Gândirea este un proces psihic superior care ocupă o poziţie centrală în sistemul psihic uman şi îndeplineşte un rol decisiv în cunoaştere. Dacă procesele senzoriale realizează legături directe cu mediul, gândirea efectuază o reflectare mijlocită a realităţii, căutând să surprindă dincolo de forme conţinuturile, dincolo de fenomene esenţialul, dincolo de concret generalul.

Gândirea se defineşte ca procesul psihic cognitiv care reflectă în mod abstract şi general esenţa lucrurilor şi a relaţiilor dintre ele, utilizând limba sau alt sistem de semne ca instrument, şi are drept produse noţiuni, judecăţi, raţionamente.

În baza acestei definiţii putem extrage următoarele caracteristici esenţiale ale gândirii:

  • Reflectă (Cum?) generalizat şi abstractizat
  • Reflectă (Ce?) esenţa lucrurilor şi relaţiile dintre ele
  • Utilizează limba sau alt sistem de semne ca mijloc, ca unealtă
  • Are drept produs noţiuni (concepte), judecăţi (idei), raţionamente.

Iată cum mai este definită gândirea în Psychological Encyclopedia: „Thinking is a mental activity involved in understanding, processing and communicating information” (Gândirea e acea activitate mintală care se implică în înţelegerea, procesarea şi comunicarea informaţiei”.

Potrivit aceleiaşi surse , a gândi înseamnă:

  • a accesa o informaţie;
  • a o reprezenta mental;
  • a raţiona despre ea;
  • a elabora judecăţi, soluţii şi decizii privind informaţia dată.

Gândirea se organizează ca un sistem multifazic, întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: trecut, prezent şi viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diversele momente şi stări ale obiectului: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina starea lui în viitor.

Ea realizează o reflectare de tip predictiv, anticipativ, pe lângă funcţia interpretativ-explicativă, dobândind şi o funcţie creatoare: elaborarea de modele, proiecte şi planuri ideale pe baza cărora, în cursul activităţii practice, se realizează noi obiecte, noi configuraţii ale mediului înconjurător.

A gândi realitatea necontradictoriu înseamnă însă a o exprima, deci a utiliza un discurs despre această realitate. Limbajul semnifică gândirea şi, prin gândire, semnifică realitatea. Să exprimi exact ceea ce gândeşti presupune să gândeşti realitatea în aşa fel încât să o poţi exprima în acelaşi fel cum o gândeşti, adică să o gândeşti necontradictoriu.

Din acestea, rezulta ca funcţiile gândirii sunt următoarele:

  • A înţelege lumea şi pe sine ca element al acestei lumi.
  • A surprinde (observa) problemele cu care subiectul se confruntă în viaţa si a le rezolva.
  • A crea şi inventa lucruri noi, originale.
  • A lua decizii în situaţii de alegeri („Omul mereu se află la răscruci de drumuri…”).

Realizarea acestor 4 funcţii se face prin aplicarea unui set de operaţii ale gândirii.

Operaţiile gândirii sunt definite ca acte automatizate care se produc în plan intern (mintal) şi constituie elemente (părţi componente) ale proceselor gândirii.

Operaţiile gândirii sunt: analiza, sinteza, generalizarea, particularizarea, abstractizarea, concretizarea, clasificarea, compararea, analogia şi a.

Anumite operaţii ale gândirii se grupează în perechi. Aceastea sunt: analiza – sinteza, concretizare – abstarctizare, particularizare – generalizare.

Prima pereche de operaţii este analiza şi sinteza:

  • Analiza este operaţia gândirii de desfacere (separare, descompunere) mintală a unui obiect în părţile sale componente şi studierea fiecărei părţi stabilite pentru a cunoaşte mai bine acest obiect. De exemplu, analiza fonetică a cuvântului fonem, analiza psihologică a unui comportament etc.
  • Sinteza este operaţia cu sens opus. Ea constă în asamblarea părţilor în întreg, unirea lor. De exemplu, elaborarea unui plan de text, alcătuirea cuvintelor din sunete (litere) disparate, perfectarea unei referinţe psihologice a unui elev sau a unei clase de elevi etc.

            A doua pereche: concretizare şi abstractizare.

