“Avem tineri excepţionali care nu simt că sunt sprijiniţi. Avem tineri care au probleme mari de comunicare, probleme ce vin din neiubire şi lipsă de educaţie, avem tineri dezorientaţi care ar avea nevoie barem de înţelegere.”
= Oana Pellea =
Prag al maturității, adolescența este vârsta când se conturează și se întăresc principalele trăsături ale personalității, când se fixează opțiunile de viitor, când apar primii muguri ai dragostei. Pentru o evoluție armonioasă a adolescentului, este necesar un dialog permanent, deschis și sincer, între adulți și tineri, despre toate problemele vieții.
Realitatea însă arată că mulți tineri de azi nu sunt capabili să dialogheze cu cei din jur, adulți sau cei de vârsta lor. Coplesiți de schimbări și răsturnări de valori, de lipsuri elementare, de imensul flux informațional cu care suntem bombardați, de cerințele exagerate care li se adresează, tinerii se simt neînțeleși și se retrag în sine, se izolează de restul lumii prin diverse forme neconvenționale sau ciudate.
Fenomenul crizei de comunicare la tineri, se datorează în principal pierderii încrederii de sine. Mulți dintre ei nu știu să-și exprime coerent și clar sentimentele față de o persoană de sex opus, alții nu au capacitatea de a purta un dialog simplu cu persoane necunoscute.
Este important în relațiile cu adolescenții să renunțăm la prejudecăți, să ne reamintim cum eram la acea vârstă, dar să le împărtășim din experiența noastră, să redevenim tineri când vorbim cu tinerii. Este inutil și chiar dăunător lor să le impunem lucruri absurde! Comunicând cu ei, de la om la om, de la egal la egal, putem reuși să-i apropiem și să-i ajutăm să treacă cu ușurință peste această etapă a evoluției lor.
Problemele actuale care afectează comunicarea dintre adolescenți și adulti, sunt legate de faptul că adolescenții asimilează mai bine progresul, prin urmare aceștia sunt percepuți ca demodați. La acestea se adaugă extinderea mijloacelor de comunicare informatizate care afectează calitatea comunicării cu ceilalți.
Toate aceste efecte ale crizei de comunicare trebuie să dea de gândit adulților, care sunt datori să corecteze și să normalizeze această situație. Adulții, trebuie să dea dovadă în discuțiile și legaturile cu tinerii de mai multă înțelegere, încredere și dorință de ascultare!
PARTICULARITĂȚILE PSIHICE ALE ADOLESCENTULUI
Adolescenţa este o perioadă importantă a dezvoltării umane, perioadă de numeroase şi profunde schimbări biologice, fizice, psihice, morale, etc, perioadă a dezvoltării, în care dispar trăsăturile copilăriei, cedând locul unor particularităţi complexe şi foarte bogate, unor manifestări psihice individuale specifice.
Adolescenţa cuprinde două faze :
- una timpurie între 10-11/13-14 ani, perioadă a transformărilor profunde fizice şi fiziologice, a unor conturări complicate a intereselor, aptitudinilor şi concepţiei morale a copilului; această perioadă se numeşte preadolescenţa sau pubertate.
- a doua perioadă 13-14/17-18 ani este cea a adolescenţei propriu-zise ce se caracterizează printr-o echilibrare puternică, intimă a concepţiei despre lume şi viaţă, prin clarificarea şi intensificarea elaborării idealurilor omului, printr-o mare dezvoltare a laturii cognitive, afective şi voliţionale a personalităţii.
Adolescenţa – caracterizare generală
Adolescenţa se anunţă a fi o etapă mai calmă, mai liniştită decât perioada preadolescenta, tânărul adoptând acum o poziţie mai conştientă faţă de mediul social şi de problemele complexe ale acestuia. Copilul se orientează mai mult către lumea externă, în aspectele ei multiple, dar îşi îndreaptă atenţia şi către propria-i viaţă psihică, în cunoaşterea căreia tinde să se adâncească tot mai profund.
Caracteristicile cele mai importante ale adolescenţei sunt:
- dezvoltarea conştiinţei de sine
- afirmarea propriei personalităţi
- integrarea treptată în valorile vieţii
Dezvoltarea conştiinţei de sine:
Adolescenţa se manifestă prin autoreflectare, prin conştiinţa că existenţa proprie se deosebeşte substanţial de a celorlalţi oameni, reprezentând o valoare care trebuie preţuită şi respectată.
