, cu cât înaintăm mai mult spre societatea informaţiei. O datorie, care se impune tuturor specialiştilor din informare şi documentare, este aceea de a căpăta cunoştinţe şi competenţe de ultimă oră, urmând stagii de formare accesibile prin reţelele electronice. Prin adoptarea principiilor de autoformare, formare la distanţă, formare de-a lungul vieţii, prin adaptarea la definiţiile competenţelor prezentate în Euroferenţialul competenţelor din informare şi documentare, specialiştii români ar putea rapid să joace un rol important într-o Europă unită, România devenind o ţară pilot în materie.
Locuri de muncă pierdute, altele câştigate
În general Noile Tehnologii de Informare şi Internetul schimbă structura şi repartiţia locurilor de muncă într-o ţară, într-o anumită zonă geografică. Este limpede că multe locuri de muncă tradiţionale, amintind de anumite forme vechi de organizare a muncii vor dispare, în mod special tot ceea ce aminteşte de operaţii intermediare, înlocuite azi de către informatică şi comunicaţii electronice (munca de secretariat, dactilografierea, etc.)
În acelaşi timp vor apare noi meserii legate de dezvoltarea NTI şi specializarea în instituţii a unor echipe/persoane, care se vor ocupa de folosirea Internetului. Este greu să stabileşti azi un bilanţ complet al acestor transformări, dar se văd deja semnele noilor mentalităţi.
Trebuie menţionată crearea unor locuri legate indirect de cucerirea unor noi pieţe datorate unei competitivităţi crescute.
Stimularea cercetării, dezvoltarea cunoaşterii
Domeniul de activitate care beneficiază cel mai mult de Internet este acela al cercetării şi al dezvoltării cunoaşterii. Nu este nimic anormal, neaşteptat pentru că este cunoscut faptul că Internetul s-a născut în mediul ştiinţific pentru stimularea cooperării în acest domeniu. Cercetarea progresează direct proporţional cu intensitatea contactelor care se stabilesc între echipele de cercetători. Se hrăneşte din schimburi permanente şi trăieşte din cooperare (pe toate nivelele).
Multiplicarea siturilor Web şi a forumurilor electronice dedicate activităţii ştiinţifice va conduce într-un viitor apropiat la o sporire considerabilă a cunoştiinţelor noastre. Este o nouă viziune privind comunicarea ştiinţifică şi tehnică, a unor noi practici de publicaţii şi schimb, care vor pune problema modului tradiţional de editare ştiinţifică.
Formarea
Întotdeauna omul a căutat să se informeze pentru a învăţa mai bine, a crea, a decide, a acţiona. Dintotdeauna, el a produs idei, a scris texte şi a contribuit la dezvoltarea cunoaşterii. Astăzi, el comunică cu uşurinţă cu semenii săi prin telefon, fax sau mesagerie electronică şi-şi exprimă frecvent părerile la televiziune, în media, sau în reuniuni şi conferinţe. Această producţie de informaţie generală sau specială a condus la crearea dispozitivelor legate de difuzarea cunoştinţelor, precum reviste de specialitate, congrese, biblioteci, centre de documentare, baze de date, serverele noii pânze electronice, numite Internet. Se dezvoltă azi veritabile pieţe industriale în sânul unei societăţi a informaţiei. Se impune o nouă filosofie a sistemelor de informare şi documentare. Selecţia conţinutului de informaţii, condiţionarea acestora pentru o utilizare pertinentă, stăpânirea tehnologiilor de informare, în special a nevoilor şi grijii unui răspuns economic şi cultural, sunt componentele principale ale unui management al informaţiei. În faţa extraordinarelor transformări ale sistemelor de informaţii şi documentare din ultimii douăzeci de ani, în faţa actualei explozii a reţelelor electronice, trebuie să constatăm că un număr de cercetători sau profesori rămân neştiutori faţă de posibilităţile oferite azi, dar şi de riscurile care pot apare, dintr-o imperfectă stăpânire şi cunoaştere a acestora.
A colecta, a tria, a trata, a valida, a difuza informaţia utilă este cu siguranţă problema specialiştilor în informare şi documentare formaţi corect şi competenţi, dar aceasta priveşte atât pe cercetători, economişti, ingineri, industriaşi cât şi pe formatori, responsabili de instituţii de învăţământ, elevi şi studenţi. Toţi trebuie să intervină ca actori ai unei noi inteligenţe, fondate pe un management responsabil al informării. Mai mult, azi, trebuie să găseşti legăturile care se stabilesc între procesul informaţiei, pe de o parte şi demersurile de formare sau învăţare, pe de altă parte.