  • Abstractizare înseamnă extragerea esenţei unui lucru. A abstractiza înseamnă a determina esenţialul dintr-un obiect, proces sau eveniment, neglijând formele, manifestările exterioare ale acestora.
  • Concretizarea e operaţia cu sens  invers: ea identifică manifestările esenţei, forma în care ea se arată şi se realizează. De exemplu, a stabili caracteristicile esenţiale ale cuvintelor substantive este abstractizare, a aduce exemple concrete de substantive este concretizare.

A treia pereche: particularizare şi generalizare.

  • Generalizare este operaţia de identificare a ceea ce este comun tuturor obiectelor ce fac parte dintr-o anumită clasă.
  • Particularizarea, din contra, stabileşte ceea ce este specific, propriu doar acestui obiect.

            Alte operaţii, care nu formează perechi:

  • Clasificarea este operaţia de grupare a obiectelor în baza unui sau a mai multor criterii.
  • Compararea înseamnă stabilirea de asemănări şi deosebiri între două sau mai multe obiecte supuse cercetării.
  • Analogia este operaţia prin care se stabilesc asemănări dintre lucruri ce aparent sunt “străine”, departe unul de altul. De exemplu, sistemul ştiinţelor psihologice este analogic construcţiei atomului.

FELURILE GÂNDIRII

Există nu o gândire, ci mai multe. Sorin Vieru în cartea sa Riscul gândirii listează vreo 30 de gândiri: gândirea analitică, gândirea sintetică, gândirea discursivă, gândirea logică şi tot aşa până la 30. În asemenea situaţie (existenţa a mai multor gândiri) apare necesitatea de a face ordine cognitivă în spaţiul gândirilor. Precum bine ştim, cea mai potrivită şi productivă modalitatea de a face ordine cognitivă este clasificarea.

Clasificarea înseamnă repartizarea unei mulţimi de obiecte în categorii în baza unuia sau mai multe criterii. Criteriul înseamnă principiul ce stă la baza clasificării. Unei clasificări îi corespunde un criteriu. Ergo: câte criterii atâtea clasificări. Să procedăm la clasificarea gândirilor:

Criteriul 1: Natura codului utilizat de gândire.

După acest criteriu distingem:

  • Gândire intuitiv-acţională
  • Gândire intuitiv-plastică
  • Gândire abstract-verbală.

Gândirea intuitiv-acţională este gândirea ce operează cu scheme de acţiuni, iar rezolvarea problemelor se face prin coordonarea schemelor de acţiuni. Exemplu din experienţele lui Piaget: Jucăria stă pe masă. Copilul vrea jucăria. Se ridică în vârful picoarelor. Nu ajunge.  Întâmplător observă că mişcând faţa de masă, se mişcă jucăria. Atunci el trage spre sine faţa de masă astfel jucăria nimereşte în zona lui de acces. Piaget numeşte o astfel de capacitate inteligenţa sensoro-motorie.

Gândirea intuitiv-plastică este gândirea care operează cu imagini, cu reprezentări. Problema de a schimba aspectul camerei o faci prin a-ţi imagina cum ar arăta camera dacă divanul ar sta lângă peretele opus, iar dulapul … Un alt exemplu. R. Arnheim în cartea sa Gândirea vizuală: două persoane Pavel şi Petru au de rezolvat următoarea problemă: acum e ora 12.35. Ce oră va fi peste 4 ore şi 55 min.? Pavel îşi imaginează cadranul în situaţia când el arată 12.35, apoi mişcă (în minte!) acele ceasornicului cu 4.55 înainte şi citeşte rezultatul de pe ecranul imaginaţiei sale. Petru însă adună în minte 12.35 cu 4.55 şi obţine acelaşi rezultat -17.30. Care dintre ei a folosit gândirea intuitiv-plastică? Evident, Pavel, iar Petru a făcut uz de gândirea abstract-verbală. R. Arnheim numeşte gândirea intuitiv-plastică gândire vizuală.

Gândirea abstract-verbală este gândirea ce operează cu noţiuni sau concepte exprimate în cuvinte. În fond, această gândire lucrează cu cuvinte-noţiuni. Este cea mai evoluată gândire şi e proprie persoanelor adulte şi normale. Piaget o numeşte inteligenţa operaţiilor formale. Definiţiile gândirii din manuale şi dicţionare de psihologie au ca obiect anume acest fel de gândire ca fiind gândirea tip sau ceea ce numim gândirea adevărată.

