Ioan Buteanu s-a născut în anul 1821, la Şomcuta Mare, azi judeţul Maramureş. Familia din care provenea era o familie cu origini nobile, de prin părţile Chioarului. Tatăl lui Buteanu a fost funcţionar de stat, având o bună situaţie materială. Ioan Buteanu şi-a făcut studiile la Carei, Zagreb şi Pesta. O vreme a practicat avocatura în Maramureş, după terminarea studiilor. A plecat ulterior în Ardeal, stabilindu-se la Abrud, unde a practicat în continuare meseria sa de om de legi.

Mama lui vitregă spunea despre el că „suferă de boala românismului”. Pătruns de scopul luptei pentru drepturile şi afirmarea naţiunii române din Ardeal, Buteanu a fost arestat de autorităţi în două rânduri, fapte care l-au determinat pe tatăl său să îl dezmoştenească. Ca urmare a acestui gest a părintelui său, Ioan îşi părăseşte familia şi se dedică luptei naţionale. Avram Iancu îl va descrie ca „…bărbat pre cât luminat, pre atât nepregetătoriu…”.

Ioan Buteanu a fost unul dintre fruntaşii adunărilor populare de la Abrud, Câmpeni şi Bistra din aprilie 1848 şi unul dintre principalul conducător al primei Adunări Naţionale de la Blaj din 30 aprilie 1848. La Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848 a avut un rol deosebit în însufleţirea maselor, alături de Avram Iancu. Distingându-se prin spirit organizatoric, a fost numit prefect al Legiunii Zarandului de către Comitetul Naţional Român din Sibiu. Comandantul austriac Puchner l-a numit administrator al comitatului Zarand.

Ca şi prefect de legiune a participat la luptele din zona Huedin şi la dezarmarea miliţiilor ungureşti de pe pe valea Mureşului din direcţia Teiuş-Aiud. Principalele sale acţiuni de luptă s-au desfăşurat însă în Zarand, unde a ţinut piept cu ajutorul luptătorilor săi invaziei maghiare pornite dinspre Ungaria.

Din cetatea Munţilor Apuseni a lansat atacuri spre oraşul Brad şi asupra comitatului Zarand după ce a fost silit de trupele ungare să se retragă din acesta în luna martie 1849. A interzis cu trupele sale intrarea insurgenţilor unguri în interiorul cetăţii Apusenilor, rezistând pe poziţii în ciuda izolării şi a condiţiilor grele de trai, cu puţină mâncare şi cu armament de slabă calitate.

La 25 aprilie 1849 are loc la Mihăileni întâlnirea mai multor comandaţi de legiune români cu deputatul maghiar de origine română Ioan Dragoş cu scopul de a negocia o încetare a luptelor şi o preconizată pace. Printre fruntaşii români prezenţi la întâlnire se afla şi Ioan Buteanu.

Majoritatea românilor prezenţi la întâlnirea cu Ioan Dragoş nu sunt de acord să depună armele şi să semneze pacea oferită de Kossuth, considerând că oferta maghiară nu se bazează pe argumente sincere faţă de români.

S-a declarat doar un armistiţiu pe perioada negocierilor, care vor avea loc la începutul lunii mai, la Abrud. În timpul negocierilor din luna mai, Ioan Dragoş s-a întâlnit de mai multe ori cu comandanţii români, făcându-le aceleaşi oferte de pace, atrăgătoare la prima vedere, dar respinse categoric de către majoritatea românilor ca fiind oferte lipsite de credibilitate.

Ioan Buteanu însă s-a situat în tabăra celor puţini care ar fi fost dispuşi să ducă tratative de pace cu ungurii, pentru că nu vedea nici o finalitate favorabilă pentru români din războiul civil. Avram Iancu îşi amintea că Ioan Buteanu era foarte obosit şi surmenat după câteva luni întregi de lupte aproape neîntrerupte, punând pe seama epuizării slăbiciunea acestui mare român şi bun prieten.