Formatorii trebuie să cunoască ce reprezintă diferitele moduri de informaţie, de dezvoltarea practicilor pedagogice originale, fondate pe noi moduri de prezentare a informaţiei, pentru a incita elevii şi studenţii să devină adevăraţi cetăţeni ai societăţii informaţiei. Pregătirea tinerilor, şcoala, universitatea, metodele de informare moderne au devenit o necesitate.
Centrul de documentare şi de informare şi biblioteca universitară sunt instrumente de punere în valoare a resurselor electronice, ale Internetului şi multimedia. Integrarea lor într-un proiect pedagogic punând informaţia în centrul procesului formativ este mai mult ca niciodată o prioritate. Diferite unghiuri de abordare oglindesc raporturile între informare şi formare, pentru formarea cu informaţie şi formare pentru informaţie.
Noile practici profesionale de mediatizare
Meseriile documentării se organizează, tradiţional, fie în jurul cărţii, fie în jurul informaţiei, fie din ce în ce mai mult între o combinare a celor două dimensiuni. Documentarea şi meseriile corespunzătoare se dezvoltă azi între cei doi poli, pe un nou domeniu, care s-ar putea numi informare-documentare (ID).
Există o bogăţie de practici profesionale, cu misiuni simple sau complexe, generale sau specializate, punctuale sau globale. Acestea se vor poziţiona între acumulări şi pierderi, între ofertă şi cerere, între gestiunea stocurilor şi gestiunea fluxului. În mod tradiţional, documentaristul achiziţionează documente, le prelucrează (catalogare, indexare), realizează fişiere tematice, pune documentele la dispoziţia publicului şi răspunde la întrebările acestora. Această meserie se identifică cu un conţinut specific, realizat în general în afara unei ierarhii stricte, într-un loc bine definit, centrul de documentare. Apoi, datorită evoluţiei formării, documentariştilor, ca urmare a complexităţii operaţiilor documentare, ca necesitate a unei mai bune gestionări şi a unui nou management al unităţilor documentare, asistă la o tendinţă către o definire mai strictă a nivelelor de responsabilitate, cu urmări de multe ori importante asupra conţinutului profesional şi al salariilor. Studiile întreprinse de către asociaţiile profesionale privind profesiile şi competenţele, ne duc cu gândul, la crearea unui nomenclator al profesiilor din ştiinţa informării.
Conţinutul profesional al documentării se limitează de multe ori la activităţiIe care se numeau lanţ documentar : achiziţia de documente, catalogarea şi indexarea acestora, punerea cărţilor şi revistelor în folosul utilizatorilor. De multe ori, în micile unităţi documentare, o singură persoană se ocupă de toate acestea. În marile centre documentare, ar putea exista o diviziune socio-profesională a muncii (achizitori, catalogatori, indexatori, informaticieni,…). Informatica şi noile tehnologii de informare au început să-şi modifice profesiile. O nouă generaţie de persoane care concep şi produc bazele de date în ASCII, apoi în videotext, apar meserii specifice legate de organisme-servere. Piaţa tehnologiei digitale a documentelor (GED) adaugă noi complexităţi; arhivarea şi documentarea sunt tot mai apropiate. Astfel apar meserii noi care nu mai au legătură cu lanţul documentar, sau mai bine spus nu mai fac parte din tradiţionalul lanţ documentar, punând accent pe dimensiunea sistematică a documentării.
Se spune tot documentarist, dar se fac referire la meserii ca expert în supravegherea tehnologică, informaţională, inginerie documentară, specialist în bibliometrie sau scientometrie, făuritori de sisteme de informaţie şi produse multi-media sau hipermedia, gestionari ai unei documentări structurate, redactori tehnici, specialişti în arhivare electronică. Documentariştii devin moderatorii unor forumuri electronice Internet, întreprinderile recrutează navigatori şi conceptori de situri Web.
Documentariştii găsesc din ce în ce mai mult să-şi folosească competenţele pentru comunicare, sau cunoştinţe metodologice sau pedagogice şi de formare (specialişti ai transferului informativ şi cognitiv). Alţii încearcă să găsească noi legături între informaţie, documentare, arhive şi cultura instituţiei. În faţa acestei extraordinare diversităţi de practici profesionale, apare un nou rol al mediatorului, mediatorul care oferă informaţii inteligente, contribuind fără nici o îndoială la transferul de cunoştiinţe.