Criteriul 2. Prezenţa noului în producţia gândirii.

După acest criteriu distingem:

  • Gândirea productivă.
  • Gândirea reproductivă.

Gândirea productivă este gândirea generatoare de idei, teorii, dispozitive, aparate, maşini, metode etc. noi, inexistente până la momentul dat. Datorită acestei gândiri este posibil progresul ştiinţifico-tehnic, social, cultural etc. Această gândire se mai numeşte gândire creativă (creatoare).

Gândirea reproductivă este gândirea ce reproduce sau repetă mersul gândirii altcuiva. Citeşti, de exemplu, lucrarea lui Freud Interpretarea viselor.  Scopul pe care-l urmăreşti este nu de a inventa o nouă viziune asupra viselor, ci de a-l înţelege pe Freud, ideile lui. Or, aceasta se face prin a reproduce în creierul tău lucrarea gândirii lui Freud.

Criteriul 3. Sursa problemei de gândire.

De unde vine problema? Cine o pune? Viaţa de toate zilele (practica) sau academia, ştiinţa, savantul? După acest criteriu distingem:

  • Gândirea teoretică.
  • Gândirea practică.

Gândirea teoretică este gândirea ce răspunde la necesităţile dezvoltării ştiinţelor teoretice. De exemplu, apare problema de a generaliza o experienţă sau a conceptualiza datele şi rezultatele unei cercetări experimentale şi atunci gândirea teoretică este cea potrivită pentru a răspunde acestei provocări. Gândirea teoretică este gândirea savanţilor academicieni, creatori de sisteme şi teorii, concepţii ştiinţifice. Exemplu: A.N.Leontiev a elaborat teoria psihologică a activităţii. Această teorie este produsul gândirii teoretice cu care era înzestrat Leontiev şi cu care el lucra.

Gândirea practică este gândirea ce deserveşte nevoile practicii. Este gândirea noastră de toate zile, ea ne permite să ne descurcăm cu dificultăţile care apar în viaţa noastră cotidiană. E gândirea ce răspunde la întrebări de tipul ce e de făcut în situaţia dată? Gândirea practică mai este gândirea ce dezvoltă viaţa materială. A apărut, de exemplu, necesitatea de a comunica cu alţii în drum spre serviciu sau casă. Cum? Nu ai să iei telefonul fix cu tot cu fir după tine… Şi atunci a fost inventat telefonul mobil. Această invenţie este opera gândirii practice. Lucrare de referinţă privind gândirea practică: B.M.Teplov  despre gândirea sau inteligenţa marilor conducători de oşti Suvorov, Kutuzov, Napoleon…

Criteriul 4. Modul de abordare a problemei de rezolvat.

Astfel deosebim:

  • Gândirea convergentă.
  • Gândirea divergentă.

Concepţia despre gândirea convergentă şi gândirea divergentă îi aparţine psihologului Jerome Guilford (The Nature of Human Intelligence).

Gândirea convergentă este gândirea care se produce într-un cadru anume, e cuminte, nu depăşeşte limitele spaţiului problemei. Operează în bază de algoritm, calapod, tipar, stereotip.

Gândirea divergentă e gândirea ce în mersul ei spre soluţie mereu îşi lărgeşte perspectiva. E gândirea neastâmpărată („sare gardul”, cum a calificat-o un psiholog), issă din cadru, rupe stereotipurile. Elaborează mai multe soluţii la o singură problemă.

Guilford stabileşte 3 proprietăţi distincte ale gândirii divergente: originalitate, flexibilitate, fluiditate. Originalitate înseamnă calitatea de a fi unic, deosebit, specific. Flexibilitatea înseamnă uşurinţa de adaptare la condiţii noi. S-au schimbat condiţiile problemei, s-a schimbat situaţia, se schimbă corespunzător şi strategiile, şi metodele de rezolvare. Fluiditate înseamnă proprietatea de a fi productiv în generarea ideilor. Ideile curg, cuvintele curg. Vin idei, una după alta… Fluiditate se exprimă în bogăţia producerii ideatice, verbale, bogăţia asociaţilor.

Criteriul 5. Care operaţie predomină? Analiza? Sinteza?