Conştiinţa de sine este un proces complex care include, pe de-o parte, raportarea subiectului la sine însuşi, la propriile trăiri, iar pe de altă parte, confruntarea acestora, compararea lor cu lumea în mijlocul căreia trăieşte. Cel mai înalt nivel al conştiinţei de sine este atins de tinar atunci când el se poate privi ca subiect al activităţii sociale, ca membru al colectivului. Conştiinţa de sine este în primul rând conştiinţa poziţiei sociale a omului.
Factor de seamă al dezvoltării conştiinţei de sine îl constituie activitatea şcolară şi natura relaţiilor cu adulţii, aprecierile acestora faţă de calităţile şi munca adolescentului, precum şi aprecierea grupului din care face parte.
O caracteristică a adolescenţei este şi proiectarea idealului în viitor; un aspect al acestei preocupări este interesul pentru profesia pe care o va îmbrăţişa, determinându-l la reflecţie asupra vieţii sale interioare; adolescentul se analizează spre a-şi cunoaşte calităţile, spre a se convinge de valoarea lor în raport cu profesia la care se va decide.
Capacitatea de a se preocupa de propria persoană, de a medita, şi de a-şi analiza trăsăturile psihice, nu înseamnă fuga de societate. Caracteristica principală a adolescentului este un puternic impuls către acţiune, dorinţa de a participa la toate manifestările vieţii sociale. Acum dispar dorinţele vagi şi apar ţelurile bine conturate, visarea îşi ia forme conştiente.
Afirmarea de sine:
Dorind să atragă atenţia asupra sa, adolescentul se consideră punctul central în jurul căruia trebuie să petreacă toate evenimentele. Forţele proprii sunt considerate superioare faţă de ale celorlalţi oameni, opinie care decurge dintr-o insuficientă cunoaştere de sine. El doreşte ca toate acţiunile sale să fie cunoscute şi apreciate de adult; lipsa de consideraţie este dureroasă şi chiar paralizantă pentru un adolescent.
Un mijloc curent de afirmare îl constituie aspectul exterior, adolescenţii căutând să se evidenţieze prin fizicul bine conformat, îmbrăcămintea care diferenţiază, care scoate în relief propria persoană, prin maniere, eleganţa mişcărilor, limbajul (neologisme, arhaisme, argou), corespondenţa (conţinutul, plicuri, mărci, alfabet aparte), spiritul de contradicţie, faţă de faptele morale, judecata lui nu admite concesii ci este radicală şi intransigenţă, din care cauză aprecierile sale sunt puternic dotate cu subiectivism.
Adolescenţii manifestă tendinţa de a se afirma nu numai individual, ci şi în grup: vor să activeze, să se distreze împreună. Membrii grupului au convingerea că aportul lor nu reprezintă acţiuni banale, lipsite de importanţă, ci creaţii care se impun prin vitalitate şi originalitate. Pe adolescenţi îi atrage şi viaţa politică; în politică adolescentul vede o înaltă activitate socială.
Integrarea socială:
Esenţa integrării sociale constă în ataşamentul din ce în ce mai conştient şi mai activ la grupul căruia aparţine şi a cărui sferă se extinde de la clasă, şcoală, până la marele organism social. Cu cât înaintează în vârstă, cu atât adolescentul este mai obiectiv în judecăţile sale, aprecierile efectuându-se în funcţie de criteriile sociale pe care şi le-a însuşit. Dorinţa de a cunoaşte valorile sociale şi culturale se manifestă riguros şi tenace. Integrarea adolescenţilor în valorile sociale şi culturale ale colectivităţii contribuie la formarea concepţiei lor despre lume şi viaţă; cei mai mulţi manifestă un interes deosebit pentru cuceririle ştiinţei contemporane şi pentru anumite ramuri ale ştiinţei: fizica, filosofia, biologia, matematica, chimia, istoria.
DEZVOLTAREA VIEŢII PSIHICE
Sensibilitatea
Activitatea senzorială creşte, ceea ce determină modificări ale pragurilor minimal, maximal şi diferenţial ale analizatorilor, făcându-se posibilă reflectarea mai fină şi mai analitică a obiectelor şi fenomenelor realităţii.