Formarea prin informare
Sistemele de informare devin din ce în ce mai puternice. De la baze şi bănci de date la sisteme, trecând prin lanţul de producere informatizată, fluxuri de date, reţele telematice, arhivare electronică sau multimedia, orice activitate a organizaţiilor, cetăţenilor se înscriu într-o perspectivă de dezvoltare şi de folosire a resurselor în informare şi documentare. Această informaţie specializată (ştiinţifică, tehnică, economică) nu este singură: trebuie ţinut cont de capacitatea legitimă de expresie a salariaţilor (cercurile calităţii,…) al dialogului nelipsit cu partenerii culturii tehnice sau geografice, comunicarea socială cu marele public etc.
În acest context şi în aceste condiţii, sensibilizarea şi formarea cu metode de informare devin cruciale. Trebuie promovată o adevărată cultură a informaţiei, permiţând fiecăruia să ştie şi să poată să se situeze ca cetăţean în noua societate a informaţiei.
Dezvoltarea unei culturi a informaţiei
Este absolut necesar să facem cunoscute în special tinerilor, sistemele de acces la informaţie şi cunoaştere, începând cu şcoala şi universitatea. Frecventarea bibliotecilor, a centrelor de documentare şi informare, a bibliotecilor universitare şi a altor unităţi documentare, consultarea bazelor de date şi bănci de date (pe CD-ROM sau prin reţele informatice), lectura critică a lucrărilor şi a articolelor din reviste, trebuie să constituie o etapă esenţială a oricărei formări moderne. Resursele informaţionale şi pedagogice pot proveni din diferite surse şi formarea specifică trebuie să-i incite pe elevi, studenţ si tineri in general la navigarea pe aceste universuri vaste, multidimensionale de informaţie şi să ştie să le exploateze. Mijloacele clasice de informare constituite din cărţi, reviste, literatura gri, sunt bineînţeles privilegiate. Dar CD-ROM-urile, bazele de date şi băncile de date, videodiscurile, sateliţii şi modalităţile variate de formare la distanţă, constituie tot atâtea alternative eficiente pentru accesul la informaţie şi cunoaştere.
Învăţarea metodelor de stăpânire a informaţiei
Trebuie să-i învăţăm pe tineri şi pe cei mai puţin tineri să se „mişte” cu uşurinţă în informaţii. Trebuie să-i învăţăm să se „descurce” pe autostrăzile informaţiei. Trebuie să-i atragem să se „plimbe” prin bazele de date, în cataloagele informatizate ale bibliotecilor lumii întregi, în CD-ROM-enciclopedii. Trebuie să le arătăm gustul de a descoperi o informaţie pertinentă, utilă, sau să-i facem să citească o carte despre care a auzit din întâmplare prin peregrinările lor în labirintul informării şi documentării.
Multiplicarea la infinit a surselor accesibile pe reţele, ca filosofia interactivităţii proprii Internetului, obligă la transformări radicale ale tehnicilor pedagogice privind acest tip de formare. Trebuie stimulate aptitidinile de navigare pe reţele electronice, dar trebuie învăţati oamenii să ştie să selecţioneze sursele pertinente şi să le exploateze. Trebuie favorizată munca colectivă, interactivă, descoperind sursele de evaluare ale acestora. Trebuie susţinut eforturile de capitalizare colectivă ale cunoştinţelor pe care le capătă oamenii în acest domeniu. În unele ţări, pentru formare, se obişnuieşte să se dea studentului acces la resursele reţelei chiar de la începutul cursului, dându-i posibilitatea să construiască el însuşi sisteme pertinente de reperaj, ale surselor utile. Astfel, se facilitează schimbul la distanţă între grupe de studenţi, ca şi tutoratul electronic de persoane-resurse, permiţând construcţia de către studenţi a propriilor modele informaţionale. În alte formări, elaborarea de către studenţi a sitului Internet, care reperează şi organizează informaţia şi cunoştinţele accesibile, pare să dea rezultate fructuoase.
Această pedagogie a informaţiei se bazează pe o bună înţelegere privind euristica informaţiei, adică a proceselor cognitive specifice pe care fiecare le aplică în cercetarea informaţiei. Dacă acestea sunt multiple şi fiecare dezvoltă euristici proprii, se pot totuşi distinge câteva tendinţe generale. Astfel, există metode de clasificare şi de navigare. Primele, cele legate de clasificare se bazează pe arborescenţa cunoştinţelor sau a datelor: un plan bun de clasificare îţi permite să regăseşti cu uşurinţă cartea căutată, fişierele care se găsesc pe discul dur. Metodele de navigare sunt mai haotice, bazându-se pe legături între cunoştinţe şi date, pe practicile asociaţiei de idei, permit descoperirea unor continente neexploatate, stimulează inventivitatea, creeză mirarea.