După acest criteriu distingem:

  • Gândirea analitică.
  • Gândirea sintetică.

Gândirea analitică este gândirea ce iscodeşte lucrurile în detaliile lor, ea merge în profunzime, înăuntru lucrurilor. Soluţia se obţine prin analiza situaţiei.

Gândirea sintetică este gândirea holistă, gândirea ce se raportează la întreg şi operează conexiuni între părţile acestui întreg. E gândirea creatoare de structuri, sisteme, viziuni complexe şi de ansamblu. Metaforic vorbind, e gândirea din elicopter, e gândirea ce caută şi vede pădurea în mulţimea de copaci…

Criteriul 6. Sensul gândirii sau, mai exact, sensul aprecierii a ceea ce se întâmplă în lume şi cu noi.

După acest criteriu distingem:

  • Gândirea pozitivă.
  • Gândirea negativă.

Gândirea pozitivă imprimă lucrurilor, evenimentelor, întâmplărilor semnificaţii pozitive, optimiste, luminoase. Induce aşteptări pozitive.

Gândirea negativă atribuie tuturor lucrurilor o alură de rău, periculos, ameninţător. Induce aşteptări negative, viziuni pesimiste, sceptice.

Criteriul 7. Poziţia subiectului faţă de produsele gândirii şi mersul ei.

După acest criteriu deosebim:

  • Gândirea critică.
  • Gândirea necritică.

Gândirea critică are drept suport convingerea subiectului în dreptul de a se îndoi de totul şi de toate. Dreptul la skepsis. Lozinca: de omnis dubitandum. De toate mă îndoiesc. Kopernic, G. Bruno s-au îndoit chiar de adevărurile exprimate în textele biblice… Este gândirea matură, independentă, aşezată pe proprii principii şi metodologii. Subiectul nu-şi face chip cioplit, idoli în faţa cărora să se închine (prin gândire)…

Gândirea necritică este opusul celei critice. Ea este de obicei conformistă, o gândire făcută cu capul altcuiva. A gândi necritic înseamnă a nu gândi cu capul tău. Orientare spre autorităţi spre a le însuşi modul lor de gândire şi de a le prelua gândurile…

Criteriul 8. Viziunea, optica subiectului asupra modului în care o problemă poate fi rezolvată.

După acest criteriu deosebim:

  • Gândirea laterală.
  • Gândirea verticală.

Această clasificare îi aparţine lui Edward de Bono. Notiunea de “gandire laterala” în opoziţie cu „gândirea verticală” el a lansat-o în cartea New Think aparută la New York. Ideea principală e ca multe probleme de care ne lovim necesită pentru rezolvare abordarea din mai multe perspective, până la găsirea celei care poate conduce la o soluţie.

Adică e nevoie de gândire laterală. Ed. de Bono a sugerat patru factori dominanţi asociaţi gândirii laterale: e, în primul rând, vorba despre identificarea elementelor principale ale problemei, in al doilea rând intervine necesitatea de a aborda acele elemente din perspective diferite, in paralel cu al treilea factor, renunţarea la gândirea rigidă, mecanică, al patrulea factor este reprezentat de deschiderea faţă de orice idee, chiar si faţă de acelea care prezintă (la prima vedere) o probabilitate mică de reuşită în a soluţiona problema.

Gândirea verticală este opusul gândirii laterale. Ea este o gândire făcută după o anumită schemă, şablon, algoritm. Ea se produce pas cu pas, potrivit regulilor logicii formale. Ea deserveşte activităţile intelectuale non-creative.

Gândirea laterală e gândirea specializată în a oferi soluţii originale şi multe la probleme non-standarde. Gandirea laterală intervine atunci când o anumită perspectivă pare să nu conducă la nici un rezultat, fiind necesară o schimbare radicală de optică.

Mai există gândirea paradoxală şi gândirea comună. Exemplu de gândire paradoxală găsim în cartea lui N. Steinhard Dăruind vei dobândi. Oamenii cu gândirea comună, în anumite situaţii, declară: ”Dai, n-ai”. N. Steinhard care practica o gândire paradoxală ne convingea că Dăruind vei … dobândi!

