Învatarea nu este un fenomen specific uman, ci este prezentă şi la nivelul lumii animale, împletindu-se cu fenomenul adaptarii. Literatura de specialitate abunda in încercări de definire a învăţării. Pentru om, învăţarea reprezintă o formă fundamentală de activitate psihică.
În sens larg, învăţarea reprezintă un proces evolutiv, de esenţă informativ-formativă, constând în recepţionarea, stocarea şi valorificarea, în mod activ şi explorativ, de către fiinţa vie a experienţei proprii de viaţă, care are ca rezultat modificarea selectivă şi sistematică a conduitei, perefcţionarea ei continuă sub influenţa acţiunilor variabile ale mediului.
Procesele şi activităţile psihice interacţionează şi interferează simultan, dar putem considera că, într-o anume fază a actului de învăţare, un anume proces psihic este preponderent. În procesul învăţării se pot distinge două etape: în prima se urmăreşte rezolvarea unei probleme – acum rolul principal îl are gîndirea, organizînd percepţia, atenţia, memoria şi imaginaţia – iar în a doua etapă se realizează fixarea, consolidarea soluţiei şi pe primul loc se situează memorarea inteligentă. Tot timpul este însă necesară susţinerea energetică a învăţării, susţinere realizată de motivaţie, voinţă, afectivitate şi, la fel de necesară, este comunicarea dintre profesor/formator şi elev/cursant, care implică limbajul.
MOTIVAŢIA:
La baza tuturor faptelor, acţiunilor, comportamentelor umane se află totdeauna o serie de mobiluri interne care impulsionează activitatea şi o susţin din punct de vedere energetic. În psihologie, motivaţia răspunde la întrebarea „de ce?”
Aceste întrebări privesc motivul acţiunii, cauza sau determinarea acesteia. Nici un act comportamental nu apare şi nu se manifestă de la sine, fără o anumită stimulare, direcţionare şi susţinere energetică. Chiar în absenţa unui obiectiv sau scop, un comportament dispune întotdeauna de un factor determinativ, cauzal. Aceasta este tocmai motivaţia.
Formele motivaţiei:
- Motivaţia pozitivă – motivaţia negativă: Cercetările au demonstrat faptul că, cel mai favorabil efect îl are motivaţia pozitivă, care determină îmbunătăţirea continuă a performanţelor pe măsură ce este utilizată, în timp ce motivaţia negativă conduce la diminuarea acestora (E. Hurlock).
- Motivaţia cognitivă – motivaţia afectivă: Isi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de a şti, de a cunoaşte, forma ei tipică fiind curiozitatea epistemică pentru nou, complex, pentru schimbare. Se numeşte cognitivă deoarece acţionează din interiorul proceselor cognitive, stimulând activitatea intelectuală. Motivaţia afectivă este determinată de obţinere a afecţiunii, aprobării, consideraţie din partea altor persoane.
- Motivaţia intrinseaca: Funcţia generativă a motivaţiei intrinseci este foarte puternică, cercetările arătând că această formă de motivaţie funcţionează ca un veritabil sistem reglator care tinde să rămână tot timpul la un nivel optim de intensitate, ea îmbinând satisfacţia parţială, generată de ceea ce deja s-a atins în performanţă.
Motivaţia nu trebuie considerată un scop în sine, ci trebuie pusă în slujba obţinerii învatarii. Din perspectiva diferitelor forme de activitate umană, ceea ce prezintă un interes teoretic şi practic este valoarea motivaţiei, adică relaţia dintre intensitatea acesteia şi nivelul performanţei.
Există un nivel optim al intensităţii motivaţiei care conduce la performanţă, acesta fiind tocmai optimul motivaţional. Există un optim motivaţional, care reprezintă zona cuprinsă între nivelul minim şi cel maxim şi care diferă de la o persoană la alta în funcţie de gradul de dificultate al sarcinii, de capacităţile individului, de echilibrul său emoţional, de însuşirile temperamentale.
În cazul submotivării, deci al unei intensităţi motivaţionale prea scăzute, conduita funcţionează în condiţiile unui deficit energetic, ceea ce va conduce la nerealizare.
Supramotivarea dezorganizează activitatea, stresează şi oboseşte subiectul, îi epuizează fondul energetic înainte ca acesta să ajungă să se confrunte efectiv cu sarcina conducând, ca şi submotivarea, tot la eşec.
Relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi invatare depinde însă şi de modul în care subiectul apreciază gradul de dificultate al sarcinii efectuate.