Percepţiile şi spiritul de observaţie ale adolescentului devin foarte vii, capătă o mare adâncime. Pe adolescent îl atrag unele aspecte specifice ale fenomenelor ceea ce este original şi tipic. Adolescenţa este perioada observaţiei analitice. La adolescenţi percepţiile sunt incluse într-o problematică mai largă, sunt supuse sarcinilor gândirii. Adolescenţii observă pentru a verifica, pentru a înţelege, pentru a surprinde ceea ce-i interesează.
Atenţia:
Se dezvoltă evident atenţia voluntară. Chiar atenţia involuntară şi cea postvoluntară îşi modifică aspectul, devin mai eficiente. Funcţiile intensive ale atenţiei sunt deplin dezvoltate, creşte capacitatea de concentrare; la adolescenţi – 4 ore. Dezvoltarea cunoştinţelor diverse, multiple ale adolescentului, dezvoltă spiritul de observaţie şi a diferitelor interese gnosice, organizează noi particularităţi ale atenţiei: natura începe să fie privită cu ochi de „naturalist ”, cu ochi de ” fizician „, etc.
Memoria:
Între 13-17 ani capacitatea de memorare ajunge la foarte mari performanţe. Memoria, fiind o activitate complexă, implicit în organizarea şi reacţionarea numeroaselor legături asociative disponibile, este una din laturile cele mai solicitate ale activităţii intelectuale. În această perioadă creşte mult caracterul activ şi voluntar al memoriei; memoria foarte exactă a şcolarului mic începe să fie tot mai mult înlocuită cu memoria logică care păstrează ceea ce este esenţial, operând cu scheme logice.
Memoria operează cu reprezentări şi noţiuni, care devin mai bogate, mai complexe, mai organizate. O serie de reprezentări se raţionalizează treptat, altele capătă un caracter tipizat, având un potenţial sugestiv deosebit de marcant. La adolescent, prelucrarea apare în însuşi procesul fixării, când se procedează la restructurări care să facă mai sistematic şi mai inteligibil materialul de memorat. Păstrarea se sistematizează mult. Recunoaşterea reconstituie materialul în aspecte detaliate analitice, prin coordonatele lui logice. În reproducere, adolescentul include, în relatările sale verbale, numeroase elemente de explicaţie (personale) sublinieri, asociaţii, comparaţii, ceea ce dă originalitate reproducerii.
Gândirea:
Structura generală a solicitărilor intelectuale tot mai largi, mai complexe şi multilaterale duce la modificări profunde ale gândirii şi la dezvoltarea mare a cunoştintelor care conduce la dezvoltarea gândirii diferenţiate: gândire matematică, gândire fizică, gândire gramaticală, etc. Studiul diferitelor obiecte de învăţământ îl apropie tot mai mult pe preadolescent şi adolescent de însuşirea unei concepţii proprii despre lume şi viaţă, înţelege legăturile obiective ale dezvoltării naturii şi societăţii, stabileşte relaţia cauzală şi de finalitate a producerii diferitelor fenomene.
În procesul însuşirii cunoştinţelor se constituie deprinderi specifice de a gândi, se întăresc sisteme de a observa, se dezvoltă, deci, capacităţi operative, intelectuale. Se generalizează algoritmi în cadrul aceleiaşi discipline, treptat apar transferări de operaţii între discipline. Pe această bază se dezvoltă formele operaţionale abstracte ale gândirii, se dezvoltă posibilităţile determinării logice a relaţiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem deductiv şi inductiv, se dezvoltă posibilitatea urmăririi logice a trăsăturilor şi diferenţieri între clase şi fenomene, se determină criteriile logice ale clasificării. Judecăţile devin mai complexe – disjunctive, ipotetice, apodictice. Se dezvoltă spiritul critic al gândirii – ca urmare a logicii şi adâncirii acesteia, a dezvoltării posibilităţii de a analiza determinarea inclusă în fenomene, precizia gândirii.
În perioada adolescenţei trecerea către formele extensive, verbale ale gândirii logice face necesară preluarea în termeni personali a cunoştinţelor. Stilul muncii intelectuale constituie o aderare conştientă, logică la cerinţele sistematizării, ca şi ale lărgirii intereselor teoretice şi practice şi este dictat de volumul şi calitatea cerinţelor activităţii şcolare.
