De regulă formarea profesională este legată de două perioade importante ale vieţii indivizilor:
1. cea a școlarizării, începând cu etapa preșcolară până la cea universitară (astăzi constituită din cele trei cicluri de pregătire, reglementate prin „Procesul de la Bologna”: licenţă, masterat și doctorat) și
2. cea a absorbţiei adultului în câmpul muncii, când insul este nevoit să-și ajusteze, corijeze, augmenteze cunoștinţele generale (oferite în cadrul școlilor şi a instituţiilor de învăţământ de toate tipurile şi la diferitele niveluri) cu cele impuse de specificitatea unui post, de cerinţele superiorilor, de posibilităţile economice, de propriile înclinaţii, opţiuni şi aspiraţii etc.
În unele cazuri această perioadă se prelungește printr-o serie de cursuri de perfecţionare, pe arii înguste de specializare (fie că vorbim de domeniul tehnic, de cel ştiinţific, medical sau artistic), mai cu seamă în primii ani de carieră post-universitară. Și, dacă excludem cazurile de forţă majoră, când indivizii sunt nevoiţi să-și schimbe profesia şi locul de muncă și, deci, sunt forţaţi să se recalifice, remarcăm o încetinire, până la disoluţie, a impulsului pentru formarea profesională. Acesta este fenomenul care se remarcă la suprafaţa lucrurilor, care se observă „cu ochiul liber”, în condiţiile în care acceptăm o simplificare a datelor problemei. Or, în plus, dacă suntem atenţi la ceea ce se întâmplă intim cu persoana aflată într- un proces continuu al „devenirii”, remarcăm o modelare – cu alte cuvinte, o re-formare a acesteia – de-a lungul întregii vieţi şi în toate ariile de manifestare a existenţei.
Așadar formarea profesională, explicită sau implicită în diferite grade de reuşită şi pertinenţă există, vrând nevrând, în viaţa fiecăruia dintre noi şi învederează evoluţia socială a insului, conferindu-i o dimensiune profundă, socială, morală, cu alte cuvinte, conturează o veritabilă „filosofie a existenţei”.
Astfel, interesul sau preocuparea formatorilor de orice fel, ar trebui să ţintească acel „ceva” care reprezintă punctul tare al vieţii persoanei, interesul şi abilitatea fiecăruia în parte şi nicidecum un efort de includere a insului în ceea ce am putea numi „patul lui Procust”, în funcţie de interesele de moment ale mediului social şi/sau profesional, politic etc.
În fond, preocuparea societăţii (şi a celor în măsură să evalueze şi să ofere idei inovatoare) este aceea de a îmbunătăţi calitatea vieţii şi nu de a produce o plus valoare inutilă, artificială, decorativă pentru existenţa omului. Ca urmare se poate discuta de o etică a formării și mobilităţii profesionale, dar și de o responsabilizare a celor implicaţi. Pentru aceasta ar trebui să operăm un set de observaţii și interpretări, în urma unor răspunsuri la câteva întrebări:
1. care sunt – în ciuda normelor legale și a conduitei europene care menţionează „dreptul individual la formare” – elementele intrinseci ale inegalităţii sociale, elementele constituente ale viitoarei diferenţieri în planul aspiraţiilor şi a reuşitei în profesie a insului social?
2. care sunt pârghiile de control ale acestei inegalităţi, în limita dorinţei societăţii de a face posibil accesul la pregătire pentru un număr cât mai mare de persoane şi în medii sociale şi profesionale cât mai diverse?
3. ce (mai) înseamnă egalitatea de şanse și, totodată, inegalitatea de acces la formare, într-o societate în care însăși noţiunea de „schimbare” este la fel de uşor de utilizat ca oricare alta din discursul cotidian, afectând mecanismele de analiză și implementare prin „soluţii” considerate până mai ieri infailibile? Aici o problematică aparte este gestionată de inegalităţile legate de sex, vârstă și etnie, fiind remarcate discriminări dintre cele mai diferite.
4. care este locul formatorului în raport cu cel care a optat pentru schimbarea profesiei (sau doar pentru un „upgrade” educaţional/profesional) într-o nouă carieră, din dorinţa şi necesitatea de a nu spori diferenţele, ci de a asigura punţi de sprijin sau chiar, în unele cazuri, de a oferi soluţii salvatoare celor aflaţi în mijlocul derutei profesionale?
5. ce înseamnă competitivitatea în raport cu necesitatea formării profesionale?
Exemplul util pe care aş dori să-l ofer este cel al comportamentului spectatorului de teatru și de operă, al melomanului sau al celui care (iartat fie-mi cuvântul) „consumă” artele figurative, altfel spus, al celui care se decide să facă parte din „casta” artelor și a culturii, exersând și catalizând, conştient sau inconştient, intrumentele (re)formării profesionale. M-am oprit asupra acestora întrucât fiecare comportament în parte ne poate oferi o paradigmă a formării continue, urmată de o descoperire a principalilor vectori de acţiune pentru orice altă profesie. Cultura și modelele culturale sunt cele care pot să spargă barierele diferenţei de șanse și să deschidă atât căile reinserţiei profesionale, cât și cele ale satisfaţiei în profesie, ale modelării personalităţii și deschiderii spre societate.