Dar, ne mai putem gândi şi la alte metode folosite în accesul la informaţie, metode aplicate la câmpul informaţiei. Aceste demersuri sunt tot atâtea modalităţi prin care copilul, studentul, individul, specialistul caută un drum în meandrele fluviilor de informaţii. Bineînţeles, ar trebui să vorbim despre aceste metode ca procese individuale, dar şi ca procese colective: dezvoltarea group-ware în întreprinderi şi organizaţii, adică muncă la proiecte comune în jurul unui dispozitiv legat de informaţii, ca acela al reţelelor de tele-informatică, sunt investiţii cognitive colective caracteristice organizaţiilor de azi: a-i deprinde pe tineri azi, să ştie şi să poată contribui la colaborări viitoare, care se dezvoltă inevitabil în instituţii, centre de cercetare, diferite organizaţii. Ar putea deveni obiectivul pedagogic major al instituţiilor de învăţământ.
De la informaţie la formare
Ţinând cont de aceste evoluţii, cum ar trebui regândită formarea tinerilor în contextul societăţii post-industriale, marcată de o mondializare a economiei, de o sporire a nivelului de cunoştiinţe, ţinând cont de curiozitatea tinerei generaţii, prin implicarea sa în diferite domenii ale societăţii şi în special prin proliferarea surselor şi dispozitivelor de informare şi documentare? Se pot inventa noi modalităţi de formare care permit mai uşor un acces din ce în ce mai generalizat la informaţie şi deschiderea spre lume?
Regândirea legăturii între informare şi formare
Ne confruntăm cu o complexitate crescută a tuturor fenomenelor ştiinţifice, tehnice, socio- economice sau culturale, complexitate care necesită mai mult ca niciodată o mare flexibilitate în modul nostru de a gândi, de a comunica şi de a acţiona şi de a avea dorinţa de a învăţa în permanenţă. Formarea unui individ nu se poate limita numai la transfer, la o anumită vârstă, la un bagaj de cunoştinţe căpătate odată pentru totdeauna. Fiecare accede (de-a lungul întregii cariere) la orice element al cunoaşterii, la orice informaţie cuprinzând date de la celălalt capăt al planetei şi la informaţii semi-confidenţiale. În mod schematic se poate afirma că nu mai este azi necesar să te bazezi numai pe şcoală şi universitate pentru a forma ingineri, medici, jurişti, sociologi, actorii vieţii sociale şi culturale. Şi mai exact, nu mai foloseşte la nimic azi să concentrezi geografic studenţii într-un anume loc, pentru a studia şi a accede uşor la cunoştinţele transferabile pe reţele electronice. Chiar te-ai putea întreba dacă aceasta mai are un sens, în limitarea acestui transfer formal de cunoştinţe la un moment dat. Vor trebui în permanenţă să-şi actualizeze cunoştinţele de fiecare dată când au nevoie. Tehnologiile de informare (autostrăzile informaţionale, multimedia) permit să se depăşească graniţele geografice şi temporale şi să încercăm să dezvoltăm o formare dincolo de ziduri, în timp real. Preşedintele unui Institut de Tehnologii din America arăta într-un studiu că 50% din cunoştinţelor dobândite de tinerii absolvenţi în universităţile americane, provin de la libera consultare a surselor de informare şi de cunoştinţe disponibile pe Internet. Acesta este un fapt care nu poate fi ignorat. Dacă pentru misiunile lor de formare, şcolile, universităţile, instituţiile de învăţământ mai au un sens şi un viitor, pentru ce funcţii şi pentru ce servicii îl mai au? Oare nu am avea interesul să încercăm să stabilim legături între cunoştinţe împrăştiate şi contradictorii, să creăm o viaţă culturală specifică, să contribuim la stimularea producţiei şi al transferului cunoştinţelor?
Care este azi rolul şcolilor, universităţilor, instituţiilor de învăţământ în actul formării? Nu este timpul să facem distincţie între producerea şi transmiterea datelor sau informaţiilor ca elemente ale cunoaşterii, dar cum să consolidezi cunoştinţele, la pregătirea viitorilor ingineri, medici, jurişti, la stăpânirea metodologiei unei acţiuni eficiente? Este necesar azi să vedem cum este mai bine să transmitem cunoştinţele, cum să le consolidăm, cum să pregătim tinerii să stăpânească metodologia de reflecţie şi de acţiune?