Pe măsură ce se dezvoltă sistemul informativ de cunoştinţe ale adolescentului se petrece o ierarhizare latentă a valorii celor cunoscute, dar se manifestă şi preferinţe, urgenţe, etc., ceea ce oglindeşte aspectele caracteristice individuale ale felului cum constiinţa umană primeşte ceea ce-i vine din afară. Reflectarea se petrece în mod activ şi selectiv.
Limbajul:
Acesta se deosebeşte la adolescent de perioadele anterioare prin bogaţia şi varietatea lexicului, precum şi prin surprinderea sensurilor variate ale cuvintelor. Începând cu adolescenţa creşte grija pentru exprimarea corectă a ideilor, precum şi interesul pentru utilizarea figurilor de stil în limbajul scris: epitete, comparaţii, personificări, metafore.
Datorită lecturii diversificate, adolescenţii reuşesc să-şi formeze un stil propriu de vorbire orală şi scrisă, afirmâdu-se din ce în ce mai pregnant ca individualităţi distincte. La sfârşitul adolescenţei, datorită unei experienţe de viaţă mai ample şi datorită îmbogăţirii vocabularului, încep să înţeleagă şi să redea mai adecvat şi cu mai multă siguranţă procese psihice complexe.
Imaginaţia:
O caracteristică a adolescenţei este dezvoltarea mare a forţei de creaţie, a capacităţilor ideative şi a capacităţilor creatoare practice. În afară de imaginaţia reproductivă care ajută în însuşirea sistemului de cunoştinţe transmise în procesul instructiv, se dezvoltă tot mai sensibil imaginaţia creatoare, a cărei material ce o alimentează preadolescenţa şi adolescenţa îl găseşte în realitatea în care trăieşte, trecutul istoric, diverse amintiri în legătură cu propria persoană, anumite acţiuni umane, atitudini, defecte, perspectivele profesiei, sentimentul de dragoste care începe să se manifeste.
Prin creaţiile lor, adolescenţii îşi exprimă propriile judecăţi şi atitudini în legătură cu problemele ce-i frământa. În repertoriul creaţiei artistice se exprimă exuberanţa, bucuria, dragostea de viaţă, sentimentul de iubire.
O formă specială a imaginaţiei, strâns legată de vârsta adolescenţei, este visarea – ca proiectare mentală a personalităţii în situaţii viitoare. Visarea este un proces strâns legat de realitate, raportându-se la dorinţele lui legate de planurile de viitor, de profesie, de poziţie socială generate de interesele, aptitudinile, şi sistemul de cunoştinţe ale adolescentului.
Afectivitatea:
Maturizarea organismului se manifestă de obicei cu o evidentă maturizare intelectuală şi afectivă a copilului. Viaţa afectivă se complică şi se diversifică, preadolescentul şi mai ales adolescentul admiră, iubeşte, simte, visează, aspiră, ştie să dorească, are idealuri afective, îi inţelege pe cei din jur cu intenţiile, reacţiile acestora. Intensitatea, amploarea şi valoarea emoţiilor sunt dependente de însemnătatea pe care o au pentru adolescent diverse fenomene, obiecte, persoane.
Două direcţii apar mai importante în dezvoltarea generală a vieţii afective :
- creşterea autonomiei morale şi a concepţiei morale a adolescentului
- erotizarea vieţii afective.
Primul aspect este legat de viaţa şi relaţiile sociale, cel de-al doilea se referă la aspectele individuale ale dezvoltării afectivităţii. Se dezvoltă sentimente superioare – morale, estetice, intelectuale – baza lor reprezentând-o lărgirea cunoaşterii.
Voinţa:
Este perioada în care se modifică, devenind deosebit de bogat, momentul deliberativ al actului volitiv, când între motivele acţiunilor s-a ajuns la o ierarhizare, care este în strânsă legătură cu experienta în domeniul în care urmează să se acţioneze.
În luarea hotărârii, la adolescent, timpul este mai îndelungat, deoarece el reflectă mai temeinic asupra mijloacelor realizării acţiunii precum şi a consecinţelor ce decurg din aceasta.
În execuţia hotărârii adolescentul dă dovadă de mai multă perseverenţă, scopurile acţiunilor sale având o motivaţie mai puternică. Pe această perseverenţă se dezvoltă calităţile voinţei: iniţiativa, perseverenţa, principialitatea scopului, etc.