Distingere intre gindirea discursiva si cea intuitiva

Primii filosofi greci vorbeau despre nous, iar indienii despre brahma ca despre un suflet universal, care punea ordine în univers. El era nu numai suflet, ci și gândire. Ulterior această ordine cosmică a fost trecută pe seama logosului (rațiune; cuvânt) – ordonează lumea. La Aristotel, nous-ul începe să aibă sensul de minte, logosul de rațiune, iar psyche de însuflețire.

Tot la Aristotel apar și termenii de gândire intuitivă (noesis) și gândire discursivă (dianoia). Limbajul este legat de dianoia, de noțiune, judecată și raționament. Noesis este legată de inteligență. Acești termeni apar în Evul Mediu, intellectus (gândirea intuitiva; intuitus – gândire clara) și ratio.

Psihologii intr-un mod mai larg, definesc gandirea ca fiind manipularea reprezentarilor mentale ale informatiilor. Manipularea se refera in general la orice transformare, combinare sau modificare a prezentarilor mentale. Reprezentarile mentale pot lua forma cuvintelor, a sunetelor a imaginilor vizuale, a actiunilor. Informatia se refera la semnificatia sau sensul acordat modificarilor energiei din mediul inconjurator.

Rezultatele proceselor psihice prin care se realizeaza reflectarea directa, nemijlocita a realitatii obiective au caracter intuitiv; ele sunt desemnate prin termenul generic de imagine psihica. Produsul psihic intuitiv are ca obiect fie o insusire izolata a entitatii, fie insusirile globale ale acesteia.

Produsul psihic intuitiv este de doua categorii. Exista produs psihic intuitiv prin care lucrul este redat in conditii in care reflectarea este realizata in cadrul unui raport nu numai direct, nemijlocit dintre subiect si lucru, ci si actual, semnalul care a fost emis de lucru fiind actualmente in contact cu receptorii. Exista, insa, produs psihic intuitiv prin care lucrul, desi este redat in conditiile in care reflectarea este realizata in cadrul unui raport direct, nemijlocit dintre subiect si lucru, acest raport, nu mai este efectiv prezent, ci dimpotriva, este un raport care in mod efectiv a avut loc doar in trecut.

„Orice învăţătură predată sau însuşită pe calea raţionamentului porneşte de la o cunoaştere anterioară.” Afirmaţia aceasta, aşezată la începutul Analiticilor secunde, este de o reală importanţă pentru orice cunoaştere ce urmează căile gândirii discursive. O gândire discursivă este o modalitate de cunoaştere logică, bazată pe legi, pe principii bine constituite şi cunoscute, care trebuie să fie respectate de orice fiinţă gânditoare, în calitatea lor de fundamente ale gândirii logice. Dar, aşa cum reiese şi din textul Analiticilor, chiar dacă în limbajul şi gândirea obişnuite noi urmăm regulile gândirii discursive, totuşi această gândire nu este primă, ci se bazează pe o cunoaştere anterioară.

Anticipăm spunând că, în măsura în care cunoaşterea prealabilă are statut de primordialitate în raport cu gândirea discursivă, realizată prin intermediul raţionamentului, ea nu poate fi de tip discursiv. Fiind însă foarte îndepărtată de experienţă, această primă cunoaştere care pentru Aristotel are statutul de ştiinţă, este şi cea mai greu accesibilă. Cum putem şti cu ce începe cunoaşterea noastră discursivă, dacă la primele principii nu putem ajunge discursiv? Or, dicursivitatea ocupă cea mai mare parte a activităţii noastre raţionale. Suntem obişnuiţi să legăm noţiunile între ele, să abstractizăm, să generalizăm, să comparăm, într-un cuvânt, să schematizăm logic realitatea, încât ne este foarte greu să vorbim despre o cunoaştere care, în mod obişnuit, nu face parte din experienţa noastră cognitivă.

Daca analizam gandirea non-lingvistica, fie pe cea pre-lingvistica, cum este gandirea in imagini a copiilor si a oamenilor primitivi, fie pe cea intuitiva, a mediumilor si a indivizilor superdotati, se vor putea pune in evidenta unele caracteristici structurale fundamentale ale gandirii care sunt nu numai anterioare, dar sunt si independente de manifestarea codificata, lingvistica, a acesteia. Gandirea in imagini joaca un rol auxiliar in inferentele si in toate procesele de constiinta ale individului adult si civilizat, dupa cum si intuitia, intr-o forma mai atenuata, se poate observa la toti indivizii umani, indiferent de nivelul lor de cultura si de expunere la aculturatia indusa social.