VOINŢA:
Pentru organizarea şi desfăşurarea cu succes a unei activităţi este adesea necesar un efort voluntar. Voinţa reprezintă procesul psihic complex de autoreglaj superior realizat prin mijloace verbale şi constând în acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase în direcţia depăşirii obstacolelor şi atingerii scopurilor conştient stabilite.
Calităţile voinţei:
Voinţa se formează prin executarea în cursul vieţii a nenumărate acţiuni voluntare cerute de împrejurări, dar şi prin exerciţii speciale. Treptat, se dobândesc anumite calităţi de voinţă care caracterizează capacitatea de efort voluntar a unei persoane, cele mai importante fiind:
- puterea voinţei: reprezintă intensitatea efortului depus în confruntarea cu obstacolele importante; opusul ei este slăbiciunea voinţei;
- perseverenţa presupune realizarea unui efort voluntar pe o perioadă lungă de timp, chiar în condiţiile în care, aparent, nu ar fi posibilă continuarea activităţii; opusul ei este încăpăţânarea, însuşire negativă a voinţei, manifestată prin urmărirea cu obstinaţie a unui scop deşi este clar că împrejurările nu oferă nici o şansă de reuşită, analiza logică.
- tăria şi fermitatea voinţei se exprimă în capacitatea de a suporta dificultăţile, privaţiunile;
- independenţa şi iniţiativa definesc gradul de autodeterminare şi se exprimă în tendinţa constantă de a lua hotărâri pe baza chibzuinţei proprii;
- promptitudinea deciziei constă în rapiditatea cu care subiectul deliberează într-o situaţie complexă şi urgentă, adoptând hotărârea ce mai potrivită; opusul ei este nehotărârea sau tergiversarea;
- stăpânirea de sine presupune capacitatea de autocontrol voluntar în situaţii dificile de viaţă şi de activitate.
ATENŢIA:
Face parte din categoria mecanismelor psihice reglatoare. Ea reprezintă fenomenul psihic de orientare şi concentrare selectivă a energiei psihonervoase asupra unor obiecte, fenomene sau sarcini, ceea ce are ca efect reflectarea lor mai profundă.
MOTIVAŢIA IN FORMAREA PROFESIONALA
La baza bunei funcţionări a componentelor acţiunii umane stă motivaţia, indiferent de activitatea desfăşurată sau de nivelul de achiziţii ale celui care depune efort în realizarea acesteia. Orice acţiune cu caracter finalist real trebuie completată cu o susţinere motivaţională bine realizată, în mod contrar putându-se instala lipsa de productivitate, caracterizată prin raportul invers proporţional stabilit între rezultatele obţinute şi efortul depus.
Fie că ne referim la motivaţia internă sau la cea externă, la cea pozitivă sau negativă, este important să conştientizăm că se impune cu necesitate ca orice proces de cunoaştere să fie dublat de o susţinere motivaţională potrivită situaţiei. Acest lucru trebuie realizat deoarece beneficiile unuia sau altuia dintre tipurile de motivaţie depind, în mod decisiv, de vârsta celui care se instruieşte (sau autoinstruieşte), de trăsăturile de personalitate, de zestrea nativă sau de disponibilitatea de implicare a acestuia.
Motivaţia pentru formare profesionala reprezintă o formă specifică a motivaţiei, care poate fi analizată în raport cu aspectele cognitive ale dezvoltării umane, dar şi în raport cu procesul/actul de cunoaştere. Factorii declanşatori, precum: nevoia de cunoaştere, interesele cognitive, motivele sau scopurile învăţării suferă modificări semnificative o dată cu vârsta şi, tot astfel, se constituie în structuri cu complexitate ridicată.
Valenţele actului de cunoaştere sunt duble: există, pe de o parte, un rol informativ, concretizat în extragerea şi stocarea unui conţinut informaţional, în însuşirea normelor de asimilare, dar şi un caracter formativ, prin învăţare formându-se şi dezvoltându-se structurile cognitive ale celui implicat în acest proces.
Cu toate acestea, găsirea unor soluţii concrete de creştere a gradului de motivare se realizează diferit, în funcţie de grupul ţintă căruia e adresat.
Chiar dacă, în anumite împrejurări, formele motivaţiei se polarizează într-o direcţie sau alta, vârsta participanţilor la actul de formare poate reprezenta un criteriu de opţiune pentru una din ele. Pentru a asigura productivitatea acţiunii desfăşura te trebuie ales cu chibzuinţă mijloacele de motivare la care se face apel.