Interesele adolescentului:
Sfera intereselor se lărgeşte ca urmare a creşterii orizontului cultural şi a îmbogătirii experienţei de viaţă. Interesele preadolescentului nu gravitează doar în jurul activităţii şcolare, ci se extind şi la alte domenii ale ştiinţei, tehnicii, artei.
Interesele devin mai stabile, fiind legate de domenii mai cunoscute, sau spre care se manifestă aptitudini evidente. Interesele devin mai conştiente, ele fiind urmărite cu tenacitate în vederea unui scop anumit; capătă caracter selectiv şi de eficienţă iar sub aspectul conţinutului este de remarcat marea diversitate: cognitive, pentru tehnică, pentru lectură, politico-sociale, pentru sport, pentru muncă etc.
Aceste interese sunt, mai ales la vârsta adolescenţei, legate de idealul profesional, generând motivele care-i determină pe adolescenţi, să se orienteze şi să-şi aleagă o anumită profesiune: aptitudinile pentru profesia respectivă, şansele de reuşită în învăţământul superior, posibilităţi de câştig, condiţii de muncă avantajoase, posibilităţi de afirmare, dorinţa de a fi util societăţii şi a răspunde unei comenzi sociale.
Din punct de vedere psihic, este perioada în care se va finaliza structura psihică a individului. Este perioada a ceea ce se poate exprima prin sintagma „cererii și a oferteiˮ. Este perioada când adolescentul se vede nevoit să facă față cerințelor societății, dar se poate vedea uneori neputincios în fața unor astfel de cerințe.
Nevoile adolescentului sunt pe de o parte generate de trebuințele pe care le resimte din noua perspectivă în care se află, dar sunt și alte nevoi care au evoluat din perioadele anterioare și au dobândit o nouă formă datorită noii situații în care se afla individul. După hrană, adăpost şi siguranţă, nimic nu e mai important decât o bună comunicare cu adolescentul. Comunicarea bună se bazează pe interacţiune constantă şi regulată.
IMPORTANTA COMUNICĂRII LA VÂRSTA ADOLESCENȚEI
Adolescenţa reprezintă o cotitură în dezvoltarea unui individ, el devine brusc conştient că este membru al unei colectivităţi. Din acest moment se străduieşte să cîştige stima colegilor, profesorilor, a prietenilor a fraţilor mai mari etc. şi devine extrem de sensibil la influenţa lor.
Adolescenţii sînt intransigenţi, emit judecăţi despre adulti, idolatrizează vedete ale vieţii sportive şi muzicale, cărora ar dori să le reediteze succesul. Afirmarea cu orice preţ în faţa grupului constituie o preocupare de seamă a adolescentului.
Reprezentanţii societăţilor pedagogice şi ştiinţifice încep să vorbească despre adolescenţi doar atunci când aceştia încalcă legile, când vine vorba despre criminalitate, despre narcomanie. De cele mai multe ori, discutând despre problemele adolescenţilor, societatea se axează pe problemele create de aceştia şi nu despre problemele care determină sau frânează formarea propriu-zisă a adolescentului. Adolescentul nu se poate lipsi de comunicare, la fel cum nu se poate lipsi copilul de jucării!
CONCLUZII
Din ce în ce mai mulţi oameni recunosc că a fi un comunicator eficient e o calitate. În trecut arta comunicării eficiente (capacitatea de a exprima ideile şi opiniile proprii şi înţelegerea lor de alţi oameni) a fost gândită că se baza doar pe folosirea corectă a limbii. Dar studiul comunicării a mers dincolo de acest lucru şi a inclus folosirea „potrivită” atât a limbii cât şi a altor forme de comunicare.
Dacă dorim ca între noi, adulţii şi copiii să aibă loc o comunicare eficientă va trebui să învăţăm cum să ascultăm şi să luăm în considerare părerea copilului, chiar şi atunci când nu suntem de acord cu el.
Una din căile de îmbunătăţire a comunicării cu copiii ar fi aplicarea limbajului responsabilităţii. Formularea mesajelor la persoana întâi comunică copiilor modul în care comportamentul lor a fost deranjant.