Gandirea in imagini, desi este mai densa, vizeaza o arie de inteles destul de restransa, de regula limitata la o chestiune punctuala, asa incat nu poate sa fie considerata o alternativa dezirabila pentru gandirea codificata lingvistic, mai ales ca este mai dificil de recodificat, adica de prelucrat intr-un registru lingvistic, mai usor de comunicat, dar si, nu in ultimul rand, gandirea imagistica este mai eterogena, calitatea codificarilor senzorial-vizuale depreciindu-se imediat ce ele au fost produse, sau chiar in momentul producerii lor. Probabil ca nu intamplator, primele semne, predecesoare ale alfabetelor fonetice, erau pictograme si aveau o compozitie foarte complicata, redand diverse aspecte ale lumii materiale.

Gandirea intuitiva este mai densa si mai vasta ca extensiune semantica, iar produsele ei nu sunt degradabile ca imaginile mentale si nici supuse proceselor de evolutie ale unei limbi, ca in cazul gandirii lingvistice. Gandirea intuitiva este stabila, concentrata ideatic, insa este esentialmente necodificata. Este o manifestare a gandirii pure, a gandirii ca gandire. Ea se bazeaza de deductii si inductii realizate in contexte factuale sau teoretice si, prin ea insasi, nu are o forma lingvistica sau imagistica, adica nu este expresia codificata a unor procese ale mintii.

Codificarea prin limbaj survine ulterior, de multe ori aceasta fiind nenecesara intelegerii sau valorii rationamentului. De multe ori, gandirea intuitiva nici nu consta in rationamente clasice, bazate pe premise din care se infereaza concluzii, ci poate consta in deductii nemijlocite, in absenta unora sau chiar a tuturor premiselor necesare validitatii formale oficiale a unui rationament. Este corespondentul inferential al perceptiei senzoriale.

Fireste, exprimarea prin limbaj este necesara, insa doar pentru comunicarea rezultatelor acestui tip de gandire. Daca cineva care gandeste astfel ar incerca, la un moment dat al baleiajului sau mental prin anume date sau fapte ale experientei, sa-si exprime gandurile in cuvinte, atunci ar constata ca rationamentele lui nu numai ca devin mai lente, dar si mai putin eficiente, subiectul incepand sa se gandeasca la maniera de exprimare, s-o produca, mai simplu spus, sa se lase derutat de forma in detrimentul continutului si astfel sa esueze lamentabil, sau, in cel mai bun caz, sa-si scada turatia si calitatea rationamentelor.

De altfel, cele doua, viteza si calitatea, sunt strans legate, cel putin in cazul proceselor mentale deductive si inductive, nu si al celor mecanice, de memorizare, reproducere, etc ori al celor strict creative, de tipul imaginatiei. Intuitiile bazate pe fapte numeroase isi pierd din eficienta daca nu sunt derulate la viteza corespunzatoare, la fel ca in cazul functionarii unui program de spargere a codurilor informatice, sau ca in cazul functionarii unui sistem informatic, in general. Iar aceasta se intampla pentru ca gandirea intuitiva comporta o eludare evidenta a faptelor date de experienta, prin permutari si concatenari ale acestora in urma carora care se obtin concluzii multiple, care sunt verificate si combinate cu alte fapte, si asa mai departe.

Probleme apar atunci cand mai multe concluzii euristice neverificate incep sa constituie singura materie prima a permutarilor, pierzandu-se orice legatura cu realitatea. Insa, dincolo de problemele practice evidente, gandirea prin intuitie poate sa produca rezultate valabile si, atunci cand este bine stapanita, sa inlocuiasca telepatia. De multe ori chiar mi s-a intamplat sa fiu nevoita sa constat ca unii indivizi au o pricepere la oameni atat de buna incat nici nu mai au nevoie sa ne citeasca gandurile literal, ei, efectiv, citindu-ne (intentiile).

Gandirea intuitiva poate sa fie folosita, si asa si este folosita cel mai adesea, intr-un mod reactiv sau intr-unul detasat din punct de vedere factual: colectam anumite fapte pe care le procesam ulterior, insa o modalitate eficienta este aceea de a proceda proactiv, ajutand datele gandirii cu fapte noi, modelate in functie de intentia noastra demonstrativa, si fortand astfel reactii din partea celorlalti sau continuandu-ne studiul anumitor fenomene, pe baza carora sa putem trage noi concluzii.