Era de neconceput ca un mare patriot ca Ioan Buteanu să accepte oferta de pace maghiară, această înclinare fiind pusă doar pe seama epuizării nervoase a prefectului. Pe 6 mai 1849, în toiul unei întâlniri dintre deputatul maghiar Dragoş şi fruntaşii români, trupele ungare conduse de comandantul Hatvani au încălcat armistiţiul şi au ocupat pe nevestite oraşul Abrud unde se desfăşurau discuţiile referitoare la semnarea unei eventuale păci.

Văzând pericolul, comandanţii români scapă cu fuga, o mică parte dintre ei însă rămâne pe loc la îndemnul lui Dragoş, care i-a asigurat că nu li se poate întâmpla nimic rău din parte trupelor ungare deoarece armistiţiul nu a fost denunţat. Printre cei rămaşi pe loc la Abrud se aflau Petru Dobra, prefectul Legiunii Zlatna, şi Ioan Buteanu, prefectul Legiunii Zarandului. Ei au crezut cuvântul deputatului Dragoş care le spunea că vor fi protejaţi de armistiţiu şi că nu li se va întâmpla nimic.

Imediat după intrarea în oraşul Abrud, maiorul Hatvani îi arestează pe ambii prefecţi, alături de alţi câţiva români care nu se evacuaseră la timp şi fuseseră amăgiţi de cuvântul deputatului Dragoş. În realitate, maiorul Hatvani nu colabora cu deputatul Dragoş şi nu lua în seamă armistiţiul instituit de acesta din urmă. Practic, prefecţii Dobra şi Buteanu erau prizonieri de război. Cu tot acest statut, prefectul Dobra va fi torturat şi ucis peste doar câteva zile. Ioan Buteanu va fi închis la Baia de Criş, în comitatul Zarandului.

Spre sfârşitul lunii mai Hatvani este înfrânt în cea de-a doua bătălie de la Abrud şi se retrage prin Zarand spre Ungaria. Din Baia de Criş îl ia cu sine pe prefectul Ioan Buteanu, iar la graniţa din acea vreme dintre Ardeal şi Ungaria, în satul Iosăşel, azi în judeţul Arad, îl condamnă la moarte pe Buteanu prin spânzurătoare.

Ioan Buteanu a fost obligat de unguri să se spânzure singur, pe data de 23 mai 1849. Martorii spun că prefectul Ioan Buteanu ar fi spus înainte de a muri că „Mor liniştit, căci a mea moarte este răzbunată de ajuns prin cele două pierderi totale ale ungurilor de la Abrud.” Prefectul se referea la cele două bătălii pe care le pierduse maiorul Hatvani în faţa moţilor la Abrud în mod consecutiv în luna mai 1849, cu pierderi dezastruoase pentru unguri în oameni, armament şi echipament, dar mai ales în oameni.

Comanda Legiunii Zarandului a fost dată după moartea lui Ioan Buteanu lui Mihai Andreica (1827 – 1902).

Ioan Buteanu a fost îngropat după puţine zile de la moarte, la doar câţiva paşi de locul execuţiei sale. A fost înmormântat creştineşte în cimitirul din Gurahonţ doar la 20 septembrie 1869, la comemorarea a douăzeci de ani de la moartea sa. Reînhumarea s-a făcut cu onoruri deosebite, în prezenţa unei mari mulţimi de oameni şi a foştilor camarazi de arme, foştii prefecţi Avram Iancu, Simion Balint, Axente Sever şi alţii. Cu această ocazie s-a ridicat şi un monument pe locul martirajului său, monument care se păstrează până în zilele noastre şi care poate fi văzut în acelaşi loc în care a fost amplasat acum multi ani.

În prezent îşi doarme somnul de veci alături de bunul său prieten Avram Iancu, în cimitirul din curtea bisericii ortodoxe din Ţebea, judeţul Hunedoara, unde i s-a mutat mormântul în anii 1920 pentru a fi cuprins în Pantheonul Munţilor Apuseni de la Ţebea.