Adolescenții arată fizic ca niște adulți dar, ca experiență de viață și mai ales emoțional, sunt vulnerabili. Apare dorința de a fi tratați ca niște persoane responsabile și libere dar în realitate sunt imaturi și pasibili de greșeli…
Comunicarea cu adolescenții nu este o corvoadă ci o oportunitate de înțelegere mai profundă a vieții, a conexiunilor interumane, a creșterii interioare și evoluției spirituale. Aceasta este modalitatea prin care ne putem reaminti că am fost și noi adolescenți și cine știe, poate ne vom putea astfel ierta propriile greșeli.
Există în întrega lume, o îngrijorare privind educația și modul corect de comunicare cu elevii respectiv cu adolescenții. În fiecare an crește numărul rapoartelor privind violența în școală, boala deficitului de atenție, folosirea drogurilor, apariția sarcinilor la vârste mici ori problema sinuciderilor.
Adolescenții recunosc imediat un comportament abuziv și nu-l tolerează ci se răzvrătesc. Ei încep să asculte adulții doar când aceștia învață cum să asculte copiii.
Asta nu înseamnă că adulții trebuie să-si piardă rolul dominant. Chiar dacă adolescenții tânjesc să scape de controlul adultilor e clar că lipsa acestui control ar conduce la o dezvoltare nesănătoasă.
Dacă adulții vor utiliza o comunicare eficientă vor dezvolta deprinderile pentru o viață de succes. Aceste deprinderi sunt: prețuirea de sine, iertarea, răbdarea, capacitatea de a amâna primirea răsplății, cooperarea, respectul, capacitatea de a fi fericit.. Trebuie de asemenea să nu uităm că în mintea și inima fiecărui copil există schița perfectă a dezvoltării lui ulterioare (cei care sunt credincioși pot admite că ei fac ceea ce pot iar Dumnezeu face restul; cei ce nu cred în Dumnezeu pot înlocui conceptul cu cel de cod genetic).
Obstacolele vieții întăresc copiilor forța și capacitatea de a scoate din ei tot ceea ce este mai bun. Adulții nu au menirea de a înlătura dificultățile ci de a asigura sprijin și iubire. În fiecare copil se afla sămânța reușitei. Rolul adulților este acela de a furniza un mediu sigur dar stimulator care sădesc copilului șansa de a-și exprima potențialul pe care îl are.
Adulții nu sunt întotdeauna perfecți dar își dau silința și își asumă responsabilitatea pentru greșelile pe care le fac. Când adolescenții refuză să coopereze nu este momentul ca adulții să-și dezvăluie sentimentele (supărare, frustrare, dezamăgire) ci să-i asculte pe copii.
Trebuie să identificăm ce simt și ce vor adolescenții. Ei vor recepta mai bine o cerință, după ce adulții au ascultat obiecțiile și împotrivirile lor. Să nu uităm că adulții îi pot învăța pe copii să fie responsabili demonstrând, la rândul lor, responsabilitate.
Când adolescenții se dovedesc de încredere li se poate acorda mai multa libertate. Au nevoie mai ales de libertatea de a gândi diferit și a-și forma propriile opinii. Ei nu se dezvoltă corespunzător dacă nu au suficient sprijin pentru a-și manifesta potențialul și a fi ei înșiși.
În concluzie, o bună comunicare cu adolescenții presupune co – împărtășirea semnificațiilor din cuvinte, gesturi și sentimente astfel încât mesajele sa fie corecte. Aceasta implică efortul de a înțelege adolescentul și de a coopera în găsirea unor soluții. Ascultarea activă este cheia unei bune comunicări.
Alegerea momentului potrivit este, de asemenea importantă. Să nu uităm de comportamentele care inhibă comunicarea. Acestea sunt: ambiguitatea, „dialogul surzilorˮ (nimeni nu ascultă), sfatul necerut, stereotipurile verbale (limbajul de lemn), amenințarea, lipsa de respect (insulta, indiferența).
Mulți adulți încearcă să controleze prea mult activitatea adolescenților în timp ce alții le dau prea multă libertate. Este nevoie de exersare, de încercări și erori pentru a perfecționa o bună și eficientă comunicare.
Să nu uităm că adolescenții nu mai sunt copii și ca fiecare an care-i apropie de maturitate necesită o libertate din ce în ce mai mare în paralel cu asumarea consecințelor faptelor și a responsabilității pentru acest.