Gandirea  este spontana atunci cand legaturile se stabilesc cu usurinta intre informatiile prezente si cele trecute (aceste legaturi nefiind foarte multe si variate): asa se intampla de obicei in perceptia unui obiect: intelegem imediat ce este, la ce foloseste , etc.

Gandirea discursiva nu este instrumentul care va scoate vreodata la lumina vreun adevar.

Gandirea  poate fi insa si discursiva atunci cand se realizeaza intr-un timp lung, chiar de ani de zile, in conditiile in care relatiile sunt multiple si necesita incursiuni in diverse directii. De exemplu, dupa un an de studiere a istoriei, un copil afirma ca istoria este <<povestea razboaielor>> ceea ce era evident o intelegere empirica a notiunii istorie; aceasta se refera la evolutia societatii omenesti de-a lungul timpului , lucru pe care l-a inteles copilul in anii urmatori.

Gandirea solida care creeaza si realizeaza succesul este o gandire aflata la doi poli total opusi: pe de o parte metodica, analitica, constienta si pe de alta parte, inconstienta, spontana si sugestiva. La polul sau analitic, profesorul J. Brumer de la Universitatea Harvard o numeste „gandire a mainii drepte„, iar celalalt pol, spune el, este „gandirea mainii stangi.” „Gandirea mainii stangi” este partea imaginativa si intuitiva a mintii. Fara aceasta gandire, gandirea logica este superficiala, artificiala, fara sarm si fara adancime

Procesarea simultană sau paralelă a corespuns cu ceea ce Bruner a numit gândire intuitivă. Iată cum le-a descris Bruner (1960). Gândirea analitică urmează, în mod caracteristic, un pas obdată. Paşii sunt expliciţi şi pot de regulă fi relataţi cu exactitate… o astfel de gândire începe cu conştientizarea deplină a informaţiilor şi a proceselor implicate. Poate include raţionamente deductive, folosind adesea matematica sau logica şi un plan de bătaie explicit. Sau poate presupune un proces realizat pas cu pas de inducţie şi experiment…

Gândirea intuitivă nu avansează, în mod caracteristic, în paşi atent planificaţi. Într-adevăr, tinde să presupună manevre bazate aparent pe o percepţie implicită asupra întregii probleme. Cel care gândeşte ajunge la un răspuns, care poate fi corect sau eronat, fără a-şi da seama sau a fi foarte puţin conştient de procesul prin care l-a obţinut. (Bruner, 1960, pp. 57-58).

În contrast, modul intuitiv de gândire nu beneficiază neapărat de atenţie. În acest mod, procesele importante trebuie lăsate să se petreacă, deoarece se întâmplă prea multe dintr-odată pentru ca procesul executiv să le poată ghida. Acest tip de activitate implică procesarea paralelă (ceea ce Bruner a descris drept „percepţia implicită asupra întregii probleme”).

Asadar, generalizind esenta conceptelor “gindire discursiva” si “gindire intuitiva” vom constata urmatoarele: discursiv este gindirea bazata pe utilizarea limbajului cu ajutorul caruia se deduce prin rationament o idee din alta, care ajunge la o concluzie trecind prin mai multe etape sau operatii preliminare.

Este un tip/stil de gindire care se disperseaza ce poarta caracter descriptiv, explicativ. Ea nu se supune unei continuitati riguroase, tine de controversa, de o discutie, dialog, comunicare, inclusiv comunicare didactica; gindirea intuitiva/intuitia este un mod de gindire care investeste/percepe (intelectual) direct obiectul fiind in acelas timp contact si comprehensiune/intelegere, este cunoasterea imediata fara interpunerea/utilizarea semnelor/limbajului, sau procedeelor experimentale sau deductive.

Este un fenomen cognitiv cu conotatii psihologice – fac ce simt (simt intelectual nu senzorial) chiar daca nu pot explica (nu stiu) ce simt. Este frecvent utilizata in perceperea categoriilor/notiunilor absolute/transcendente – divinitate, revelatie binelui, frumosului, pacatului etc.