Noi investiţii de făcut, noi responsabilităţi asumate
Institutele de învăţământ superior vor trebui să investească în puternice echipamente educaţionale, adevărate maşini care să „împrăştie” informaţia structurată, putând fi consultată de către studenţi de diferite origini, pe loc sau la distanţă, aparţinând sau nu aceleeaşi instituţii. Este cazul universităţilor americane, australiene, din sud-estul Asiei. Mai mult ca niciodată profesorii şi alţi formatori trebuie să realizeze produse informaţionale şi formaţionale cu un transfer şi schimb uşor de realizat, să alimenteze bănci de cazuri şi baze de date dialectice, să creeze cursuri care pot fi difuzate prin satelit de către reţelele calculatoarelor. În ceea ce priveşte specialiştii din informare şi documentare, ei devin parteneri egali în procesul de formare şi gestionarea cunoştinţelor. Din ce în ce mai des vor participa în echipe pedagogice mixte în care coabitează diverşi specialişti mediatori ai cunoaşterii.
Informaţia din lumea largă este la uşa noastră. Circulaţia ideilor se accelerează şi este pe punctul de a ne schimba certitudinile şi deprinderile. Elevii noştri, studenţii noştri vor avea posibilitatea să beneficieze de ceea ce înseamnă Internet. Inteligenţa colectivă se dezvoltă în mod spectaculos pe reţelele electronice. Vor trebui să rămână departe de căile de circulaţie ale informaţiei planetare pentru că noi nu am ştiut să creăm un sistem propriu? Vor trebui să suporte consecinţele că autorităţile politice şi administrative, responsabilii sistemului educaţioanal şi profesorii nu vor percepe în timp oportun necesitatea unor eforturi sau nu vor înţelege importanţa unor mutaţii în curs? Vor rămane nepăsători, în faţa riscurilor şi ale ameninţărilor pe care le reprezintă dezvoltarea societăţii informaţiei? Vor trebui în permanenţă să dea dovada de imaginaţie, curaj, implicare politică şi să regândească din temelii practicile informării şi formării?
Societate în formare
Căderea zidului Berlinului a produs schimbări în Europa Centrală şi de Est, nu numai în sfera vieţii politice. S-a demolat un sistem, încercând, să se construiască unul nou, aşezat pe pricipiile economiei de piaţă. Toate sectoarele activităţii se restructurează, se reorganizează, se redimensionează, îşi caută un nou loc în societate.
Învăţământul, obiectiv strategic, are datoria să formeze cetăţenii societăţii cunoaşterii. Este societatea care va încuraja dobândirea de noi cunoştiinţe de-a lungul vieţii, în care se vor dezvolta mereu aptitudinile individuale, este societatea care va învesti în inteligenţă. Evenimentele din decembrie 1989 ne-au permis să cunoaştem Vestul.
Dorinţa românului de a fi informat s-a materializat printr-o explozie de tehnici noi, moderne, de cunoaştere: de la apariţia antenelor parabolice (acces rapid la informaţia mondială de ultimă oră, modalitate de perfecţionare a cunoştinţelor de limbi străine), la dezvoltarea Internetului (un nou mod rapid eficient de muncă, posibilitate rapidă de comunicare şi informare), la apariţia editurilor specializate, a revistelor de informatică, a CD-Rom-urilor, la apariţia întreprinderilor care produc softuri, la apariţia chiar a comerţului electronic.
Schimbul de idei, cooperările au cunoscut o dezvoltare rapidă, primind un important sprijin financiar din partea Comunităţii Europene prin programele sale oferite ţărilor din Europa Centrală şi de Est, din partea Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, British Council, din partea altor organismelor internaţionale. Bibliotecile, instituţiile de învăţământ superior s-au grăbit să demareze procesul informatizării.
În aceste instituţii, cetăţeanul vine să se formeze, să se informeze, să afle noutăţi. Bibliotecile joacă un rol important în susţinerea procesului de predare şi învăţare. Chiar dacă am avut şansa să învăţăm din greşelile altora, nu s-a întâmplat aşa, dorinţa firească de a încerca să ne aliniem la statele occidentale, în toate sectoarele de activitate, a fost mai puternică, în detrimentul unor investiţii pe termen lung, gândite strategic.
Formarea, autoformarea devin priorităţi în viaţa individului, a instituţiilor, a organizaţiilor. Se clădeşte o lume în care relaţiile interumane cunosc o altă evoluţie. La nivel de instituţie sau organizaţie activitatea se restructurează, devenind mai eficientă, oferind noi servicii utilizatorilor, fiind în permanentă schimbare.