După știinţa noastră puţine sunt cercetările riguroase în domeniu care pun în relaţie, pe de o parte, necesităţile și responsabilităţile sociale ale decidenţilor de la diferitele niveluri organizaţionale cu politicile de formare profesionale; pe de alta, instrumentele acestei formări cu mijloacele educaţionale alternative, cum sunt, de exemplu, cele ale artelor spectacolului. Desigur, aceasta presupune o reierarhizare a priorităţilor organizaţiilor (fie din domeniul educaţiei continue, fie din cel al întreprinderilor), creșterea productivităţii și profitul nefiind de acum singurele ţeluri ale educatorilor, formatorilor și antreprenorilor.
Conceptul de formare profesională trebuie legat de cel de educaţie, iar în aplicaţia pe care o propunem, de noțiunile de joc și de interpretare, dobândește înţelesuri aparte, potenţând capacitatea omului de a cunoaște realitatea din jurul său, de a-i da sens și, ca efect, de a îmbunătăţi cursul vieţii. Aici, un loc aparte îl are spectatorul (cel care primește infomaţia, cel care intră în „jocul” formării și auto-formării de sine), nevoit să facă un dublu efort, de poziţionare (fie prin implicare emoţională, fie prin distanţare raţională) în miezul evenimentului scenic (adică a jocului teatral, într-un caz, profesional, în cel de-al doilea), iar apoi de retragere în afara reprezentaţiei în vederea recuperării semnificatului creaţiei, pentru cel dintâi, a abilităţilor profesionale, pentru cel din urmă, dar și a interpretării și a transferării în viaţa de zi cu zi a unei morale și a unei atitudini de timp ontic.
Astfel, din perspectiva fructificării instrumentelor teatrului ca instrumente ale educaţiei (educaţie înţeleasă în cel mai înalt sens al cuvântului), formarea profesională își găsește un alt loc decât cel cu care am fost obișnuiţi până mai ieri.
Pe scurt, formarea profesională – și implicit sistemul care o generează – nu mai trebuie să se centreze pe formator (pe cadrul didactic sau pe specialistul implicat în procesul de înnoire a cunoștinţelor și abilităţilor), ca până mai ieri, și nici pe cel format (adică pe cel atras în noul areal de manifestare profesională), ci pe producerea de cunoaștere, valorizându-se în acest fel parteneriatul real, viu, fiabil dintre cel care transmite un mesaj (i.e. cel care propune formarea profesională) și cel care îl receptează (i.e. insul decis pentru schimbarea profesiei sau pentru un „upgrade” a celei pe care o are).
Modelul artei teatrului (modelul pregătirii continue, de-a lungul întregii vieţi, a actorului, în ipostaze şi roluri dintre cele mai diferite) este, desigur, doar unul generic, conducând la conectarea cu o „filosofie” a modului în care trebuie să privim formarea profesională, precum şi la menţinerea vie a conştinţei insului în raport cu rolul şi rostul său social.
Să ne amintim un singur exemplu: cel al „teatrului-forum” utilizat de Augusto Boal, unul dintre cei mai renumiţi regizori-creatori ai secolului XX. „Teatrul forum” îşi are originea într-o legendă braziliană, în care ni se vorbeşte despre destinul unei femei nevoite să se exprime cu mijloacele teatrului. Astfel, în concepţia lui Boal, spectatorul este condus spre o soluţie pentru propriile sale probleme prin jocul colectiv, printr-o reflecţie activă asupra sa şi a lumii sale, ceea ce-i va permite să modifice cursul propriei vieţi. Tot astfel, în formarea profesională este necesar să se ţină seama de identificarea soluţiilor în cadrul unui dialog constant cu mediul social, cu profesiile aflate în centrul interesului şi, în aceeaşi măsură, cu profesiile aflate la marginea societăţii şi, aceasta, nu dintr-un simplu interes antropologic, ci dintr- unul pragmatic, util celor în cauză.
Formarea continuă, în cadrul unor cursuri de orice tip (la limită putem vorbi chiar şi de cele de specializare), atâta timp cât decidenţi impun o politică de gestiune a resurselor umane cu costuri „non-retur”, nu este doar utilă ci și necesară, în măsura în care oferă ustensile importante de repoziţionare profesională, intelectuală, culturală, cognitivă, într-o lume a schimbărilor continue, a deciziilor controversate, a miscibilităţii ideologice, a declinului politic, a prăbușirii tabuurilor, a afirmării (sau a reafirmării) individului în pofida persoanei deschise spre altul şi spre societate.
